Profesoara americană Roni Rosenthal a scris o carte de succes bazată pe experiențele reale ale membrilor familiei sale, care au trăit în România. Personajul central este Friddie, verișoara bunicii, care a fost acuzată de spionaj și închisă la Poarta Albă.

Profesoară la Universitatea din Maryland (SUA) și directoare a Centrului de Studii Iudaice la aceeași universitate, Roni Rosenthal (50 de ani) are părinții originari din România. Părinții și toate rudele sale s-au născut și au trăit în România, iar Roni (Aharona) Rosenthal s-a născut la Haifa, în 1973, și a fost botezată după numele bunicului ei, Aharon (Aurel) Rosenthal, decedat cu opt luni înainte de nașterea ei. O parte dintre rudele străbunicii Aharonei Rosenthal au murit în pogromul de la Iași.

Roni Rosenthal a publicat anul trecut în America cartea „Where the Lilacs Bloom Once Again“ (trad. „Unde liliacul înflorește din nou“), care se bucură de numeroase aprecieri. Cartea este bazată pe experiențele reale ale unei familii de evrei români și în special pe viața lui Friddie Stoleru, verișoara bunicii sale, care a ajuns să fie închisă la Poarta Albă.

În anii 1930, Friddie Stoleru, o tânără evreică româncă ce trăia în București, refuză să se mărite cu bărbatul ales de părinți pentru ea. Friddie ajunge la Eforie Nord, unde îl întâlnește pe Freddy, un carismatic parfumier de care se îndrăgostește și cu care se căsătorește. Numai că, după ce soțul său dispare, Friddie este acuzată de trădare și petrece mai mulți ani în închisori și lagăre de muncă. Cartea prezintă în același timp și viața evreilor din România din perioada interbelică.

Roni Rosenthal a acordat un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, interviu pe parcursul căruia a vorbit despre cartea sa specială și despre legăturile membrilor familiei sale cu România.

„Weekend Adevărul“: Când ați aflat de originile românești ale familiei dumneavoastră?

Roni Rosenthal: Atât părinții mei, cât și rudele mele s-au născut și au trăit în România. Și cu toate că eu nu m-am născut în România, am fost crescută cu respect și admirație față de cultura română atât de bogată și pentru rădăcinile românești ale familiei mele. De mică am învățat despre originile românești ale familiei mele.

- Ați vizitat România până acum?

Am vizitat România de două ori. Prima dată am fost cu tatăl meu în vara lui 1998, iar a doua oară am mers la București în vara lui 2011, cu mama și cu sora mea.

- Ce v-a făcut să scrieți această carte specială despre viața lui Friddie Stoleru, verișoara bunicii dumneavoastră, și cât v-a luat documentarea pentru carte?

Tatăl meu a murit în decembrie 2009. Când m-am întors acasă de la înmormântare, am găsit un vechi album al familiei pe biroul său, un arbore genealogic parțial al familiei, scris de el de mână, și o notă, pe care scrisese: „Scrie-le povestea, dă-le o voce“. Și chiar asta am făcut. În ultimii 12 ani am studiat, citit și m-am documentat foarte mult pentru a-mi înțelege rădăcinile românești, ca și istoria României, și să le conectez cu poveștile familiei pe care le-am auzit constant de-a lungul vieții mele. În plus, m-am conectat prin social media cu oameni ce mă puteau ajuta cu cercetări genealogice și am intervievat zeci de oameni. A fost foarte important pentru mine să înțeleg fiecare aspect al vieții din România din perioada anilor 1930 până în anii 1950.

Toate poveștile din carte sunt bazate pe întâmplări reale, cu oameni reali și pe experiențele familiei mele. Dorința mea a fost să fiu vocea lor și să le spun poveștile cu onestitate și compasiune. Aș vrea de asemenea să menționez că nu am primit răspunsuri la toate întrebările mele. Încă mai sunt mistere ale familiei ce vor rămâne nerezolvate pentru totdeauna.

- Ce detalii v-au impresionat cel mai mult legat de viața lui Friddie Stoleru?

Friddie a fost o femeie puternică și independentă care visa să fie o evreică româncă liberă în Bucureștiul anilor 1930. S-a îndrăgostit și s-a măritat cu omul nepotrivit. La câteva luni după nuntă, soțul său a dispărut, iar Friddie a fost arestată și acuzată de infracțiunea de spionaj, infracțiune pe care nu o comisese. În ciuda suferințelor, a torturii și a anilor petrecuți în închisoare și într-un lagăr de muncă, Friddie a rămas optimistă. A continuat să creadă în compasiune, justiție și în bunătatea omenirii. Ea a crezut că cinstea va prevala în ciuda tuturor obstacolelor. Îmi amintesc de zâmbetul din privirea sa, de surâsul său și de bucuria pe care o trăiam în seara de Șabat la masă când ne vizita. Își ascundea palmele cu cicatrici sub mănuși albe și aplica straturi groase de lac de unghii pe unghiile sale rupte.

- Care sunt cele mai emoționante amintiri legate de România pe care le aveți și pe care le aveau rudele dumneavoastră?

Am crescut cu minunata bucătărie românească și deliciile sale. Iar una dintre poveștile speciale ale familiei este despre străbunica mea Rosa. Aceasta a deschis prima afacere cu catering în București. Rosa a venit în București de la Piatra Neamț la începutul anilor 1920, era văduvă și avea doi copii mici. La început, lucra și repara pălării în apartamentul de la subsol unde trăia, însă la puțin timp a realizat că aromele ce veneau din bucătăria sa atrăgeau nu doar pisicile, ci și pe vecinii curioși care puteau deveni potențiali clienți. A început să facă până și produse proaspete de patiserie noaptea, iar dimineața ieșea cu un coș în mână. Iar aromele produselor delicioase atrăgeau rapid mulți oameni cărora le era foame și care erau bucuroși să cumpere pentru câțiva bănuți produse coapte în casă. După câteva luni, Rosa și-a permis să se mute într-un apartament mai mare și să vândă produse de patiserie prin fereastra de la bucătărie.

În același timp, au fost și mai multe povești triste de familie legate de mai mulți membri ai familiei care au murit sau au fost răniți în pogromul de la Iași, unde au fost uciși peste 10.000 de evrei, sau au fost victime ale actelor de antisemitism.

- Străbunica dumneavoastră Rosa și-a pierdut fratele și familia acestuia în teribilul pogrom de la Iași. V-ați documentat legat de pogromul de la Iași?

Am citit și m-am documentat asupra pogromului de la Iași. Sunt mai multe cărți foarte bune scrise pe această temă. Străbunica mea Rosa și-a pierdut fratele și toată familia în pogromul de la Iași. David, soția lui Sofia și cele patru fiice ale lor au fost duse în trenurile morții. Rosa mai avea doar două fotografii ale fratelui său, care era profesor. Ofițerul care i-a escortat din apartament până în trenurile morții era tatăl unuia dintre elevii lui David.

- Spuneați într-un interviu că Friddie a fost trimisă în lagărul de la Poarta Albă, unde l-a întâlnit la un moment dat pe Mircea, un prizonier politic ce se alăturase rezistenței anticomuniste. Ați aflat mai multe detalii despre acest prizonier?

Numele de familie al lui Mircea era Holban. Am luat la un moment dat legătura cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Iar cei de acolo mi-au trimis copii certificate ale documentelor din arhive legate de Friddie și Mircea. Și am descoperit informații interesante. Mircea Holban a fost arestat pe 27 mai 1946. I s-a oferit să fie eliberat imediat dacă furnizează informații despre prietenii săi din Rezistența anticomunistă și locurile unde aceștia își țineau ascunse armele. Mircea a refuzat, fiind condamnat la 10 ani de închisoare și trimis în lagărul de la Poarta Albă. Legat de Friddie, documentele obținute arată că ea a fost arestată între 1951 și 1957.

- Cât a fost bucurie și cât a fost tragedie în poveștile membrilor familiei dumneavoastră care au trăit în România?

Poveștile și întâmplările familiei mele reflectă evenimentele istorice care au avut loc în România pe parcursul unei perioade de aproape 50 de ani, de la începutul anilor 1900 până în 1951, anul în care membrii familiei mele au emigrat în Israel. Perioada a fost marcată de două războaie mondiale, antisemitism, masacre și dictaturi comuniste și fasciste, dar și de progrese științifice și tehnologice și înflorire culturală. Iar poveștile familiei mele reflectă toate aceste schimbări. Și printre ele sunt și povești tragice, precum și evenimente fericite.

- În ciuda suferințelor prin care au trecut, membrii familiei dumneavoastră au continuat să creadă în compasiune, dreptate și bunătatea omenirii. De ce au rămas sufletele lor atât de bune?

La câțiva ani după ce lagărele morții de lângă Dunăre au fost închise, prizonierii rămași au fost transferați sau eliberați, iar iarba a început să crească din nou. Pământul a acoperit clădirile, zidurile și mormintele singuratice. Dunărea a devenit un fluviu propice pentru transportul de bunuri și o zonă foarte atractivă pentru turiști. Și acolo, deasupra tuturor, între dealuri pline de noroi, între pietre tăcute și ziduri nemișcate, crește înaltă și își expune frumusețea o singură floare purpurie - liliacul. Și chiar și locurile ce sunt mărturii ale suferinței umane ar putea să renască din nou.

Supraviețuitorii Holocaustului au ales viața. Și au continuat să trăiască și să își facă familii. Au ales să nu lase moartea să le învingă viața. Friddie și Mircea au ales de asemenea viața. Au adoptat șase pisici și și-au făcut o casă nouă la Geneva, făcându-și și un nou cerc de prieteni. Au fost fericiți. Au ales fericirea, bunătatea și compasiunea.