Premiat de Academia Franceză, publicistul român Cristian Fulaș spune că dincolo de tăcerea comună a unui scriitor și a unui traducător, ceea ce unește cele două meserii este dorința „să rămânem cât mai oameni cu putință“.

Publicistul român Cristian Fulaș (45 de ani) a primit din partea Academiei Franceze Prix du Rayonnement de la Langue et de la Littérature Francaises, un premiu destinat celor care au adus „servicii deosebite limbii și literaturii franceze“.

Dintre cele 31 de premii acordate de Academia Franceză în acest an, doar șapte au fost decernate unor personalități culturale originare din afara Franței, iar trei sunt români.

Putem spune cu ușurință că Fulaș a creat un pod cultural important între România și Franța: traducerile romanelor sale sunt extrem de apreciate de către cititorii din Hexagon, iar literatura franceză ajunge la noi prin traducerile sale – și nu oricum, ci prin scrierile lui Marcel Proust.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Cristian Fulaș vorbește despre cât de dificil este de tradus vocea interioară a romanelor proustiene, despre dualitatea scriitor-traducător, dar și despre ce mai înseamnă astăzi succesul.

„Weekend Adevărul“: Ați început de patru ani traducerea seriei romanelor „În căutarea timpului pierdut“ scrisă de Marcel Proust. Cum s-a născut dorința de a traduce scrierile sale, considerate foarte dificile?

Cristian Fulaș: Această traducere nouă a lui Proust în limba română a început să apară în urma unei discuții cu regretata doamnă Laura Albulescu (n.r. – traducător, editor și redactor-șef al Editurii Art, care a murit în iunie 2021). Ca aproape orice lucru foarte serios din lumea asta, noua versiune a lui Proust a pornit mai mult dintr-o glumă care s-a transformat în ceva foarte serios și – trebuie să o recunosc – într-o muncă foarte frumoasă. Trebuie amintiți aici și cei trei mari maeștri editoriali ai cărților, doamna Lucia Țurcanu și domnii Gheorghe Erizanu și Emilian Galaicu Păun. Ei sunt sprijinul meu pe acest drum. Sigur că ar fi ușor să-mi asum tot meritul, doar sunt român și eu, dar n-ar fi frumos din partea mea. Editorii sunt foarte importanți pe drumul cărții, trebuie să îi respectăm.

- Spuneați într-un interviu anul trecut: „Am crezut, trebuie să cred întotdeauna că pot face lucruri foarte dificile“. De unde aveți această propensiune pentru a face lucruri foarte dificile, inclusiv traduceri extrem de dificile?

Cum spuneam mai sus, dacă nu m-aș motiva singur, ar fi foarte greu să îmi găsesc o motivație a muncii mele în exterior. Nu știu să explic de ce, dar până și traducerea după Proust a trecut mai degrabă neobservată la noi, cu excepția a vreo două articole. Cu toate pretențiile elitiste ale culturii române de azi, un Proust nou trece neobservat atât în presă, cât și în mirajul nesfârșit al social media. Sigur că aș putea, am putea să găsim o mie de motive pentru asta, dar e mai sănătos pentru toată lumea să ne abținem.

Pentru mine, cel puțin, a face să existe frumosul într-o nouă formă e suficient. Sau poate că m-am obișnuit așa, aproape ignorat, aproape uitat până și de cei din branșă. Nu știu să spun, nici măcar nu mai contează acum. Cum spuneam și în altă parte – și am rămas cu acest gând în minte – nu sunt foarte sigur că România ar vrea neapărat să primească această distincție împreună cu mine, eu nu fac parte din elită, nu am funcții, nu am ce oferi – iată cum stă treaba.

- Care este fraza din Proust ce v-a consumat cel mai mult pentru a o traduce?

Nu fraza mă consumă în cazul lui Proust – dacă lucrurile ar sta așa, ar fi cât se poate de simple. Foarte greu mi se pare să pun în limba română dialogul interior din text, acea întrepătrundere prin care naratorul subiectiv brusc devine unul obiectiv și de multe ori face asta în aceeași frază sau în același paragraf, odată cu punctul de vedere schimbându-se și stilistica textului. Trebuie să recunosc, trăiesc uneori momente îngrozitoare și cred că de fiecare dată când textul proustian îmi face asta, îmi spun că trebuie să renunț, să las totul baltă și să mă apuc de altceva, e prea mult. Consecvent cu mine până la capăt (să zâmbim din nou), muncesc până când îmi iese și reușesc chiar să recitesc și să stilizez până când e bine. Acesta este jobul meu, cum se spune azi. Dar asta mă face un om și un scriitor mai bun, deci merită.

Traducător și scriitor, un duo full-time

- Ce traducere în limba română a unui scriitor străin v-a produs cele mai multe reacții adverse?

Sunt prea puțin înclinat să îi critic pe ceilalți sau să spun lucruri rele despre cineva, nu îmi place asta. Sigur că sunt traduceri care sună mai prost, sigur că există și traduceri nefericite, dar niciodată nu aș vorbi în public despre ele, nu-mi place ideea de linșaj sau de anulare nici măcar când am dreptate. Să facă alții asta, să facă ce vor, eu mă abțin, e mai bine așa.

- Ce a fost mai întâi la dumneavoastră: pasiunea pentru scris sau cea pentru traduceri literare?

La începuturi am fost traducător, mi-am început cariera de foarte jos, cu traduceri din Robert Ludlum, J.D. Robb, Michael Connelly, alții. Pe vremea aceea, scriam poeme foarte proaste și chiar am publicat câteva, dar am știut să renunț la timp la cariera de poet. Să scriu proză am început târziu, pe la 35 de ani, cred, deci aș putea răspunde că mai întâi am fost traducător, asta a fost meseria mea. Și încă este. Sigur, azi nu mai pot face diferența între cele două ipostaze. Dimineața traduc, după-amiaza scriu, uneori procedez invers, tot ce am de făcut e să deschid o altă fereastră pe laptop și sunt într-o altă lume și trebuie să mă pliez pe ea. E frumos, am o meserie foarte frumoasă , nu aș renunța la ea.

- Când vă simțiți mai puțin singur: când scrieți romane sau când traduceți romane?

Profesional vorbind, singuri suntem întotdeauna. E în fișa postului: scriitorul și traducătorul sunt oameni singuri, absorbiți în pagini, tăcuți, poate încruntați uneori, dar din motive care nu au legătură cu exteriorul, ci cu munca lor. Se comunică foarte puțin în meseria asta, în primul rând pentru că nu prea avem despre ce vorbi: ne facem treaba, scriem, traducem, mergem mai departe, în orice caz – pentru a cita subtil – viața e în altă parte, nu în cărți. Cum spune Enard într-un interviu, „cărți vor exista întotdeauna“, important e să rămânem cât mai oameni cu putință.

„Nu pot trăi cu ideea interioară a eșecului“

- Ați fost premiat de Academia Franceză, o distincție ce încununează truda dumneavoastră la traducerea lui Marcel Proust în română și care evidențiază și romanul „Ioșca“, apărut în limba franceză în 2022. Cum ați primit vestea acestui premiu important?

Nici nu știu să spun exact cum poate fi primită o asemenea veste. Sigur, inițial m-am emoționat foarte tare, nu sunt obișnuit cu onorurile, trec anii și eu calc din ce în ce mai rar pe vreo scenă, aproape că nu-mi mai amintesc cum e să fiu pe una. Și, dintr-odată, îmi sună telefonul și aflu că am câștigat un premiu foarte prestigios la nivel european. Am îngăimat un „Mulțumesc“, de mai mult n-am fost în stare, apoi timpul a încetinit, la vreo lună distanță am primit și o diplomă acasă, pe 30 noiembrie sunt invitat sub Cupola Institutului Franței la Ședința Anuală a Academiei. Va fi un moment frumos, deja îl prețuiesc, mai ales că în România activitatea mea trece aproape neobservată prin valurile de publicitate ale diverselor zile. Și nu, nu cred că asta se va schimba vreodată.

- E cumva un „propulsor“ pentru dumneavoastră ca scriitor și traducător premiul oferit de Academia Franceză?

Aș vrea să vă spun că da, dar aș minți. Nu asta mă motivează pe mine, dacă aș fi scris pentru premii sau alte distincții, m-aș fi lăsat de mult și m-aș fi apucat de altceva. Nu fac parte din lumea bună, nu sunt vreun preferat al juriilor și nici al presei, ar fi complet greșit să mă las motivat de așa ceva. Ce mă motivează pe mine e încăpățânarea de a termina întotdeauna ceea ce încep, de a-mi face treaba indiferent de condițiile exterioare ale muncii mele. Nu pot trăi cu ideea interioară a eșecului, pur și simplu nu-mi pot imagina că mă apuc de un lucru și nu-l termin, așa sunt făcut, așa sunt eu. Mă motivează literatura, frumosul a ceea ce fac, nicidecum alte lucruri.

- Sunteți al treilea român după Victor Ieronim Stoichiță și Neagu Djuvara recompensat cu acest premiu al Academiei Franceze care se acordă din 1960. Cât de onorantă este această companie de laureați români?

Victor Ieronim Stoichiță și Neagu Djuvara sunt oameni care fac parte din altă categorie socială decât mine. Intelectuali publici, profesori, academicieni, ei fac parte – făceau, Neagu Djuvara nu mai e în viață, din păcate – din acea lume a premiilor și elitei pe care eu nici măcar nu aș ști să o definesc corect, pentru că nu o cunosc. Domniile lor reprezintă o lume pe care eu nu o înțeleg neapărat, sunt oameni care se îmbracă dimineața la costum și pleacă unde au treabă, nu am nicio legătură cu așa ceva.

Cred, sper să nu mă înșel, că sunt primul om care câștigă un premiu al Academiei Franceze fără să aibă măcar un doctorat, să nu mai vorbim de alte funcții. Pur și simplu nu am avut acces la așa ceva, nu am fost pasionat de hârtii, se mai întâmplă. Nu știu în ce măsură eu, Victor Ieronim Stoichiță și Neagu Djuvara am putea vreodată să formăm un împreună, chiar nu m-am gândit vreodată la așa ceva.

Un roman pentru două țări

- Romanul „Ioșca“, pe care l-ați publicat în 2021, a fost tradus anul trecut în franceză și vor urma și alte traduceri, a fost prezent în acest an la Paris, la Festival du Livre. Cât de mult vă motivează această ieșire externă a romanului dumneavoastră ce se bucură deja de numeroase aprecieri?

Am fost invitat la Festival du Livre la Paris pentru că Institutul Cultural Român a avut stand acolo și a invitat toți autorii care au avut cărți publicate în limba franceză în intervalul aprilie 2022 - aprilie 2023. Eram destul de mulți acolo, ne-am făcut treaba și am plecat.

Cât despre succesul romanului „Ioșca“ în limba franceză, el e unul de librărie, dar nu cred că prezența mea la târgul de carte a avut vreo legătură cu vânzările. Să zâmbim din nou, sunt foarte greu de motivat de experiențe externe cum ar fi succesul – sau mai corect spus vânzările – unei cărți în Franța. Sigur că e mulțumitor să văd că îmi e citită cartea și acolo, dar e la fel de sigur că acest miraj se va încheia și eu voi rămâne același, motivat tot de lucrurile pe care le-am amintit mai sus, nu neapărat de succes.

Și, serios, cum să fii motivat de succes când trăiești în România anului 2023, cum reușești să faci asta? Succesul a devenit o marfă prea ieftină, parcă prea la îndemâna oricui, și îmi pare atât de nemuncit că nici nu mai seamănă a succes, seamănă a altceva. La noi, ca și în alte părți, succesul a devenit o chestiune socială, mondenă, nu neapărat rezultatul muncii și încăpățânării de a duce la bun sfârșit lucruri serioase.

Ce e succesul azi? Cum îl măsurăm? În numărul de like-uri și inimioare din social media? În numărul de prieteni care te invită undeva să citești un fragment de proză? În cei 1-2.000 de cititori ai cărților noastre, pentru că de fapt abia unul din 10.000 de români cumpără un exemplar dintr-un roman publicat azi? Nu mai am încredere în cuvântul „succes“, sensul lui îmi scapă, s-a perimat.

- Ca traducător, cât de mult v-a plăcut traducerea realizată de Florica și Jean-Louis Courriol?

Aici trebuie mai întâi să explic ceva. Eu nu aș ști să îmi traduc o carte în limba franceză, deși sunt traducător din limba franceză. Deși aparent eu și domnii Courriol lucrăm cu același material, nu facem același lucru și eu nu știu să fac ce fac domniile lor. Sau, mai exact, nu aș ști să intervin asupra textului în așa fel încât să putem spune că am corectat ceva. Sunt un simplu cititor al acelor traduceri, îmi place foarte mult cum sună, dar acolo experiența mea se încheie.

Sigur, aș fi încântat să pot face mai mult, dar nu pot. Trebuie deci să mă bazez pe experiența cititorilor francezi, iar ei îmi spun că traducerea sună excelent și pentru un cititor francez nativ, care sigur că aude limba franceză în mod diferit față de mine. Având deci această oglindă, probabil cea mai veridică, pot spune că traducerea e excelentă: am citit asta în presă și am auzit elogii și în privat, le-am spus aceste lucruri și celor doi traducători, împreună cu mulțumirile mele. Mai mult nu știu.

CURRICULUM VITAE

De ambele părți ale romanului

Nume: Cristian Fulaș

Data și locul nașterii: 3 iulie 1978, Caracal, Olt

Studiile și cariera:

A absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de Teoria Literaturii la Universitatea din București.

Debutează în 2015 cu „Fâşii de ruşine“ (Gestalt Books, Premiul „Observator cultural“ pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“, Premiul revistei Accente, nominalizat la Premiile USR pentru debut, nominalizat la Premiul Cartea Anului al „Ziarului de Iaşi“).

În 2015 publică „Jurnal de debutant“ (Editura Tracus Arte), iar în 2016, „După plâns“ (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al „Ziarului de Iaşi“).

A tradus aproximativ 50 de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: „Visul lui Machiavelli“ (Christophe Bataille), „Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi“ (Mathias Énard), „Mituri clasice“ (Jenny March), „Igitur. O aruncare de zaruri“ (Stéphane Mallarmé).

Romanul „Ioșca“, publicat în 2021 în România (Editura Polirom) și în 2022 în Franța (Editura La Pleupade), este una dintre cele mai apreciate scrieri ale sale: romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, a fost distins cu Premiul pentru Proză al revistei „Ateneu“, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT, Premiul „Observator cultural“, secțiunea Proză.

Cele mai recente cărți ale sale sunt biografia romanțată „Celan. Am trăit, da“ (2022) și „Specii“, publicate la Editura Polirom.