Principatele Române s-au aflat timp de aproape un secol sub influența directă a Rusiei țariste. Atât Moldova cât și Țara Românească au fost ocupate în repetate rânduri de armatele rusești, iar intervenția marilor puteri le-au salvat de la anexare și integrare în imperiul rus.

De-a lungul istoriei, Principatele Române, nucleul statului român de astăzi, au fost la confluența intereselor Marilor Puteri regionale. Mai ales din secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească au fost disputate de Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Pentru zona extracarpatică, cea mai mare influență au exercitat-o, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist.

Puțin cunoscut publicului larg este faptul că Rusia țaristă a râvnit la anexarea Principatelor și transformarea lor în gubernie. De altfel, rușii au ocupat militar, de 11 ori, Principatele, până la Mica Unire din 1859. Cea mai importantă și totodată periculoasă, pentru Principate, perioadă de ocupație a fost cea de după Pacea de Adrianopol din 1829 și mai apoi protectoratul rusesc de până în anul 1856.

Istoricii sunt de părere că Principatele au fost salvate de ruși de războiul din Crimeea, cel care a dat și o șansă elitelor românești de a realiza unirea Moldovei cu Țara Românească.

Românii au scăpat de turci, dar au dat peste ruși

Începând cu anul 1739, rușii au început să fie un important jucător în zona Principatelor. De altfel începând cu acel an s-a înregistrat și prima ocupație a Principatelor de către ruși, Moldova și Țara Românească fiind la aceea vreme teritorii vasale Imperiului Otoman.

Interesant este că, boierii români, în dorința lor de a scăpa de turci și mai ales de fanarioții trimiși pe capul lor de Înalta Poartă, cu tot cu alaiul de aristocrați greci, albanezi și în genere supuși otomani, au început să-i prefere pe ruși. Ba chiar vedeau în țar un adevărat salvator, crezând în promisiunile acestuia, de salvare a fraților ortodocși de sub robia otomană.

După anul 1806, când armatele țarului Alexandru I au ocupat din nou Principatele, în lupta cu otomanii, românii au început să se lămurească cu privire la intențiile rusești. De fapt țarul nu dorea decât să anexeze, sau în cel mai bun caz să înlocuiască suzeranitatea otomană cu protectoratul rusesc în Principate.

Boierii prinși între turci și ruși, cer ajutorul lui Napoleon. Împăratul francez, cu nonșalanță, acceptă în 1808, la Erfurt, ca rușii să ocupe Finlanda, Țara Românească și Moldova. De altfel diplomatul francez Meriage scria, referindu-se la Valahia, că „Armata rusă distruse în așa măsură această țară, încât ea nu mai oferea deja decât imaginea unui deșert”. De altfel în anul 1810, rușii cer otomanilor „Principatele Modova, Valahia Mare și Mică și Basarabia”.

După pacea din 1812, presați de războiul cu Napoleon, rușii se vor mulțumi doar cu Basarabia. Dar Principatele se aflau într-o situație extrem de periculoasă. Din 1822, după revolta lui Tudor Vladimirescu, turcii au lăsat domni pământeni pe tronul Principatelor, în locul fanarioților.

Activitatea acestora s-a izbit însă de politica rusească care încerca cu tot dinadinsul să se amestece în treburile interne ale Principatelor și să le îndrepte în sfera de influență țaristă. În 1826, prin Convenția de la Akkerman, rusii au impus turcilor o nouă organizare a Principatelor, cu domni aleși de două divanuri, pe timp de șapte ani, și, cel mai important, pentru prima dată voievozii nu mai puteau fi schimbați de otomani, decât cu acordul țarului. Cu alte cuvinte, Rusia a devenit un jucător decisiv în politica internă a Principatelor. Pentru ruși era însă doar primul pas.

Moldova și Țara Românească conduse de generali ruși

În anul 1828, Rusia și Imperiul Otoman au început un nou război. Rușii nu au pierdut prilejul de a ocupa, din nou, Principatele. Mai mult decât atât, la 23 aprilie 1828, domnitorii Moldovei și Valahiei au fost dați jos, în locul lor fiind numit un guvernator rus, contele Pahlen. Principatele erau la un pas de anexare. Drept dovadă, țarul i-a cerut sultanului să-i dea Moldova și Valahia pe 36 de milioane de franci aur.

Ocupația rusă avea să dureze până în anul 1834, timp în care rușii au încercat, subtil, să transforme ocupația în stăpânire permanentă. Prin Pacea de la Adrianopole din 1829, rușii s-au transformat oficial în putere protectoare a Principatelor.

Mai mult decât atât influența otomană a devenit mai mult fictiv, cea țaristă fiind de facto. Propriu-zis, Principatele erau conduse de generali ruși. În special, generalul Jeltuhin a instaurat un regim dur de exploatare și de înlăturare a tuturor celor potrivnici. Duritatea lui Jeltuhin dar și exploatarea prea fățișă, au dus populația în prag de revoltă.

Boierii anti-țariști erau exilați, cel mai bun exemplu fiind vistiernicul Iordache Rosetti Rosnovanu. Pentru a liniști apele, rușii îl numesc pe Pavel Kisselef la conducerea Principatelor. Acesta era un general inteligent, crescut în spirit iluminist. Kisselef a fost un câștig pentru Principate.

Măsurile luate de acesta au contribuit la modernizarea Moldovei și Valahiei. De altfel, la ordinul țarului Nicolae I, Pavel Kisselef ajutat de Nicolae Mavros și Nicolae Șuțu a elaborat Regulamentele Organice, prima constituție modernă în Principate. Practic, aceste regulamente deschideau drumul modernității, alinierea la lumea occidentală, cu separarea puterilor în state, cu servicii publice și edilitare.

Cu toate acestea modernizarea Principatelor nu era izvorâtă dintr-o dorință nobilă a țariștilor de a scăpa Moldova și Valahia de evul mediu. Ci mai degrabă pentru a le dezvolta și transforma în provincii care să slujească economic cât mai bine Imperiul Țarist. Mai bune pentru a fi exploatate. „Eu mă silesc aici să câștig pentru Rusia bogățiile acestei țări și să-i supun pe moldoveni și pe valahi obiceiurilor și regulilor noastre”, îi scria Kisselef, generalului Zakresvski, în anul 1830.

Cenzură, politică impusă, rușii făceau legea în Principate

Pe scurt, rușii se instalaseră în Principate și nu dădeau impresia că vor mai pleca vreodată. Din contră, păreau că pregătesc Moldova și Valahia pentru a fi anexate. Aceste lucruri au fost observate și de Marile Puteri. Cancelarul austriac Metternich vedea în ocupația Principatelor dorința de „alipire la Rusia (...) oricine cunoaște politica rusească nu poate cred că, după o perioadă lungă de ocupație, Rusia va evacua trupele”.

Cu toate acestea rușii se vor retrage militar în 1834, după ce și-au dat seama că era o mare bătaie de cap păstrarea păcii interne dar și la granițe. Principatele rămân însă sub controlul strict al rușilor. Țariștii se poartă în Principate aproape ca într-o gubernie. Bat cu pumnul în masă și impun întreaga politică internă și externă a Moldovei și Țării Românești.

Mihail Sturdza în Moldova și Al. D. Ghica în Valahia, domnitori numiți cu știrea rușilor, era nevoiți să dea rapoarte periodice țarului, prin consulii de la Iași dar și de la București. În plus, domnitorii români trebuiau să nu iasă din cuvântul rușilor care au trimis chiar și insrucțiuni de guvernare.

Rușii făceau ordinele chiar și în funcțiile publice. Cei neagreați trebuiau schimbați. Domnitorul Al. D. Ghica a plătit cu tronul nesupunerea față de ruși. În plus, boierii și domnitorii erau amenințați constant cu intervenția armată. La un an după revoluția de la 1848, la Balta Liman, Rușia cu Imperiul Otoman au făcut planul de intervenție în Principate.

Domnitorii urmau a fi aleși de sultan dar numai cu acordul Rusiei. În plus, foarte grav, pe teritoriul Moldovei și Valahiei urmau să staționeze 30.000 de soldați de fiecare parte. În vara lui 1851, rușii, în contextul unui nou conflict cu otomanii și în faza premergătoare războiului Crimeei, au invadat din nou Principatele. S copul lor, de această dată, era clar anexarea. Moldova și Țara Românească au fost salvate însă de Răzbioiul Crimeei și intervenția statelor occidentale, de partea otomanilor. Înfrânți, rușii au fost nevoiți să se retragă și să accepte inclusiv Mica Unire din 1859.