Peste 30.000 de români munceau, în condiții extreme, la începutul anilor '50 în minele de cărbune din Valea Jiului, controlate atunci de sovietici. Viața multora dintre ei atârna adesea de un fir de ață, arătau notele secrete ale spionajului american.

La începutul anilor ’50, peste 30.000 de oameni munceau în minele de cărbune din Valea Jiului, aflate în plină expansiune. Regiunea minieră intrase în atenția Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite ale Americii, iar informatorii instituției îi ofereau frecvent rapoarte despre activitatea minelor.

Foste note secrete CIA, păstrate în arhivele digitalizate ale instituției, oferă detalii despre viața plină de pericole din minele de cărbune, aflate la începutul anilor ’50 sub comanda sovieticilor, care controlau societățile româno-sovietice denumite Sovrom-uri. Minele de cărbune din Valea Jiului au fost controlate, până în 1954, de Sovrom Cărbune.

Orașe din Valea Jiului cu mii de mineri

Un raport secret al CIA, din 1953, descria orașele miniere din Valea Jiului și regiunea Hațegului.

În urmă cu șapte decenii, orașul Petroșani avea 8.000 de muncitori, cei mai mulți angajați în minele din zonă, iar circa 900 dintre ei la Întreprinderea de Construcții Petroșani (I.C.P) unde erau fabricate utilaje și unelte folosite în minerit.

„Atelierele I.C.P. cuprind o turnătorie de fier și cupru, o secție de bobinare pentru motoarele electrice și o secție de strung. În Petroșani este și un laborator de cercetare minieră”, arăta nota secretă din 1953.

Orașul Lupeni (video) avea aproximativ 8.000 de muncitori în minerit, care produceau circa 45.000 de tone de cărbune în fiecare lună. Instalațiile miniere din Lupeni erau, la acea vreme, moderne, fiind aduse din țările Uniunii Sovietice.

3.500 de familii locuiau în coloniile miniere ale orașului Vulcan, unde începea construcția primelor cartiere de blocuri.

Potrivit raportului CIA, cererea tot mai mare de cărbune a sovieticilor a dus la redeschiderea în 1950 a minei din Vulcan (video), închisă după Primul Război Mondial.

În primii ani de comunism au fost înființate ori reactivate exploatări miniere la Vulcan, Uricani (video), Paroșeni, Dâlja și Cimpa, au fost înființate Termocentrala Paroșeni, Preparația de cărbune din Coroiești, Uzina de utilaj minier din Petroșani, o țesătorie la Vulcan, fabrici alimentare, carierele de calcare de la Peștera Bolii și Bănița, au fost deschise mai multe exploatări forestiere, și uzina de fibre textile Vâscoza din Lupeni.

„Aninoasa are 2.000 de muncitori. Galeriile minei sunt atât de joase, încât minerii sunt nevoiți să muncească în poziția aplecată, în cea mai mare parte a timpului”, arăta raportul CIA.

În orașul Petrila, 4.000 de oameni munceau în minerit, iar în localitățile sale învecinate de pe valea Jiului de Est, Cimpa și Lonea (video), aproape toți localnicii lucrau ca mineri.

„Un adevărat oraș subteran a fost construit sub Petrila, cuprinzând stații electrice, birouri și ateliere de reparații urgente. Cimpa are 3.000 de muncitori, cei mai mulți angajați la mina Lonea. Însă mina de la Cimpa este pregătită de redeschidere. Lonea are 5.500 de mineri. Producția lunară cerută de la minele de cărbune din Valea Jiului este de 80.000 de tone. Mina Lonea dă 10.000 – 12.000 de tone de cărbune în fiecare lună”, arăta raportul CIA.

Mina de cărbune din Uricani a fost redeschisă la începutul anilor ’50, iar orașul avea 1.000 de muncitori, cei mai mulți angajați la alte mine din Valea Jiului.

Vreo 500 de oameni munceau în satul Baru, unde funcționa o fabrică de sobe și o mică întreprindere mineră care producea mangal, și ea controlată de Sovrom Cărbune, iar în Hațeg, circa 300 de muncitori lucrau în minele metalice din împrejurimile orașului, la mica hidrocentrală din zona Călan și la o fabrică de conserve, informa raportul CIA.

Viața minerilor din Valea Jiului

Un raport confidenţial păstrat din anul 1954 în arhivele Radio Europa Liberă (RFE) dezvăluia condiţiile de viaţă în regiuniea minieră a Văii Jiului. Pericolele pândeau la tot pasul, oamenii nu aveau siguranţa zilei de mâine, iar dacă se îmbolnăveau soarta le era pecetluită.

„Nouă exploatări sunt operaţionale în zonă: Petroşani, Petrila, Lupeni, Uricani, Vulcan, Lonea, Jiu, Cimpa şi Aninoasa. Unele dintre aceste mine sunt interconectate astfel încât nu are fiecare exploatare nevoie de instalaţiile sale separate, informau autorii raportului. Condiţiile proaste de sănătate şi prezenţa batalioanelor de muncă (soldaţi cu „origini sociale nesănătoase”) demonstrează că regimul continuă să exploateze muncitorii”, arăta un raport din 1954, aflat în arhivele RFE.

Resursele importante de cărbune erau răspândite pe suprafeţe întinse de-a lungul Văii Jiului, în munţii care înconjoară oraşul Petroşani. Munca în minele de cărbune era incredibil de dificilă şi intensă, arăta un fost lucrător, într-un raport păstrat de RFE.

„În unele mine, cum sunt cele două puţuri din Aninoasa, apa intră prin mai multe locuri şi infiltrează mari cantităţi de murdărie şi nămol. Muncitorii angajaţi să conducă vagoneţii de cărbune traşi de cai prin galerii au fost cu toţi afectaţi de atacuri grave de reumatism. Ei trebuie să treacă prin apă şi noroi pe întreaga durată a schimbului de opt ore”, arăta autorul notei informative, despre mina Aninoasa (video).

Cantitatea de aer din subteran era limitată, iar ventilaţia deficitară, astfel că muncitorii din subteran aveau greutăți în a respira. Nimeni nu scăpa de efectele nocive ale prafului de cărbune, mai ales atunci când aveau loc detonări.

„Cei care au plămânii slabi încep să vomite până la leşin şi mulţi dintre ei mor după ce sunt transportaţi la suprafaţă. Le este interzis cu stricteţe minerilor să vorbească despre astfel de cazuri care ar putea fi evitate cu toate dacă managementul minelor ar lua măsuri adecvate pentru o mai bună ventilaţie etc.”, arăta raportul confidențial din 1954.

Muncitorii ieșeau din șut, nu doar acoperiți de praful dens de cărbune, dar și uzi pentru că apa se revărsa continuu în subteran din toate părțile.

„La ieşirea din puţuri, minerii trebuiau să fie foarte atenţi, să se ţină bine de frânghii deoarece totul era alunecos din cauza umidităţii. Când ajung în final la suprafaţă sunt uzi de parcă ar fi ieşit din mare. Ei trebuie să aibă grijă ca echipamentele lor să fie uscate din nou până cînd încep schimbul următor, pentru că nimeni nu are mai mult de o uniformă”, arăta autorul notei.

Accidentele și bolile făceau ravagii

Bolile de plămâni făceau ravagii printre mineri, la fel și afecțiuni ca icterul și reumatismul, iar lipsa medicamentelor din spitalul din Vulcan, alimentația deficitară le sporea suferința.

Accidentele în minele de cărbune din Valea Jiului aveau loc în fiecare zi și făceau victime în rândul minerilor și al soldaților trimiși să muncească în subteran.

Măsurile de securitate erau extrem de reduse, la începutul anilor ’50, când exploatarea se făcea intens și în grabă pentru ca o mare parte din huilă să poată fi trimisă în Uniunea Sovietică. Rocile și tavanele se prăbușeau adesea peste muncitori, făcând numeroase victime.

„Şefiii minelor, români sau ruşi (n.r. până în 1954), nu sunt interesaţi de mineri şi niciunul dintre ei nu a coborât în subteran”, arăta nota informativă.

O unitate a Securităţi era responsabilă pentru menţinerea autorităţii în minele de cărbune și acționa cu brutalitate pentru a preveni actele de răzvrătire. Minele erau înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată, oferind imaginea unor lagăre de muncă.