România, prinsă între EST si VEST. O analiză EXCELENTĂ despre situația din Turcia și rolul nostru
Cancelarul Austriei a declarat că se pronunță pentru stoparea definitivă a negocierilor de aderare cu Turcia, provocând inevitabil toate țările Uniunii să exprime la rândul lor o poziție, scrie în Deutsche Welle Horațiu Pepine .
Este de neimaginat ca diplomația de la București să se pronunțe pentru întreruperea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. Dar probabil că nici guvernul de la Berlin nu ar asuma deschis o asemenea decizie, când zeci de mii de cetățeni germani de origine turcă manifestă pe străzi în favoarea regimului Erdoğan și când declanșarea unei noi crize a imigrației ține de un fir de păr. Tentația există și cancelarul Angela Merkel avertiza recent că introducerea pedepsei cu moartea ar duce la suspendarea imediată a negocierilor de aderare, dar, formulând o condiție, a lăsat totuși porțile deschise.
Austria, în schimb, își poate permite să spună deschis și cu voce tare ceea ce alte guverne încă nu consideră oportun să facă. Într-un interviu acordat publicației Die Presse, cancelarul Austriei, Christian Kern a spus că europenii au motive ”să se teamă că Turcia se află pe drumul dictaturii”. Totuși trebuie să menționăm că social democratul austriac nu leagă poziția sa exclusiv de natura regimului lui Erdoğan și de respectarea drepturilor omului, considerând că ar fi vorba de o neadecvare de fond care ține de natura economiei și societății turcești, care nu se rezolvă prin câteva reforme de suprafață. În opinia sa, negocierile de aderare sunt goale de conținut: ”în realitate nu există niciun progres semnificativ. Procedura a fost urmată ani la rând fără ca vreun obiectiv important să fi fost atins. (…) În situația actuală este realist să credem că nu există nicio șansă ca procesul de aderare să ajungă la țintă”.
Declarațiile cancelarului Kern au, probabil, și rolul de a crea o presiune asupra Turciei, care afișează o poziție de forță, amenințând să suspende acordul referitor la refugiați. Dar chiar dacă scopul intervenției sale este să întărească poziția de negociere a Uniunii Europene, nu înseamnă că nu este sinceră. Ba, am spune că abia aceste afirmații exprimă ceea ce gândesc cu adevărat mulți conservatori din întreaga Europă. Mai cu seamă aceia care au fost frustrați de evacuarea creștinismului din rândul elementelor constitutive ale Uniunii Europene au acum motive de satisfacție, căci aderarea Turciei ar reprezenta eșecul ireversibil al unei Europe ca ”succesoare” fie și cu aproximație a imperiului carolingian.
Indiferent însă de motivele pentru care cancelarul Austriei a declanșat această dezbatere, România ar fi probabil ultima țară din UE care să aprobe o asemenea politică. Nu are sens să invocăm aici declarații oficiale, căci atașamentul românesc la cauza turcească nu este doar o formă de diplomație, ci o înclinație care ține de afinități intime. Există cu siguranță legături economice, politice și personale puternice cu Turcia, dar ceea ce atârnă mai greu este asemănarea de situare în raport cu țările Europei occidentale. În ciuda faptului că România a devenit membră a UE încă din 2007, ea continuă să fie o țară cu o mentalitate marginală, care exportă un număr imens de muncitori cu calificare redusă și care nu se regăsesc în mod spontan în modul de viață al societăților occidentale. Românii sunt creștini, neîndoielnic și au o mare dorință de asimilare, dar continuă să fie percepuți în societățile occidentale ca imigranți. Am citat cu altă ocazie studiile unor sociologi (cu înclinații social-democrate, ca să nu existe bănuieli nejustificate) care arătau că profilul psiho-social al muncitorilor români din Spania și Italia este identic cu acela al imigranților non-europeni. În Marea Britanie situația a părut poate chiar și mai evidentă. E o problemă de percepție care nu poate fi combătută cu argumente politice și juridice, oricât ar fi ele de îndreptățite. Există, în sfârșit, în ciuda diferențelor confesionale binecunoscute, o asemănare profundă a tipului popular românesc cu cel turcesc, aceeași timiditate, modestie și același atașament, pe care majoritatea occidentalilor îl consideră bigot, la valorile religioase tradiționale.
Românii au o solidaritate naturală cu turcii (cu excepția stratului urban liberal care caută a se distinge în toate privințele de fondul oriental), dar au mai ales și interesul propriu de a folosi integrarea Turciei în UE ca treaptă a propriei emancipări și ascensiuni. Căci din clipa în care Turcia ar deveni un candidat serios la aderare, România ar putea deveni un actor mai important în cursul acestor negocieri iar românii înșiși, diseminați în toată Europa, și-ar pierde caracterul de imigranți insuficient asimilați.
Problema se pune însă și în termeni politici mult mai preciși. Ceea ce pare să înspăimânte cel mai tare pe liderii politici de la București (deși ei nu au explicat niciodată acest lucru pe larg și cu argumente transparente, așa cum s-ar cuveni) este perspectiva Europei cu două viteze sau, altfel vorbind, refacerea Europei pe contururile mai precise ale imperiului lui Carol cel Mare. Or, nu se întrevede, deocamdată, nicio altă garanție mai bună că Europa occidentală nu se va comprima în limitele propriei culturi istorice decât ușa lăsată deschisă pentru o țară ca Turcia, aflată pe o periferie și mai îndepărtată decât România. Prinși în această strategie, românii se încurcă de fapt în propriii pași, căci au ajuns să joace, fără voie, cartea liberalismului multicultural.
