România face echilibristică pe sârmă între SUA și UE, în condițiile în care relațiile dintre Bruxelles și Washington s-au înrăutățit în ultima vreme. Radu Enache, expert în comunicare politică, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar trebui să procedeze România în această situație delicată.

Adevărul: România se află cumva între ciocan și nicovală, între SUA și UE. Fără americani nu mai putem vorbi de securitatea țării și rămânem complet descoperiți în fața rușilor, iar fără UE riscăm să intrăm în cea mai cruntă criză financiară din istoria țării. E o falsă problemă sau ne aflăm în fața unei adevărate provocări?

Radu Enache: Problema există, e corect pusă și cu ea, în jurul ei, ne învârtim cu toții. Sigur că părerile sunt împărțite. Eu cred că Statele Unite ale Americii, ori poate mai corect ar fi spus actuala administrație de la Washington are o sută de treburi mai importante decât soarta unei țări ca România sau situația din România. Asta o dată. A doua oară, niciodată SUA nu vor da un mesaj oficial, un mesaj explicit de sprijin pentru unul sau altul dintre candidații României la postul de președinte. Statele Unite nu fac altceva decât să susțină tradițional anumite principii. Așadar, ei vor transmite doar mesaje precum „aveți grijă de democrație, faceți ceva cu corupția”, dar nu se vor referi la o persoană sau alta. Că în subteran sau pe canale mai discrete pot avea și anumite opinii în privința unor persoane, a unor politicieni, asta e cu totul altceva. Și asta se întâmplă peste tot în lume, de când lumea.

Noi suntem membri al Uniunii Europene și prin această afiliere avem niște condiționări foarte strânse. Condiționări de care marea majoritate a cetățenilor nu e conștientă. Noi suntem obișnuiți ca la noi. Te uiți în dreapta, te uiți în stânga, ești pieton și nu trece nicio mașină, treci pe roșu, că nu o să stai până când se face verde. Există două tipuri de societăți. Societăți care sunt orientate către rezolvarea problemelor și societăți care sunt orientate către respectarea procedurilor. Românii sunt, de când lumea, o societate orientată către rezolvarea problemelor . Pe noi nu ne interesează legile, regulile, ci să ne rezolvăm problemele. În schimb, în țările occidentale, dacă e roșu, poate să nu treacă nicio mașină. Omul stă liniștit la locul lui. Ei sunt societăți orientate către respectarea procedurilor, regulilor, legilor.

Ce înseamnă „rezolvarea românească”

Și cum e mai bine, raportat la problemele cu care se confruntă România?

În viață apar situații în care ar trebui să alegem între rezolvarea problemei și respectarea procedurii și așa ajungem într-o mare dilemă. Adică, dacă ar fi să se respecte procedurile, în mod normal, alegerile prezidențiale nu trebuiau anulate, trebuiau lăsate să meargă conform procedurilor, cum era, fac abstracție de, să zicem, documentele sau argumentațiile din CSAT. Dacă ar fi să mergem pe rezolvarea problemei, ceea ce s-a decis în decembrie și ceea ce s-a decis și săptămâna asta cu invalidarea candidaturii lui Călin Georgescu, este un exemplu de încercare de rezolvare a problemei. Nu contează că sunt reguli, că sunt legi, că sunt proceduri. Nu. S-a rezolvat problema. Din păcate, în lumea occidentală, sistemele astea de rezolvare a problemelor, dacă nu sunt respinse, sunt privite cel puțin cu suspiciuni.

Există o soluție în cazul nostru?

Revin la idee. Noi suntem foarte legați prin condiționări care țin de acquisul, de Uniunea Europeană, dar suntem parteneri strategici cu Statele Unite, de care depindem când vine vorba despre securitatea noastră. Problema politică este cum te descurci între a fi mai degrabă partener strategic sau a fi mai degrabă în acord cu Uniunea Europeană al cărei membru ești.

Evident, soluția nu e simplă. E chiar foarte complicată. La un moment dat, când a venit în România președintele Bush și-a vorbit în fața cetățenilor despre noua Europă, din punct de vedere geopolitic, este evident că americanii au o problemă cu Europa. Adică Europa a fost zeci de ani acoperită de scutul militar și politic american pe vremea confruntării cu Uniunea Sovietică și grupul statelor comuniste. La acest adăpost, în Uniunea Europeană s-au dirijat bani către dezvoltare socială, către cultură, civilizație.

UE, SUA și România, o ecuație prea complicată pentru diplomația română

Da, dar europenii au făcut-o cu acordul americanilor. De ce au fost SUA de acord?

Așa e, e un fapt cu care americanii au fost tacit de acord pentru că la nivelul Cortinei de Fier trebuia să existe o cât mai mare diferență de nivel de trai între partea occidentală și partea orientală. Odată dispărut sistemul comunist, Uniunea Europeană a fost o mare beneficiară a extinderii spre Est, țările din Est care au intrat în perioada 2004-2007 în Uniunea Europeană au adus Uniunii Europene un spațiu economic în primul rând mult mai mare, în spiritul libertății de circulație a persoanelor, capitalului bunurilor și așa mai departe.

Acum pare că avem de ales între a continua cu acest proces de globalizare sau să devenim o Europă a națiunilor. Unde ne aflăm în acest moment?

Spațiul european a prosperat până către 2010, după care lumea s-a schimbat. Adică după 2008-2009 s-a intrat cumva într-un șir de crize care au depășit lumea occidentală, s-au extins la nivel global cu migranții, cu pandemia, cu mai știu eu ce. Șirul de crize a dus la o încetinire sau la o stagnare a procesului de globalizare, deci de mișcare generală a persoanelor capitalului și bunurilor pe plan mondial.

Nu știu, nu-mi pot permite să judec dacă e bine sau rău. Cert este că după perioada de globalizare urmează o perioadă de localizare, adică o reîntoarcere la formula protecționistă, la formule de salvare individuală a statelor în detrimentul unei economii globale.

Trump, vinovatul de serviciu

Iar aici intră în scenă și Donald Trump, care e azi e văzut vinovat pentru tot ce merge prost, dar lumea uită că și Biden a dat legi protecționiste și a fost din acest punct de vedere cât se poate de neprietenos cu europenii. Care a fost mai bun din această perspectivă?

Președintele Trump a fost adversarul globalizării, încă din primul său mandat. A zis, punem punct, nu mai externalizăm, creăm locuri de muncă în America, reindustrializăm, și așa mai departe. A venit apoi președintele Biden și a venit și a schimbat totul, a spus că SUA au nevoie de imigranți, a desființat mare parte din politicile lui Trump. Dar ca soluție economică nu a putut da decât un soi de frâu liber unor conflicte.

Ideea e că ceea ce pare surprinzător și cel puțin pentru mine, e o părere personală, este îndârjirea cu care Joe Biden a pariat pe Ucraina. Bine, poate pentru familia Biden în mod specific, războiul a avut și o miză personală, întrucât familia Biden avea foarte multe investiții în Ucraina. Dar mi-e destul de neclar de ce atâta îndârjire războinică din partea țărilor Uniunii Europene vis-a-vis de Ucraina.

Care Rusia?

Europenii se tem de Rusia, o Rusie se chinuie să cucerească o dată pe săptămână câte un sătuc în Ucraina, dar la Bruxelles există temerea că va cuceri toată Europa. Aici pare că avem o distorsiune cognitivă, așa că am să vă întreb care e Rusia reală? E cea caricaturizată și ironizată de către cei care râd de ea că ar fi slabă sau e o forță formidabilă care poate supune un continent întreg?

Sigur, se poate flutura steagul pericolului rusesc, dar Rusia nu e nici pe departe ceea ce a fost Uniunea Sovietică sau Tratatul de la Varșovia. Deci dacă Tratatul de la Varșovia și Uniunea Sovietică, așa cum era ea mare, s-au prăbușit și s-au destrămat, Rusia de astăzi, cu 140 de milioane de locuitori, este foarte puțin pe lângă Uniunea Europeană, care are peste 450 de milioane. Și să nu uităm Statele Unite, care au la rândul lor vreo 350 de milioane de locuitori. Și mai punem și țări din precum Ucraina sau altele mai mititele care mai adună și ele vreo 50 de milioane. Este cu adevărat foarte greu să ne imaginăm că Rusia, care nu este cea mai performantă în foarte multe domenii, ar putea emite nu știu ce pretenții și să ajungă să cucerească totul până în Portugalia. Adevărul este că rușii n-au cu ce și n-au cu cine. Evident că rușii nu sunt nici atât de slabi precum spun unii, dar nici forța de care se teme în asemenea măsură toată Uniunea Europeană.

Să fie și acesta un motiv pentru Trump a decis că Europa se poate descurca și singură în fața Rusiei?

În orice caz, din punctul acesta de vedere, părerea mea este că America și administrația Trump au decis să reducă substanțial sprijinul pentru Ucraina, în primul rând pentru că e un fel de cheltuială care în mintea omului de afaceri Donald Trump nu se justifică. Uniunea Europeană a intrat acum cumva în ceea ce se numește efectul Rubicon, adică încă de acum 2 ani, până la mijloculul lui 2022, când a început contraofensiva în Ucraina, europenii au zis gata, noi susținem Ucraina, trimitem armament, muniție, sprijin, logistic, nu știu ce, nu știu cum. Efectul ăsta Rubicon e un efect psihologic și din păcate nu are legătură cu realitatea, adică e ca și cum cineva se pregătește să sară peste un șanț, bate și sare, după ce a sărit nu se mai poate răzgândi, nu mai poate da înapoi când se află în salt. Și din saltul ăsta fie ajunge pe malul celălalt, fie cade în șanț. Cam așa este, după părerea mea, situația politicii Uniunii Europene în momentul acesta. Când Statele Unite și Rusia au început negocieri directe și când președintele Trump a declarat că vrea să facă pace în Ucraina, europenii au căzut între scaune.

Probabil că europenii se gândesc și că Trump nu va mai avea un alt mandat.

Sigur că președintele Trump nu o să mai fie președinte peste trei ani. Are însă în vicepreședintele JD Vance un om tânăr foarte hotărât, foarte ambițios și cu, să spunem, un CV-ul impresionant.

Atunci ce speră europenii?

Poate că europenii se gândesc că ulterior o să ajungă președinte un democrat care să reia ostilitățile vizavi de Ucraina.

Dar ar putea ca până atunci europenii să susțină singuri Ucraina?

Oricum va fi foarte dificil pentru europeni să susțină singuri războiul din Ucraina, pentru că nici n-au cu ce, nici n-au cu cine. Adică nu au nici suficientă tehnică militară sau capacitate industrială ca să suplinească retragerea americanilor și n-au nici oameni care să moară acolo pe front. Și nici nu vor.

Inclusiv e foarte posibil ca în Ucraina să existe un soi de prăbușire a încrederii populației în actualul regim politic. Nu știu.

Cum să ne poziționăm?

Revenim la România și am să vă întreb ce ar trebui să facem noi în toată această ecuație complicată?

Revenind la poziția României, zic eu, deci e o părere personală, în primul rând România ar trebui să fie activă. Noi de la începutul conflictului nu am avut o poziție personală specifică care să vină dintr-un soi de know-how al relațiilor cu rușii, cu ucrainenii, cu turcii, cu polonezii. Deci să fie ceva derivat din poziția noastră geostrategică. Diplomația românească e admirabilă, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Asta e vizbil și o spun foarte mulți politologi. Dar cam ce ar fi de făcut?

Cred că măcar în acest al 12-lea ceas diplomația românească ar trebui să se pună pe roate, să meargă să bată la uși, să vorbească, să se propună, să facă rapoarte, să fie foarte activă.

Dar președintele Bolojan și guvernul? Ei nu ar trebui să vină cu o poziționare mai clară?

Nu consider că ar trebui ca în momentul de față conducerea politică, vorbesc în momentul de față acum și până în vară când vom avea un președinte legitim, ales, să ia o poziție tranșantă. De fapt, eu nu cred că trebuie să existe neapărat o poziționare a României pro sau contra SUA ori pro sau contra UE. Nu, nu trebuie asta. Trebuie însă să acumulăm cât mai multă experiență și să fim băgați în seamă ca interlocutori. Se spune destul de frecvent că dacă nu ești la masă, ești în meniu. Trebuie să încercăm să nu fim în meniu, pe de o parte. Pe de altă parte, remarc cu bucurie prezența în echipa președintelui interimar Ilie Bolojan a lui Cristian Diaconescu, care este de formație diplomat și cu încă destule contacte în Europa și în lume.

Ce ar putea face în plus Diaconescu și spre cine ar trebui să ne uităm mai mult?

L-aș vedea pe domnul Diaconescu mult mai activ în perioada asta, inclusiv cu parteneri care par minori, dar dacă multe furnici se adună, efortul lor conjugat dă roade. Noi ar trebui să avem contacte și cu Ungaria și cu Slovacia, chiar dacă sunt, să zicem, mai anti-război. Dar mai ales cu Polonia și cu țările baltice. Și cu vecinii bulgari. Ar trebui să strângem acum relațiile cu toate țările din UE, dar și cu Turcia, care e un partener important NATO pe flancul estic. Întrebarea e, avem noi, România, capacitatea de a susține acest efort diplomatic? Că până la urmă și ăsta cere bani și cere și niște atuuri economice din spate.

De ce nu e cazul să fim tranșanți

Asta înseamnă că România ar trebui să evite o poziționare mai pro-UE sau pro-americană?

Încet, încet, în măsura în care se poate, România ar trebui să aibă puncte de vedere oficiale. Adică să vină un președinte ales legitim, un guvern care să se bucure de încredere, un ministru de externe bine conturat pe plan internațional, care să afirme niște lucruri. Îmi pare rău să o spun, dar chiar și pe vremea comunismului, România avea multe păcate, dar a avut miniștri de externe remarcabili. Nu mai vorbesc în perioada interbelică.

Altfel, în acest moment noi nu ne găsim într-o poziție de forță, dimpotrivă. Și cred că principalul lucru care trebuie făcut este nu atât o comunicare oficială și publică, cât multiplicarea exponențială a contactelor cu diversele părți. De exemplu, noi avem în Statele Unite un ambasador care este de formație liberală și care a fost foarte bun prieten cu președintele Iohannis și cu fostul președinte Biden. Când spun prieten, mă refer la asocierea politică, la faptul că au fost de aceeași parte a baricadei, să zicem. Nu știu în ce măsură guvernul actual își poate permite să recheme ambasadorul, să propună un alt ambasador, să... Domnul Hurezeanu, la rândul lui, este și el asociat mai degrabă cu o politică din asta bruxelleză și în acord cu fosta administrație de la Casa Albă. Dar chiar și în această situație există obligația diplomației românești, care nu e neapărat a unui guvern. Că, hai să spunem, un minister al economiei sau al transporturilor poate să exprime politica unui guvern, în timp ce Ministerul de Externe exprimă o continuitate a politicii României, obligatoriu. Și de aici zic că trebuie lucrat cumva mai degrabă cu tenacitatea furnicii și cu modestie, fără ostentație în sensul edificării unei noi diplomații românești, a unei renașteri a diplomației românești, dacă mă pot exprima asta. Deci comunicarea la Washington și Bruxelles trebuie făcută nu în mod tranșant, nu cu declarații care să apară în presă, ci pe canalele mai degrabă diplomatice. Categoric. Noi nu avem în momentul de față nici puterea, nici poziția de a face declarații tranșante. Și nu am prea avut vreodată. Riscăm în caz contrar să ne trezim că ni se fac reproșuri dintr-o parte sau alta, așa cum ni s-a reproșat de către fostul președinte al Franței că am pierdut o ocazie bună de a tăcea. Până la urmă trebuie să fim realiști și să realizăm care ne sunt puterile și care e locul în care ne aflăm. Deci nu rebuie să ne poziționăm pro-SUA sau pro-UE, ne trebuie relații bune cu ambele.