Liviu Anghel, 59 ani, e stabilit cu familia în San Marino, din 1997. A lucrat la hotelul „Intercontinental” înainte de Revoluție, a gestionat barul de noapte după 1989. A fost șef de sală și la luxosul restaurant „Casa Doina” din Capitală. Destăinuie acum momente secrete trăite în meserie și evocă nume grele și fapte incredibile din culise, scrie Libertatea .

Liviu Anghel a petrecut câțiva ani absolut spectaculoși în România. Cât pentru trei vieți!

În San Marino, statul-enclavă din estul Italiei considerat cea mai veche republică din lume, datând din 301 d.Hr., trăiește o comunitate de circa 200 de români. E o țară de dimensiunea Mediașului sau Mangaliei, cu 33.000 locuitori, unde bucureșteanul Liviu Anghel, împreună cu soția, Mihaela, s-a stabilit din 1997.

Iar în patria de adopție a început o nouă viață, luată de la zero și dusă de la calitatea de angajat într-un restaurant ori într-o minigrădină zoologică exotică până la afaceri personale. Cea mai longevivă e salonul de frumusețe al soției. Au doi copii, un băiat și o fată, ambii absolvenți de Drept.

Dar, înainte de a face pasul spre un altfel de trai în diaspora, Liviu Anghel a petrecut câțiva ani absolut spectaculoși în România. Cât pentru trei vieți!

Absolvent al Liceului Economic din București, picol, ospătar, barman, șeful barului de noapte de la „Intercontinental” după Revoluție, șef de sală la restaurantul de lux „Casa Doina” de pe Bulevardul Kiseleff din Capitală, toate au fost posturi în care, înainte ori ulterior lui 1989, a interacționat cu figuri notorii din spațiul public, a asistat la episoade incredibile de culise și a dansat pe sârmă în siajul Securității comuniste.

Acum, a acceptat să dezvăluie momente memorabile experimentate în București, într-un fantastic puzzle profesional și uman, o developare la scară micro a unei Românii mai puțin vizibile.

„La 24 de ani, responsabilitate enormă să preiau gestiunea barului de la Inter! Erau prețuri amețitoare”

– Domnule Anghel, cum s-a întâmplat să vă stabiliți într-o țară atât de mică precum San Marino?

– Sunt un om care am avut destul noroc în viață și inclusiv acest destin se leagă de șansă. Am venit într-o vacanță în 1997, la un prieten, și, cu câteva zile înainte să mă întorc acasă, am primit o ofertă de muncă într-un restaurant. Am acceptat, cei de aici mi-au rezolvat repede și cu avizele, am chemat-o și pe soție după câteva luni. Așa am început după decizia de a rămâne în San Marino.

– Cu ce vă ocupați în țară?

– Mi-a plăcut de mic să lucrez în alimentație publică datorită mamei, care muncea în domeniu. Așa am ajuns să urmez și Liceul Economic din București, m-am angajat apoi la restaurantul „Capșa” în 1982. Acolo am făcut picolia cu adevărați meseriași și, cu această carte de vizită profesională, m-am mutat la hotelul „Intercontinental”. Am lucrat până în 1990 la restaurantul „Balada” de la etajul 21. Am trecut prin toate treptele: picol, ospătar, barman. Și, imediat după Revoluție, a venit o nouă provocare.

– Anume?

– La „Intercontinental” s-a deschis un club de noapte, singurul element care lipsea unui hotel de cinci stele. S-a făcut o echipă de tineri, neînsurați, fără obligații de familie, aveam 24 de ani și am devenit șeful de gestiunii barului. Mi-am asumat o responsabilitate enormă, pentru că prețurile erau foarte mari și discutam de sume de ordinul a sute de mii de lei. Mulți se fereau din cauza asta. Dar iarăși spun că am avut noroc, pentru că în perioada aceea am întâlnit o grămadă de personaje deosebite din lumea post-ceaușistă.

Night Club Inter – Anghel – prim plan, jos, Foto: Facebook

„Interlopii le luau mașinile și casele jucătorilor la cazinou”

– Exemple?

– Politicieni și viitori politicieni, artiști de top care țineau spectacole acolo, nume grele din sport, începând cu frații Becali, vărul Gigi, Hagi sau Popescu, cei mai mari mafioți ai timpului, gen Fane Spoitoru, Oane al lui Ciucă ori Cezar Nichita. Băieții ăștia, interlopii, veneau cu sacoșe cu bani să-i împrumute pe cei care jucau la cazinou. Le luau cheile de la mașină, contractele de la apartamente drept gaj. Dacă nu returnau sumele, pierdeau garanțiile!

„La Intercontinental am văzut episoade de viață foarte sensibile într-o vreme în care toată România se bucura că am devenit cei mai frumoși după Revoluție, dar în subterane se întâmplau lucruri absolut incredibile și dureroase”, Liviu Anghel, fost șef night-club hotel Intercontinental.

– Știu că e o întrebare inconfortabilă, dar ce relații aveați cu Securitatea înainte de ‘89, dat fiind că hotelul „Intercontinental” era înțesat nonstop cu străini?

– Într-adevăr, aproape că nu am cunoscut români la Inter înainte de Revoluție. Doar dacă se mai întâmpla să fie o masă de protocol cu vreo delegație externă. Dar, da!, așa este!, aveam Securitatea tot timpul cu noi și, la rândul nostru, eram foarte controlați. Erau nevoiți să apeleze la noi, fiindcă picolii, ospătarii, barmanii, șefii de local stăteau în prima linie cu clienții pe care securiștii doreau să-i urmărească. Veneau oamenii, se așezau la masă, mâncau, discutau afaceri sau chestiuni private și erau microfonați.

„Securitatea avea biroul la camera 219. Dacă nu le răspundeai la întrebări, nu mai vedeai Bucureștiul de la etajul 21”

– Cum adică?

– Venea domnul colonel X, să nu-i dau numele!, purta un diplomat, scotea o farfurie, pe care eu sau alt coleg trebuia să o punem pe masa de interes. Aveau fund dublu, cu un microfon în interior. O așezam pe un suport, că, la un hotel de cinci stele, nu merge direct pe masă. Iar farfuria aia nu se mai mișca de acolo până când nu plecau clienții respectivi. De multe ori puneam un picol să stea cu ochii nonstop pe ea, să nu dispară accidental sau deliberat, că era jale să „fugă” farfuria! Discuțiile erau captate cu un magnetofon, de care se îngrijea un securist plasat discret într-un colț marginal al restaurantului. Iar la final o prelua cineva s-o „prelucreze”.

– S-a prins cineva vreodată că e ascultat? Sau a ieșit vreun scandal pe tema asta?

– Personal, nu am asistat la așa ceva! Dar o să spun acum un detaliu despre care nu aveam voie să comentez atunci! Dacă soseau clienți care-mi erau prieteni ori știam că sunt oameni corecți, sprijineam o lingură sau o linguriță de farfuria cu microfonul, se producea bruiaj și nu se mai auzea ce vorbeau. Ori se capta foarte prost și nu mai putea fi descifrat dialogul. Știam treaba asta tot de la securiști, că ne atrăgeau atenția să nu punem pe lângă farfuriile respective lucruri care să afecteze claritatea înregistrării. Dar mai veneau oamenii câteodată cu o fetiță sau pentru vreo afacere serioasă, încercam să-i ajut, să-i protejez pe cât puteam.

„Securitatea avea biroul intern la camera 219 din hotel, etajul 2. De multe ori ne chemau acolo și ne întrebau ce a zis X, ce a făcut Y, cu cine era Z. Le spuneam informații cumva banale, dar nu știai niciodată ce fel de date așteaptă, de fapt. Trebuia să povestești, fiindcă altfel zburai în secunda unu. Erai «mâncat»! Nu mai aveai nicio șansă să admiri Bucureștiul de la etajul 21”, Liviu Anghel, fost șef night-club hotel Intercontinental.

Familia Anghel în San Marino, sursă foto: Facebook

„Când am văzut trupele USLA, antitero, desfășurate la ambasada americană, mi-am dat seama că e ceva foarte grav”

– Ați avut ocazia să participați și la mese ale elitei comuniste?

– Cam de trei ori pe an, prin rotație, eram detașați câte o săptămână-două la Comitetul Central, unde serveam protipendada partidului. N-am avut ocazia să ajung chiar la Ceaușescu, pentru care lucrau doi ospătari anume, proveniți tot de la „Intercontinental”. Doar dacă erau mese mai întinse, de peste șapte-opt persoane, se suplimenta efectivul.

– Revoluția din 1989 ați prins-o acolo?

– Eram de serviciu în ziua în care a început revolta, pe 21 decembrie. Am urmărit tot ce s-a întâmplat de sus, din hotel. Și am coborât și în stradă. Seara, am văzut cum se scurgeau râuri de sânge în canalizare! Mai devreme, înainte să intru pe tură, mersesem să mă tund undeva în Piața Rosetti, se strânsese puțină lume la Universitate, dar, când m-am întors, era deja plin în mijlocul străzii, după ce ieșise deranjul la mitingul de la Comitetul Central. A apărut la un moment dat un tanc, un bărbat s-a urcat pe turelă, clipă în care șoferul a accelerat, iar cetățeanul s-a prăbușit pe asfalt. Episodul a agitat tare mulțimea. Și, după vreo jumătate de oră, mi-am dat seama că e groasă dintr-un singur indiciu!

– La ce vă referiți?

– În spate la „Inter”, la ambasada americană, s-a desfășurat un cordon de trupe USLA, băieții de la intervenții speciale. Am făcut armata la Securitate și știam exact ce semnifică USLA. Era cod roșu și, când mă uitam la tipii ăia, nu niște soldați normali!, am realizat că se întâmplă ceva foarte grav, dacă sunt etalate masiv trupele antitero.

„Am văzut la sala Dalles peste 20 de cadavre aruncate unul peste altul. O imagine de neșters din memorie!”

– Apăruse deja faimoasa baricadă, nu?

– Da, chiar în fața hotelului! Un autobuz a și luat foc. Se trăgea din partea opusă Intercontinentalului, pentru că am găsit sparte de rafale toate geamurile de la braseria „Corso”, aflată la parter. Și tejghelele ciuruite, iar din ele atârnau fire și mici microfoane, instalate în interior de Securitate ca să facă înregistrări. Intrasem deja în hotel după vreo jumătate de oră petrecută în stradă și am venit în foaierurile de la etajul întâi, de unde stăteam practic la câțiva metri de lumea postată la baricadă. Și am văzut tot măcelul din stradă, după ce s-a lăsat întunericul.

– Scene îngrozitoare!

– La un moment dat, i-au împrăștiat pe toți și au venit mașinile să curețe zona, să spele asfaltul. Am ieșit și noi să adunăm mesele și scaunele de la „Corso”, iar în lumina difuză venită de la hotel se vedea cum se scurg șiroaie de sânge în canal. Mai încolo, la Dalles, erau stive de cadavre. Unul peste altul! Cel puțin 20 de trupuri! Le-am văzut cu ochii mei. E o imagine imposibil de șters!

„În toată acea nebunie, l-au ridicat și pe un coleg, l-au băgat într-o dubiță. Ne-am aruncat efectiv în fața mașinii și am strigat să-i dea drumul, că e un biet ospătar de la Intercontinental. Și l-au lăsat să coboare. Omul îmi mulțumește și azi că i-am salvat viața! Cine știe pe unde-l duceau?”, Liviu Anghel, fost șef night-club hotel Intercontinental

– Au fost clipe în care v-ați simțit în pericol? V-a fost teamă?

– Nu, că eram tineri, nu ne gândeam la alte lucruri! A doua zi dimineața era curat tot asfaltul de lângă Inter. Spălaseră lună! Parcă nu se întâmplase nimic! De sus, de la etajul 21, am văzut cum o mașină oprise chiar în intersecție la Universitate. Era Ilie Ceaușescu, fratele președintelui. Venise să inspecteze zona. Și, ușor-ușor, sesizam cum apare apoi tot mai multă lume în Piață, venind din toate direcțiile, din cartiere. Atunci am ieșit și noi în stradă.

– Fugise deja Ceaușescu?

– Încă nu! Ne-am urcat pe un tanc, am luat niște garoafe de la o doamnă și le-am băgat pe țeavă. În jur, lumea era tot mai revoltată și am văzut dintr-odată elicopterul care plecase de pe clădirea Comitetului Central, cu familia Ceaușescu. Asta se întâmpla pe 22 decembrie. A doua zi, pe 23, am plecat cu tata și un cumnat să luăm arme din față de la restaurantul „Cina”, unde se distribuiau pe bază de buletin. O nebunie totală, zile de haos până s-au așezat puțin lucrurile, iar Ceaușescu a fost împușcat la Târgoviște pe 25 decembrie.

Liviu Anghel, 59 ani, e stabilit cu familia în San Marino, din 1997. A lucrat la hotelul „Intercontinental” înainte de Revoluție, a gestionat barul de noapte după 1989, Foto: Cristi Preda / GSP

„La «Casa Doina» m-am împrietenit cu toți șefii de la Rutieră. Soției i-au dat carnetul după ce a interpretat «Să-mi cânți cobzar»”

– Revenim la „Intercontinental”, la night-club, la traseul ulterior. Cum au mers lucrurile mai departe?

– La „Inter” am mai stat vreo trei ani, după care se vorbea că hotelul va fi cumpărat de cineva, riscam să ajungem într-o situație incertă, așa că m-am mutat la „Casa Doina”, pe Kiseleff, localul de lux relansat de un prieten, care deținea și restaurantul „Velvet”. Am mers acolo o grămadă de oameni extraordinari de la „Inter”, am luat și niște copii direct de la Liceul Economic, le-am dat posibilitatea să învețe și am pus treaba pe picioare, la nivel supertop! Am primit mână liberă și am făcut o echipă formidabilă. Eu – șef de sală!

– Îmi închipui că și la „Casa Doina” ați avut ocazia să cunoașteți o lume la fel de pestriță, precum la „Inter”, nu?

– Da! O mulțime de oameni de la care aveam cărțile de vizită și puteam apela oricând. Vă dau un exemplu! Mă știam foarte bine cu șefii de la Rutieră, cu Ion Șoricică, bossul de la București de atunci, cu aghiotantul lui, cu toată gașca respectivă. Și aude unul dintre ei că nevastă-mea a căzut de vreo trei ori la examenul pentru carnetul auto. „Hai, domne, ne cunoști pe noi și soția aleargă după carnet?”. Mi-a fost jenă să apelez, i-am și zis Mihaelei că prefer să nu-l ia pe blat.

– Și?

– Și a dat apoi cu un maior cu care eram amic. Șeful de la carnete, direct! Am mers și eu, văd că pleacă, rulează puțin, apoi mașina rămâne pe loc vreo zece minute, fără să coboare nimeni. După care, surpriză! Maiorul respectiv îl știa bine și pe nașul meu, celebru saxofonist Marin Petrache Pechea. Și aflase de la el că nevastă-mea cântă, era în orchestră, intra la spectacole cu Marcel Pavel, cu Elena Cârstea. Și ăsta i-a zis că-i dă carnetul dacă-i interpretează melodia „Să-mi cânți cobzar”. S-a rezolvat!

„Știi ce se întâmplă? Te ia valul la tinerețe când ai deschidere la atâta lume cu putere și influență. Te simți important, în mijlocul lor. Parcă ești din același film. Orice se făcea, orice se întâmpla, mă chemau pe mine acolo la local. Mă mai rugau să le fac o tavă cu mici, niște porții de cartofi prăjiți, aveau nevoie și pentru acasă. Mă țineau oamenii minte!”, Liviu Anghel, fost șef sală „Casa Doina”.

Liviu Anghel în bucătărie, Foto: Cristi Preda / GSP

Episod din „dosarul Țigareta”, anii ‘90: „Înainte să dispară, șeful Vămii de la Otopeni, Stelian Popa, mi-a zis că pleacă la Miami și va fi de nerecunoscut”

– Dați-ne niște nume grele cu care ați interacționat la „Casa Doina”!

– Uite, era ăsta care a și devenit prim-ministru, Tăriceanu! La mijlocul anilor ‘90, erau vremurile în care se vindea tot în România. Și-l aud într-o zi la telefon: „Da, mă, toată gara, toată, nu o parte!”. Era vorba despre gara de la Buzău. Făceau afaceri, combinații, desproprietăreau țara, discutau fără niciun fel de perdea chestiuni de genul ăsta.

– Interlopi?

– Toată gașca din celebrul dosar „Țigareta”, cu afacerea de contrabandă, își făcea veacul la „Casa Doina”. Erau clienții noștri. Umblau numai cu mașini trăsnet, Mercedesuri, Range Rover. Intrau doar prin spate, pe la poarta pentru marfă, purtau ochelari din ăia cum vedeai pe la mafioții americani. Băieții erau foarte generoși la restaurant. Cu unul dintre ei eram apropiat, dar nu-mi imaginam niciodată că poate fi implicat în afaceri atât de mari.

– Cine era?

– Șeful Vămii de Marfă de la Otopeni, Stelian Popa. Nu lăsa să se întrevadă nimic în spatele lui. Sper că nu mă înșală memoria, dar nu cred că a fost prins vreodată când au pornit arestările. M-am pomenit într-o seară că-mi mulțumește pentru tot și mă roagă să-l duc acasă, că băuse un pahar în plus. N-a vrut să-i chem un taxi. M-a invitat în casă, avea două valize mari la intrare. Zic: „Plecați în concediu?”. Iar răspunsul m-a blocat!

– De ce?

– Spune: „O să plec într-un concediu din care nu mă mai întorc. Îți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut și cum te-ai comportat, corect. Nu o să mă mai găsească nimeni și nici nu mă va mai recunoaște nimeni. Zbor la Miami în noaptea asta. Nu mă vei mai vedea niciodată”. „Dar ce s-a întâmplat?”, îl întreb. „Vei vedea mâine dimineață! O să citești în ziare!”.

– Adică el știa că va exploda afacerea „Țigareta 1”?

– Exact! Știa că a doua zi dimineață vor începe arestările și va exploda în public tot dosarul. S-a făcut nevăzut atunci. A fugit, cred că avea o grămadă de bani. Probabil s-a operat să-și schimbe înfățișarea. Habar n-am! Dumnezeu știe ce s-a mai întâmplat apoi! Probabil am fost unul dintre ultimii oameni care l-au mai întâlnit în România, înainte să dispară de pe-aici.

„Multă lume m-a întrebat de ce am plecat din România, atâta vreme cât aveam cam tot ce-mi trebuia. Era o vreme când totul mi se părea normal, mă duceam la muncă, îmi făceam treaba. Dar nu-mi mai plăcea deloc lumea din jurul meu, aveam o familie, simțeam nevoia de liniște și siguranță, oricât de ciudat ar suna asta. Iar de pe la începutul anilor ‘90 m-am întors mult cu fața spre Dumnezeu!”, Liviu Anghel, fost șef sală „Casa Doina”

„România e pe mâna securiștilor, a copiilor și nepoților lor. Gelu Voican Voiculescu și gașca acaparaseră hotelurile și restaurantele”

– După ce v-ați stabilit în San Marino ați mai lucrat tot în zona asta de alimentație publică?

– Un timp ca angajat, am avut apoi chiar eu un restaurant, dar am renunțat, fiindcă era foarte greu să ținem două afaceri în străinătate. Mă refer la faptul că și soția are un salon de frumusețe, așa că trebuia să renunțăm la unul dintre business-uri. Am considerat că e mult mai benefic pe partea asta și nu am greșit. Devenise foarte obositor, ne sculam numai la 2-3 dimineața, ne trezeam la 6, nu avea cine să ne ajute cu cei doi copii. Era imposibil să continuăm în acel ritm.

– Ce vă mai spune România de azi?

– Din păcate, e o țară pe care au pus mâna securiștii, copiii și nepoții lor! Și știu ce vorbesc! După Revoluție, s-au produs niște jafuri de nedescris. Să vă dau un exemplu! Vi-l aduceți aminte pe Gelu Voican Voiculescu, bărbosul din completul care l-a condamnat la moarte pe Ceaușescu la Târgoviște? Era de notorietate în breaslă că, împreună cu o gașcă, au acaparat partea hotelieră și restaurantele. Dar au rămas în spate și au băgat pe alții la înaintare.

Distribuie Distribuie Comentarii