Constanța Dunca Schiau este unul dintre făuritorii României Moderne. A fost un pionier în domeniul jurnalismului, literaturii și pedagogiei românești, fiind prima femeie din România care a studiat în străinătate. A fost, de asemenea, o feministă convinsă, contribuind la emanciparea româncelor.

La finele secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, într-o Europă marcată considerabil de progrese tehnice, culturale și sociale, societatea românească era încă puternic ancorată în lumea medievală. Pe plan extern, aflate încă la cheremul marilor puteri, iar pe plan intern, dominate de o boierime hrăpăreață și un cler conservator, reticent la tot ce era nou, Principatele păreau condamnate la un trai levantin, aproape fără viitor, cu un decalaj uriaș de câteva secole față de occidentul european. Salvarea a venit de la o categorie de boieri patrioți care au înțeles că educația și deschiderea către valorile occidentale reprezintă singura șansă la progres și independență. Aceștia și-au trimis copiii la studii în străinătate, să descopere lumea occidentală și să se întoarcă pentru a-și lumina propriul popor. Așa s-au format probabil cele mai importante generații din istoria României , acei tineri boieri și intelectuali școliți la Paris, Viena sau Berlin, molipsiți de spiritul revoluționar european, de ideile de emancipare națională care bântuiau Bătrânul Continent, care au creat România modernă și cărora statul român de astăzi le datorează foarte multe.

Dincolo de figurile cunoscute publicului larg, mai ales ale revoluționarilor de la 1848, dar și ale celor care au devenit simbolul Micii Uniri, România Modernă a fost construită de o seamă de eroi ai științei, artelor și gândirii libere, pe nedrept uitați sau rămași într-un plan secund. Unul dintre aceștia a fost Constanța Dunca Schiau, o femeie incredibilă care a făcut pionierat în pedagogie, literatură, jurnalism și asistență socială, într-o epocă în care toate aceste domenii erau puțin cunoscute pe pământ românesc. Constanța a dus feminismul românesc la un alt nivel, contribuind decisiv la recunoașterea rolului femeii în societatea românească, o lume patriarhală și conservatoare. De numele acestei românce se leagă multe premiere, inclusiv faptul că a fost prima femeie din România care a studiat în străinătate, fiind apreciată de figuri legendare ale literaturii europene.

”Juna” cu sânge albastru care a scris istorie

Constanța Dunca de Șieu, așa cum îi era numele de fată, s-a născut pe 16 februarie 1843, la Botoșani, pe atunci unul dintre cele mai cosmpolite și mai dezvoltate târguri din Principate. Tatăl său, Ștefan Dunca, era originar din Șieu, Maramureș, și provenea dintr-o ilustră familie de nobili români. Este cunoscut faptul că familia sa din Șieu a fost înnobilată de regii maghiari în secolul al XIII-lea. Mama ei, Sofia, se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, rude cu familia Cuza.

Constanța a copilărit la Botoșani, în atmosfera idilică, și totodată flamboaiantă din punct de vedere cultural și social, a frumosului târg nord-moldav. Aici începe școala și o continuă până la vârsta adolescenței. Ștefan Dunca, avocat de profesie, văzând că fiica sa este deosebit de inteligentă și totodată pasionată de știință și de literatură, decide să o trimită la studii în străinătate. A contat mult și spiritul emancipat al adolescentei:într-o societate românească patriarhală, tânăra botoșăneancă cu origini maramureșene nu se sfia să arate că poate să studieze la fel ca un bărbat sau chiar mai bine. La numai 14 ani, Constanța este trimisă să studieze muzica la Viena. Mai apoi se înscrie și studiază pedagogia la prestigiosul College de France din Paris. În capitala Franței, adolescenta Constanța Dunca a făcut o impresie extraordinară: inteligentă, curajoasă și emancipată, ea studiază filosofie, morală, istorie, economie politică şi literatură franceză. Era prima femeie din Principatele Române care studia în străinătate – și cu ce rezultate! În anul 1862 absolvă College de France și este prima femeie română care a reușit să promoveze cu brio examenele de institutoare de la Sorbona , obținând brevetul de capacitate. „Jună încă, ea a părăsit patria sa, sunt acum cinci ani, însoţită de muma sa, şi a mers să studieze în mediile de învăţământ întrebuinţate la naţiile cele mai înaintate din Occident: Germania, Franţa, Anglia“, se menționa în jurnalul românesc „Amicul Familiei“.

Prima româncă pedagog: proiectele devenite legi

În anul 1863, la fel ca mulți tineri din generația ei, școliți în străinătate, Constanța Dunca se întoarce în Principate, tocmai pentru a contribui cu ceea ce învățase în Occident la modernizarea țării sale. Susține concursul și reușește să obțină postul de profesor de pedagogie la Școala Centrală de Fete din București. La scurt timp ajunge și directoare a instituției, dar este numită consilier în Ministerul Educației, înființat de Alexandru Ioan Cuza. Constanța Dunca, la numai 22 de ani, era o adevărată revelație a pedagogiei românești, fiind, de altfel, și prima femeie pedagog din Principatele Române.

Ea însă nu s-a limitat doar la predat și organizat școala de fete. O feministă convinsă, tânăra pedagogă a militat pentru organizarea învățământului pentru fete, promovarea acestuia în rândul tinerelor și schimbarea mentalităților. A luptat pentru crearea unui cadru legislativ în acest sens, proiectele sale transformându-se în legi: „Perseverând pe linia susţinerii independenţei financiare a femeii, conştientă că acest deziderat se putea realiza numai prin instruire, Dunca a prezentat domnitorului ţării şi Camerei Deputaţilor, în anul 1863, un amplu proiect de învăţământ pentru fete. Concepţia sa despre învăţământul elementar, rural şi urban, despre şcolile de arte şi meserii pentru fete, precum şi propunerea unei reforme a orfelinatelor au fost apreciate de comisia guvernamentală care pregătea proiectul de lege a învăţământului. Unele dintre soluţiile propuse de tânăra institutoare şi publicistă au fost incluse în Legea instrucţiunii publice (1864), care prevedea crearea primelor şcoli secundare de fete. Pentru a atinge acest obiectiv ambiţios, a propus, în primul rând, crearea unei şcoli normale“, precizează Raluca Bratu în lucrarea „Constanța Dunca. Între primele reprezentate ale mișcării feministe din Țările Române“, apărută în revista culturală „Țara Bârsei“. Proiectul său educațional a fost prezentat și în ședințele Societății Învățământului Elementar din Franța, în anul 1862, fiind apreciat la nivel internațional.

Unul dintre marile proiecte educaționale ale Constanței Dunca era înființarea unei școli de arte și meserii pentru fete. Aceste școli, de stat, ar fi trebuit să ajute femeile să se califice și să poată să-și obțină singure veniturile, fără a fi dependente economic. Proiectul său însă nu s-a materializat din cauza abdicării lui Cuza. De asemenea, ea va publica și câteva cărți de pedagogie foarte importante, mai ales pentru acea perioadă, două dintre acestea fiind editate în timpul vieții: „Cultura omului pentru persoane“ și „Cartea numelor și a instituțiilor“. Postum au mai fost publicate „Educația copilului“, „Femeia femeie“ și „Femeia în familie“.

Scrfiitoarea Camille d Alb, premiată de Victor Hugo

Constanța Dunca a fost o intelectuală polivalentă. Cu o minte sclipitoare, pasiune pentru artă și o sete parcă infinită de cunoaștere, tânăra pedagogă a fost și printre primele românce scriitoare în adevăratul sens al cuvântului. Ea scria poezii, romane și piese de teatru în trei limbi, franceză, germană și română. A făcut pionierat inclusiv în zona romanului istoric, un domeniu aparent al scriitorilor bărbați. Românca obține recunoașterea ca scriitoare, prima dată în Franța, unde publică, în anul 1862, romanul „Elena“, cu pseudonimul Camille d’Alb. Scriitura Constanței place atât de multor persoane, încât renumitul Victor Hugo, președintele Uniunii Scriitorilor Francezi, îi va conferi o medalie de aur și un premiu. „Elena“ este unul dintre primele romane sociale românești, care abordează, cu un curaj revoluționar, tema conflictelor dintre generații, clase sociale și mentalități, în Principatele Române. Distincția primită de Constanța de la Victor Hugo este primul premiu literar obținut de un român la nivel internațional. Continuă cu romanul social și scrie „O familie din București. Iezuiții României“, publicat în anul 1865. De asemenea, scoate și seria de nuvele „Sub vălul Bucureștilor“, inspirată din moravurile familiilor bucureștene. Totodată, Constanța Dunca scrie și romane istorice precum „Radu al II-lea cel Frumos“, „Omul Negru“, „Estella“. În plus, pasionată și de teatru, scrie piesa „Martira inimei“ în 1870.

”Amicul familiei” instrument pentru educarea poporului

De parcă educația și literatura nu ar fi fost de ajuns, Constanța Dunca a fost unul dintre pionierii români și în domeniul jurnalismului. Dedicată misiunii sale de a culturaliza și educa nația, așa cum putea mai bine, ea a cumpărat și întreținut pe cheltuială proprie una dintre cele mai bune reviste românești de secol XIX, „Amicul familiei“, care era un instrument incredibil al tinerei pedagoge de a educa națiunea, femei și bărbați deopotrivă. În această revistă apăreau traduceri, făcute de Constanța Dunca, din literatura universală, după Jean-Jacques Rousseau, Victor Hugo sau Ossian. Totodată, în paginile publicației promovează și scriitori români: astfel apar piesele de teatru ale lui Vasile Alecsandri, la rubrica Literatură dramatică. Tot în „Amicul familiei“ scriu și Ion Heliade Rădulescu, Andrei Mureșanu, Nicolae Filimon şi Mihail Zamfirescu.

La alte rubrici, revista oferă articole privind ultimele noutăți din moda occidentală, programul și cronici ale concertelor din marile capitale europene, dar și materiale educaționale pentru populație. „Diurnalul pentru toti – litere, sciinte, arte, pedagogie, sub directiunea celei dintai domnisoare române, care cu talentul si curajul sau a inaltat stendardul reformelor intru toate cele ce au lipsa neaparata de reforma in familiea si cresterea ei“, se scria despre „Amicul familiei“ într-o altă publicație contemporană. Această revistă a Constanței a apărut o dată pe lună, până în 1867, servind drept model altor reviste, precum celebra revistă „Familia“, din Transilvania, a lui Iosif Vulcan.

Puțină lumină în întunericul patriarhal

Tot ceea ce a făcut Constanța Dunca a fost pentru emanciparea poporului român, dar mai ales a româncelor. Prinse în modul de viață patriarhal, în mare parte fără educație, condamnate la o viață eminamente casnică, fără loc de muncă, o bună parte a femeilor românce erau, la mijlocul secolului al XIX lea, încă în Evul Mediu. Din acest motiv, Constanța Dunca și-a dedicat viața emancipării acestora, în primul rând, asigurând un cadru legislativ prin care să aibă acces la educație. Mai apoi, prin înființarea unor școli de arte și meserii pentru femei, tocmai pentru a putea să învețe o meserie și să se întrețină singure.

În spirit feminist, Constanța Dunca a scris piesa „Martira inimei“, prin care condamna toleranța societății și a legii față de bărbații care-și abandonau partenerele însărcinate. Mai apoi, scrie „Motiv de despărțire“, în care arată că de fapt femeia are o putere uriașă asupra bărbatului, precum și celebrul manifest „Feminismul în România“. „Constanţa Dunca a fost una dintre cele mai fervente susţinătoare ale dreptului femeii la instruire, făcând multiple demersuri pentru a influenţa politica de stat în acest sens“, precizează Raluca Bratu, în aceeași lucrare.

Un „proiect„ de suflet

În anul 1870, la vârsta de 27 de ani, Constanța se căsătorește cu Antoniu Schiau, un intelectual transilvănean, ajuns consilier imperial la Budapesta. Părăsește Bucureștiul și își urmează soțul în capitala maghiară. Acolo, o adoptă pe nepoata sa, Alma, fiica lui Titus Dunca, fratele ei. Alături de fiica sa adoptivă, va părăsi Budapesta și se va muta la Sibiu, unde scrie o carte pentru copii, dedicată Almei. După ce descoperă talentul muzical excepțional al fetei, Constanța Dunca se întoarce la Budapesta și se dedică total educării fiicei sale adoptive, rezultatele fiind de excepție: Alma a ajuns o soprană renumită. A murit însă la numai 21 de ani, în timp ce călătorea cu soțul american, din cauza unei pneumonii. Moartea Almei a frânt inima Constanței, care a rămas neconsolată până la moartea sa din anul 1924, la vârsta de 81 de ani.