Originară din Reghin, un orășel din județul Mureș, Dana Bucin a ajuns consul onorific al României în Connecticut, iar în 2019 a fost declarată cel mai bun avocat din acest influent stat american. Specializată în imigrări, ea este asociat la o renumită casă de avocatură din SUA.

Dana Bucin a plecat din România în 1998, după doi ani petrecuți la Cluj, unde se pregătise pentru a da admitere la Facultatea de Științe Economice. Însă nu a mai ajuns să susțină proba nici la Cluj, și nici la București. Câteva broșuri care circulau printre tinerii liceeni clujeni și care conțineau ofertele unor universități americane au ajuns în mâinile ei, iar din acel moment o nouă perspectivă, nebănuită până atunci, i s-a deschis.

„Când am plecat eu în 1998, Europa nu era așa de deschisă cum este acum. Nici măcar nu eram în Uniunea Europeană. Pentru mine America întotdeauna a reprezentat visul american. Și acest vis mi s-a împlinit! Pentru mine asta a însemnat, că dacă lucrezi din greu, cu toată determinarea, și studiezi, vei reuși. Nu ai cum altfel, pentru că acolo societatea nu te lasă să te irosești dacă ești serios și muncești. Acolo nu ți se pun piedici. Mentalitatea asta a americanului m-a atras în primul rând. Am vrut să vin într-o țară în care mă lasă lumea să fac ceea ce pot, atât cât pot, prin propriile puteri. Nu că mi se dă, nu voiam cadouri, nu voiam niciun favor, voiam doar să fiu lăsată să fac atât cât pot”, povestește Dana Bucin.

Trei specializări dintr-un foc

Eforturile ei au fost răsplătite. A fost admisă la Ohio Wesleyan University și nu oricum, ci cu bursă. Altfel, spune ea, nici nu și-ar fi permis să meargă în SUA și să studieze, deși provenea dintr-o familie de antreprenori. Odată ajunsă în America, ea s-a acomodat extrem de rapid. A absolvit cu licență trei specializări, în paralel, după patru ani de studii.

„Am făcut patru ani de undergraduate în trei discipline concomitent: politică americană, business internațional și limbi de origine latină - franceză, spaniolă, latină. Am împins la maximum ce puteam face”, își amintește ea.

Vorbitoare de engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană și maghiară, Dana Bucin avea însă nevoie și de o altă provocare. Și aceasta a venit curând.

„Ajunsă în America și studiind cele trei materii de care spumeam, am primit într-o zi o veste grozavă. «Vezi, Dana, tu poți fi avocat după ce termini aici. Pentru că avocatura se face aici doar după ce termini o altă facultate de patru ani.» Ce fericire pe mine! Pentru că ăsta era visul meu dintotdeauna”, rememorează Dana Bucin.

A început cu „munca de jos”

Dar nu i-a fost simplu. După ce a terminat Dreptul la Boston University School of Low a realizat că are o concurență acerbă pentru jobul mult visat. Iar tinerețea nu i-a fost neapărat aliat, în primă fază.

„La început mi-a fost foarte greu să conving pe cineva să îmi dea o șansă în avocatură. Tot ce e pe CV-ul meu denotă o gândire internațională. Și multe firme de avocatură nu au gândirea asta. Ei sunt cu litigii interne, domestice, chiriași și atunci nu vedeau unde m-aș încadra eu în ale lor. La firmele mari de avocatură, la cele internaționale, era și mai greu”, recunoaște Dana Bucin.

A început de jos, așa cum spune chiar ea. „Prima oportunitate, mi s-a dat o șansă de către o firmă mică de avocatură. Cred că nici 4-5 avocați nu aveau. I-am impresionat, s-au luat de faptul că vorbesc latină. Li s-a părut ceva interesant treaba asta. Mi-a plăcut că i-a atras ceva din backgroundul meu și m-au angajat. Dar m-au pus cumva la munca mai de jos, la lucruri mai «domestice». Mă duceam la Curte pentru litigii proprietar-chiriași. Era un fel de muncă de jos în avocatură. Făceam litigii comerciale, orice îmi dădeau”, mai spune ea.

Cum a ajuns cel mai bun avocat din Connecticut

A urmat apoi pasul cel mare pentru ceea ce urma să devină.

„După o jumătate de an de făcut din astea, am întrebat dacă mă lasă să fac și Dreptul Imigrării. Pentru că mi-ar plăcea să servesc pe lângă chiriași și proprietari și Dreptul Finanțelor, să îi servesc și pe imigranți. Și m-au lăsat. Uite, asta e exemplu concret de mentalitate a americanului: vii încântat la el cu un plan, îi zici că ai o strategie, îi explici care e viziunea ta și dacă ești serios vor merge pe mâna ta”, adaugă ea.

Succesele obținute aici au recomandat-o pentru un alt job. Așa s-a mutat la o firmă de avocatură mare, cu 60 de avocați. Și a fost un succes total. Cifra de afaceri a firmei a crescut, iar românca a fost numărul unu aducând cei mai mulți clienți și cei mai mulți bani în firmă. Și nu s-a oprit aici. În 2019, datorită performanțelor sale, a fost declarată cel mai bun avocat din Connecticut.

„Premiul ăla încă mă mai șochează. De fiecare dată când mă gândesc la el mă șochează foarte mult. Oi fi eu pasionată și bună la avansarea drepturilor imigranților, dar o așa mare onoare nu am crezut niciodată că mi se cuvine”, mărturisește românca.

Pentru a fi desemnată avocatul numărul 1, ea a concurat cu peste 6.000 de alți avocați, crema firmelor americane de avocatură. Toți contracandidații ei au fost aleși avocații firmei la companiile care i-au propus.

A crezut că totul e o glumă

„Nu am știut că firma mea m-a nominalizat. Ieșeam de la Tribunalul de Imigrare, după ce am pledat împotriva deportării unei persoane și a început să îmi zbârnâie telefonul. Pe treptele tribunalului. «Felicitări! Bravo, Dana!» Zic: «pentru ce?» Și mi-au trimis știrea că sunt printre cei trei finaliști. Prima dată, am crezut că e o glumă. Apoi am crezut că soțul sau cineva foarte apropiat mi-a făcut gluma asta”, se amuză ea.

Desemnată cel mai bun avocat al anului 2019 în Connecticut, Dana Bucin a devenit și consul onorific al României în statul american. Acum, ea îi ajută pe conaționalii săi, fie că sunt imigranți, studenți veniți în America, oameni care vor să muncească aici sau companii care caută să colaboreze cu firmele din SUA. Rămâne însă la fel de modestă precum era liceana de acum 25 de ani, dintr-un mic orășel de provincie.

„Sunt foarte mulți români în afara granițelor care vor să ajute. Chiar vreau să inspir. Dacă ceva din ce am făcut eu poate inspira și ar trebui să poată, pentru că nu sunt lucruri de Hercule”, explică motivul pentru care acceptă ca povestea ei să fie făcută publică.