Nicio altă țară din lume nu este amenințată în prezent atât de tare cu dispariția precum Ucraina, a cărei aniversare de 31 de ani de la declararea independenței a coincis cu șase luni de rezistență în fața invaziei ruse.

Ucraina, vecina României la nord și la sud-est, este o țară relativ tânără, independentă de doar 31 de ani, dar cu o istorie destul de zbuciumată. Întins pe puțin peste 600.000 de kilometri pătrați, plin de câmpii fertile, podișuri și râuri ce coboară spre și în Mările Azov și Neagră, teritoriul ucrainean a cunoscut de-a lungul secolelor numeroase cotropiri, frământări sociale, turbulențe politice și războaie soldate adesea cu modificări de granițe. Nu întâmplător numele „Ucraina” este interpretat ca „țară de frontieră” („u kraia” sau „okraina”), un termen intrat care a intrat în uz în secolul XVI și a fost preferat în locul „Rusiei Mici” - considerat ofensator astăzi - în procesul de edificare națională.

Identitate independentă, identitate furată

Cu centrul la Kiev, un prim stat ucrainean a apărut spre finalul Primului Război Mondial, în 1917, numit Republica Populară Ucraineană, care, prin Actul Zlukî, din 22 ianuarie 1919 („Ziua Integrității, din 1999), s-a unit simbolic cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Însă independența acestui stat abia recunoscut pe plan internațional a fost de scurt durată, fiind curmată în urma unor războaie suprapuse încheiate în 1921 cu împărțirea teritoriului ucrainean de atunci între Rusia bolșevică, A Doua Republică Poloneză și Cehoslovacia. Astfel, din capitală a unui stat independent, Kievul a devenit un oraș de provincie al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU), cu reședința la Harkov până în 1934. Treptat, până în 1954, RSSU avea să se extindă teritorial, din diverse interese (geo)politice, fie ale fostului dictator sovietic Iosif Visarionovici Stalin, fie ale predecesorului său Nikita Hrușciov, și să dea granițele Ucrainei actuale.

În mod surprinzător, identitatea ucraineană a fost tolerată la începutul stăpânirii sovietice. Sub politica de „indigenizare” („korenizația”), care presupunea promovarea reprezentanților națiunilor titulare și minorităților etnice ale URSS în funcții de conducere, s-a bucurat de o perioadă de avânt în privința redescoperirii limbii și culturii naționale. Folosirea limbii ucrainene era încurajată la toate nivelurile, în timp ce orașele se ucrainizau pe fondul întețirii migrației interne dinspre rural spre urban. Însă această „epocă de aur” nu a durat mult, fiind oprită în 1932 mai ales printr-un proces de rusificare și organizarea unei foamete în masă rămasă în memoria colectivă a ucrainenilor sub denumirea de „Holodomor”. Conform celor mai grave estimări, până la zece milioane de locuitori ai RSSU au murit în anii 1932-1933 în timp ce Stalin le recheziționa cerealele pentru export și îi ținea blocați în propriile sate. Însă natura acestei tragedii, la fel ca în cazul catastrofei nucleare de la Cernobîl, din primăvara anului 1986, avea să iasă la iveală abia după declararea independenței față de Uniunea Sovietică, un act urmat de o regăsire progresivă a spiritului ucrainean și de îndepărtare turbulentă de așa-numitul „frate mai mare” rus.

Declararea independenței

Căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, spre sfârșitul anului 1989, a fost urmărită în generală cu speranță de popoarele din interiorul Uniunii Sovietice. Sezizând șansa istorică a autodeterminării naționale, republicile unionale și-au făcut curaj și s-au desprins la rândul lor una după alta de sub conducerea Kremlinului.

Pasul decisiv al Ucrainei în declararea independenței a fost făcut pe 24 august 1991, la trei zile de la înfrângerea puciului menit înlăturării de la putere a liderului sovietic de atunci Mihail Gorbaciov, opririi reformelor și reinstaurării puterii Partidului Comunist al URSS. În acea zi, 346 de deputați - din 362 – au ales calea separării de URSS, iar trei luni mai târziu, pe 1 decembrie 1991, peste 90% dintre ucraineni au validat acest vot printr-un referendum, inclusiv în Peninsula Crimeea și în Donbass.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, oficial pe 26 decembrie 1991, și consfințirea independenței, Ucraina începe o tranziție dificilă marcată de lacune în democrație, fracturi sociale și probleme economice adâncite de oligarhi, oameni bine plasați în fostele structuri comuniste care pun mâna pe infrastructuri subevaluate și își diversifică „afacerile” prin practici de corupție până la influențarea, chiar capturarea puterii politice și a presei.

Către un destin european

Încă din primii săi ani, Ucraina este prinsă între mirajul european și trecutul rusesc. În numele „revenirii la Europa”, direcție anunțată de primul președinte, Leonid Kravciuk, țara vecină se lansează la începutul deceniului 1990-2000 într-un proces de apropiere de Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) și semnează în 1994 un Acord bilateral de parteneriat și cooperare. În același an, Ucraina aderă la „Parteneriatul pentru Pace”, un program de cooperare al NATO destinat statelor non-membre, și, sub presiunea Occidentului, acceptă, în schimbul unor garanții pentru integritatea sa teritorială, să cedeze Rusiei arsenalul nuclear moștenit de la Uniunea Sovietică.

Pașii timizi făcuți spre Europa complică relațiile cu Moscova, care acceptă cu greu independența Ucrainei, considerată, de o bună parte din politicienii și intelectualii ruși, drept un leagăn al civilizației rusești. În afară de reticența Moscovei față de independența Ucrainei, gazele și împărțirea fostei Flote Militare a Uniunii Sovietice din Marea Neagră sunt alte dosare spinoase ce tensionează relațiile ruso-ucrainene. Venit la putere în 1994, Leonid Kucima acceptă trei ani mai târziu staționarea Flotei ruse din Marea Neagră în baza navală Sevastopol, pentru o perioadă de 25 de ani, în baza „Acordului de prietenie dintre Ucraina și Federația Rusă”.

„Da” Ucrainei și Europei, „Niet” Rusiei

Spre finalul mandatului lui Kucima, o rază de speranță este văzută în candidatul opoziției, Viktor Iușcenko. Proocidental convins, Iușcenko întruchipa Ucraina național-europeană orientată spre viitor, în timp ce candidatul puterii, și al Kremlinului, premierul Viktor Ianukovici, reprezenta Ucraina aflată încă sub orbita rusă. Campania prezidențială din 2004 a fost destul de dură, umbrită de otrăvirea lui Viktor Iușcenko, iar rezultatul alegerilor a stârnit controverse aprinse. Victoria la limită proclamată cu întârziere în favoarea lui Ianukovici era în contrast cu preferința zdrobitoare din exit-poll-uri anunțată pentru Iușcenko. Convinși că au fost înșelați, sute de mii de ucraineni au ieșit în stradă și au declanșat „Revoluția Portocalie”. Presiunile lor și medierile internaționale au dus la repetarea turului doi, ocazie cu care Iușcenko a câștigat detașat în fața lui Ianukovici.

Sub conducerea lui Iușcenko, Ucraina reia legătura cu rădăcinile sale și își revendică tot mai mult cultura și limba. Viktor Iuşcenko deschide arhivele fostului KGB, inaugurează un memorial pentru „Holodomor” și declară marea foamete din 1932-1933 drept un „genocid”. De asemenea, după marea extindere UE din 2004, Iușcenko insistă că viitorul Ucrainei este în blocul comunitar. Cu toate acestea, UE oferă Ucrainei doar politica de vecinătate și îi cere să facă mai multe pentru a se ridica la nivelul criteriilor necesare aderării.

Această redescoperire națională și apropiere de Occident nu este privită cu ochi buni la Moscova. De la instalarea sa la putere, în a doua jumătate a anului 1999, Vladimir Putin caută să restabilească Rusia ca putere în Europa și în lume, iar Ucraina face parte din acest plan. Prin urmare, liderul de la Kremlin recurge la orice pârghie accesibilă lui pentru a ține departe Ucraina de UE și mai ales de NATO. În oglindă cu construcția europeană, Moscova propune Uniunea Economică Eurasiatică pentru fostele republici sovietice. Și nu ezită să recurgă la manipulări interne, orchestrări de crize și șantaj pentru a se face ascultată, cum s-a întâmplat cu întreruperea livrărilor de gaze în ianuarie 2006 și ianuarie 2009.

Sânge pentru libertate

Subminat de Moscova și afectat de crize politice interne, Viktor Iușcenko nu mai contează în alegerile prezidențiale din 2010. Viktor Ianukovici devine în sfârșit președinte promițând stabilitate. Deși efectuează prima sa vizită în calitate de președinte la Bruxelles, Ianukovici redirecționează Ucraina spre Rusia, acceptând prelungirea staționării Marinei Ruse în baza navală de la Sevastopol, negând „genocidul ucrainean”, declarând neutralitatea țării și refuzând, sub presiunea lui Putin, semnarea Acordului de Asociere cu UE.

Întoarcerea spatelui la UE, la sfârșitul lui noiembrie 2013, a declanșat Euromaidanul, o serie de proteste de amploare care s-au transformat în revoltă din cauza represiunii polițienești. Sub presiunea străzii, după trei luni de proteste intense – soldate cu peste 120 de morți și aproape 2.500 de răniți -, Viktor Ianukovici fuge la sfârșitul lui februarie 2014 în Rusia. Un guvern pro-european interimar preia puterea la Kiev, în timp ce Putin denunță o „lovitură de stat” condusă de o „juntă nazistă” și trimite militari fără însemne în Crimeea pentru a anexa peninsula de la Marea Neagră.

Anexarea Crimeei este urmată de izbucnirea unei rebeliuni proruse în Donbass puternic sprijinită de Moscova. La vremea respectivă, Ucraina abia își revenea din Euromaidan și nu putea reacționa adecvat pentru a respinge atacurile împotriva suveranității sale întreprinse de Moscova în pofida angajamentelor asumate în Memorandumul de la Budapesta.

Prinsă în capcana unui război sângeros – circa 15.000 de morți până la invazia din 24 februarie anul acesta - întreținut de Moscova, Ucraina nu se descurajează pe calea aleasă ca desăvârșire națională. Ba dimpotrivă, se uită cu jind spre Europa în timp ce neagă vehement „lumea rusă”. Președintele Petro Poroșenko dărâmă statuile „frăției ruso-ucrainene”, extinde folosirea limbii ucrainene în detrimentul limbilor materne ale minorităților - o măsură țintită spre limba rusă din cauza războiului ce afectează și limba română -, favorizează exporturile spre UE și readuce în discuție asigurarea umbrelei de securitate a NATO. Succesorul său, Volodimir Zelenski, ales în 2019, menține acest curs calificat drept „rusofob” de către Moscova.

Linie dreaptă către prezent

În timp ce Kievul pare ireversibil pe calea național-europeană, Putin alege să pună capăt acestei aspirații prin negarea suveranității și a poporului ucrainean, declarându-l în stilul vechii propagande rusești drept o „construcție artificială”. Plecând de la această interpretare, liderul de la Kremlin pretinde să recupereze un teritoriu pierdut pesemne din cauza implicării unei „administrații străine”, o referire la Statele Unite și așa-zișii lor „vasali” din Europa. Aceste idei halucinante sunt expuse într-un articol publicat în iulie anul trecut sub titlul „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. La șapte luni și o săptămână de la apariția acestui articol, Putin și-a trimis soldații în Ucraina pentru a o readuce în Rusia cu forța.

În 31 de ani independență, ucrainenii au trecut prin multe șocuri, dar, per total, au rămas fideli apropierii de Occident și au luptat pentru libertate de fiecare dată când le-a fost pusă în pericol, ceea ce îi diferențiază în mare măsură de ruși, văzuți ca adepți ai stabilității.

Limba ucraineană vs limba rusă

Expusă în general la teoriile vehiculate de Moscova în privința Ucrainei, multă lume a ajuns să creadă că ucrainenii sunt tot un fel de ruși, făcând aceeași confuzie inclusiv în privința limbii. O lingua franca impusă cu forța sub apetitul teritorial al Moscovei, rusa a dobândit de-a lungul secolelor mulți vorbitori, inclusiv prin eliminarea altor limbi. Într-adevăr, este o limbă utilizată și știută în majoritatea țărilor vecine Rusiei, dar nu într-atât încât să fie erijată ca a doua limbă oficială, așa cum presează Moscova.

În ceea ce privește eterna dilemă rusă vs ucraineană alimentată în scopuri politice, lingviștii nu au niciun dubiu că sunt limbi diferite. Provenite dintr-un trunchi comun, protoslava, rusa și ucraineana au evoluat, la fel ca alte limbi slave, până au ajuns poate atât de diferite precum spaniola și portugheza. Un amestesc dintre cele două limbi formează sociolect numit „surjik”, vorbit mai ales în centrul și sudul Ucrainei.