Regizorul Vlad Petri. FOTO: Miluță Flueraș

Filmul documentar „Între revoluții“ spune povestea prieteniei dintre Maria și Zahra, care se întâlnesc la Universitatea de Medicină din București în anii ’70. Când posibilitatea unei schimbări politice în Iran devine o certitudine, Zahra se întoarce în țara ei, luând parte la evenimente, departe de prietena sa.

În următorii zece ani, singurul lor mod de a comunica e prin intermediul scrisorilor. Inspirat de scrierile poetelor Forough Farrokhzad și Nina Cassian și bazat pe un scenariu co-realizat de Vlad Petri împreună cu scriitoarea Lavinia Braniște, docu-ficțiunea se concentrează pe problematica lipsei de libertate a femeilor în societăți patriarhale, dar și pe importanța unei prietenii adevărate.

„Între revoluții“ a câștigat mai multe premii importante, precum cel de la Berlinale (FIPRESCI - secțiunea Forum), TIFF (FIPRESCI, Cel mai bun film în cadrul „Zilele Filmului Românesc”), ZagrebDox (Mențiunea specială a juriului), Make Dox (Cel mai bun film) și Marele Trofeu în cadrul celei de-a 24-a ediții a Mediteran Film Festival din Bosnia Herțegovina. Regizorul Vlad Petri povestește pentru „Weekend Adevărul“ toate încercările prin care a trecut pentru a realiza documentarul, despre pasiunea lui pentru această ramură cinematografică, dar și despre importanța unei revoluții. Docu-ficțiunea „Între revoluții“ poate fi văzută luna aceasta în cinematografele din toată țara.

„Weeekend Adevărul“: Pornind de la cele două revoluții din film, ce te-a inspirat în acest documentar de mare succes și unde se desparte inspirația de ficțiune?

Vlad Petri: Filmul are multe legături personale. Una e legată și de Cluj, de faptul că mama mea a studiat Medicina acolo și a avut colegi și studenți din Orient. Se întâmpla chiar în anii ’80, și mi-a arătat fotografii din perioada aia. Practic, așa s-a născut ideea filmului.

Eroinele filmului

Două portrete, puse în oglindă

În ce măsură seamănă mama ta cu eroina româncă din documentar?

Avea cumva anumite elemente din traiectoria vieții ei, se regăseau în personaj. Inclusiv faptul că era medicinistă, că era studentă, a cunoscut și a devenit chiar prietenă cu mai multe colege străine. Și mai e și faptul că în anii ’90 părinții mei aduceau produse, le luau din București, mărfuri din Turcia, cu începutul capitalismului și există și elementul acesta în film. De asemenea, faptul că mama lucra la un dispensar departe de oraș și era greu.

Portretul tinerei din Iran e conceput după una sau mai multe dintre vechile ei colege de facultate?

Aș putea spune că este o prietenă de-ale ei din facultate, dar personajul e construit mai mult din text, din materiale documentare, literatură, filme. În plus, am lucrat cu scriitoarea Lavinia Braniște, care a construit personajele.

Două schimbări de regim, văzute prin ochii a două femei

Dacă ar fi să încerci să faci o descriere, să povestești în câteva cuvinte ce ți se pare mai important din film, la ce te-ai opri?

Aș spune din start că e vorba despre viețile a două tinere femei și viețile lor încadrate de revoluțiile din Iran și din România, din 1989 – relația lor cu istoria care vine. Cele două repere, borne istorice. Dar filmul nu-i atât despre revoluții, cât despre povestea lor, a celor două femei care au trecut prin schimbările mari de regim.

Dar dacă ar fi să povestești puțin din acțiune, atât cât să captezi interesul publicului, ce ai povesti despre film, despre eroine?

Imagini de arhivă obținute de regizorul român de la Revoluția Islamică din 1979

Personajul din Iran, Zahra, cumva își dorește o schimbare în țara ei și visează la o societate mai liberă. Chiar dacă vine în România comunistă, ea vede Europa, altă lume, și vede anii care erau mai buni, că apoi vin anii ’80 și lucrurile devin tot mai rele și mai grele în România.

La început, este cumva idealistă, apoi, după ce vede cum societatea iraniană este preluată de islamiști, începe să își piardă, treptat, speranța. În același timp, și personajul din România, Maria, fiind foarte apropiată de ea, se schimbă în toți acești ani. Vedem și evoluția din România și vorbim tot de o schimbare în rău, cu regimul Ceaușescu tot mai opresiv. Iar când, în sfârșit, se întâmplă și revoluția la noi, nu mai e chiar atât de entuziasmată, nu mai crede chiar așa cum credeam noi pe atunci, că o să fie lapte și miere chiar de a doua zi.

Știe de la prietena ei, învață că după revoluții e important să fii lucid. Ea chiar îi zice prietenei din Iran: „Da, știu de la tine că victorile pot fi confiscate“. Știm cum a fost apoi: inflații, Caritas, FNI-uri, minerii… Grei ani. Anii ’90 au fost grei pentru multă lume.

Imagine din filmul „Între revoluții”

Și care ar fi mesajul filmului?

Cred că în momentul în care se întâmplă o schimbare mare de regim sau o revoluție și oamenii câștigă libertate, e important să nu o dăm imediat primului venit. Pentru că asta s-a întâmplat și în Iran și cumva și la noi. Oamenii au câștigat ceva foarte important și imediat au dat lucrul acela mai departe. E important ca în viitor să fim mai atenți la lucrurile astea. Însă, atenție, nu e un apel, nu e un îndemn la revoluții.

Iranienii, ospitalierii Orientului Mijlociu

Ai fost în Iran și ai avut colaboratori iranieni. Cum a fost această experiență?

Am fost de două ori, am lucrat cu mai mulți iranieni, dar nu aș putea să dau nume, i-aș expune, probabil. A fost o experiență deosebită, e o țară cu totul și cu totul aparte și foarte interesantă.

Ai întâmpinat vreo problemă, eventual cu vizele sau cu ostilitatea iranienilor?

În perioada când am fost eu nu era așa complicat. Acum s-au mai complicat lucrurile. Am luat viza pe aeroport. Adică n-am aplicat înainte. Și nu am fost privit cu ostilitate niciun moment. Cred că în Iran e o mare diferență între oameni și guvern. Într-adevăr, cred că guvernul e foarte suspicios, dar oamenii sunt așa deschiși și curioși de străinătate. Plus că mergeau mulți turiști în perioada aia. Cred că acum ar fi altfel situația.

Cum ai reușit să îți faci relații printre iranieni?

Îi mai știam pe unii dintre ei dinainte. Am avut o colegă cu care am studiat la un master de antropologie vizuală, la Berlin. Cu ea m-am întâlnit acolo. Ea venise la Berlin, s-a întors în țara ei și mi-am mai făcut, așa, prieteni. Din păcate, timpurile s-au schimbat la ei, și nu în bine.

Liniștea dinaintea furtunii

Știu că ești pasionat de Orientul Mijlociu, de această regiune care a fost atâția ani un adevărat butoi cu pulbere. Ce alte țări din zona arabă ai vizitat și cât de diferite sunt celelalte de Iran, țară care, să nu uităm, nici măcar nu e arabă?

Am mai fost în Siria, în Liban, în Iordania. E o diferență mare între spațiul public și spațiul privat în țările astea. În Iran, oamenii sunt mai deschiși să te cheme la ei acasă. Sunt ospitalieri, contrar prejudecăților. Și sunt foarte liberi în casele lor. În schimb, în țările arabe, precum Siria și Liban, sunt un pic mai conservatori.

Imagine de arhivă din filmul „Între revoluții”

În Siria și în Liban ai fost înainte sau în timpul războiului?

Am fost înainte de război. Da, nu aș merge în Siria acum, n-aș merge nici etic așa – banii s-ar duce la regim și la guvern. Banii din turism ar susține un regim care știm toți cum e. În Siria am fost în 2009-2010, chiar înainte să înceapă războiul, am fost ca turist. Am călătorit mult. Siria dinainte de război, da, era deja o dictatură, dar era liniște și pace. Și cumva nu m-am simțit în niciun moment amenințat.

Imagine din filmul „Întrre revoluții”

Câte surse ai avut în total pentru imaginile tale, din România și din Iran?

Sunt multe surse, nu știu să zic, poate 20 sau chiar mai multe. Dar am primit zeci de surse, din care am ales la montaj câteva. Au fost și multe imagini nefolosite. Dar am lucrat mult la montaj și am lăsat la o parte unele.

Actorul după timbru se alege

Cum ai ales vocile eroinelor documentarului?

Am avut o directoare de casting, Florentina Bratvanov, care a propus actrițe, mi-a trimis video-uri cu ele, după care le-am trimis fragmente de text și am ascultat, am făcut probe cu ele. A durat destul de mult timp. La un moment dat erau altele și, în final, ne-am hotărât la cele două. Una dintre ele e Ilinca Hărnuț, este o actriță originară din Cluj, iar cealaltă nu lucrează în domeniu. O cheamă Victoria Stoiciu, ea e vocea Mariei, lucrează la Friedrich Ebert (n.r. – între timp, după realizarea interviului, Victoria Stoiciu a devenit consilier de stat în cadrul Cancelariei Prim-Ministrului).

Și cum te-a convins Victoria Stoiciu?

Am dat probe și mi-a plăcut. Mă știu cu ea personal, de mai mult timp, și la montaj am avut nevoie de niște voci de probă. Pentru că nu găsisem încă și am rugat-o pe ea, ca prietenă, să-mi citească scrisorile ca să pot lucra la montaj. Și treptat și mie și montorului și producătoarei au început să ne placă și am zis ce ar fi să o folosim pe ea și în final. Și suntem mulțumiți de decizii. Voiam ca vocile să fie și diferite între ele, să aibă alt timbru, și s-a potrivit.

Și Victoria cum a privit acest lucru?

Ca pe o Victorie. S-a bucurat foarte mult, pentru că a fost primul ei rol în cinema. A făcut ceva inedit, practic. A fost la București, am avut o proiecție înainte de TIFF, I-a plăcut filmul când l-a văzut, că nu i l-am arătat decât pe ecran. Și da, a fost mulțumită de toată experiența.

Am putea să o vedem la un moment dat într-un alt film de-ale tale, poate în unul artistic?

De ce nu? S-ar putea și pentru alte proiecte, mă gândesc la ea, că ar putea și poate să aibă și un rol, să apară fizic.

Trecutul idealizat din amintiri, nu din arhive

În film e vorba despre cei mai grei ani din istoria României, poate doar anii ocupației sovietice, anii stalinismului să fi fost mai grei. Cum se face că unii sunt nostalgici după acești ani?

Așa este. Anii ’80, dar și anii ’90 au fost foarte, foarte grei. Mulți nu își mai amintesc, iar alții pur și simplu nu știu cum era înainte, când găseai cu greu, poate o dată pe lună, carne sau unt, iar până și pâinea era pe cartele. Am fost la cozi, îmi amintesc totul. Și de asta e important să existe și filmele acestea, în care să vadă imagini de atunci. Chiar de curând m-a sunat un văr care are cred că 20 de ani, vrea să vină la film, și mă gândeam dacă a văzut până acum imaginile astea și dacă o să își pună întrebări.

Există și unii care susțin că sunt doar invenții și că, în realitate, era bine, grozav în anii Epocii de Aur, iar acum suntem „vânduți“ occidentalilor. Lor ce le-ai transmite?

Înțeleg și muncitorii care, pe vremea aia, aveau garantată o slujbă în fabrică, poate și o casă, un apartament. Și înțeleg că dacă și-au pierdut după 1989 slujba și nu au mai avut din ce trăi, înțeleg și asta, dar oamenii au tendința de a idealiza. Cred că ar trebui să fim mai atenți un pic la anii aia. Cred că stânga de azi totuși susține că ar fi trebuit încercat alt tip de socialism și nu comunismul precum cel al lui Ceaușescu care s-a îndepărtat foarte mult.

Colaboratorii tăi din Iran au putut să vadă rezultatul final al muncii voastre?

Au văzut. Le-a plăcut în Iran. Am auzit că a fost o proiecție underground. Asta e interesant, de-asta e independență cu filmul. De curând l-au piratat, l-au subtitrat în limba persană, în farsi, și am reacții bune. A scris un critic de film, căruia i-a plăcut mult filmul, și am primit mesaje. Era o fată din Iran care spunea că i-a plăcut foarte mult, că l-a văzut de trei ori. Mai spuneau și că nici nu știau de arhivele acelea, nu știau de imaginele acelea. Mai ales tinerii de acolo nu au văzut imaginele astea. Și eu, ca român, m-am bucurat să-i arăt unui om din altă țară lucruri pe care nu le-a mai văzut chiar acasă la el.

Imagine din filmul „Întrre revoluții”

„Parcă oamenii văd mai mult ca oricând lucrurile doar în alb și negru“

După atâția ani, crezi că a fost sau nu o revoluție în adevăratul sens al cuvântului?

Nu știu. Nu m-aș pronunța, pentru că e o chestie despre care se tot discută. Da, e o controversă continuă. În schimb, în privința celei din Iran din ’79, nu există niciun dubiu.

Apropo de revoluțiile confiscate, există – și nu numai în România, ci și în Occident – percepția că treptat, pe zi ce trece, libertățile sunt cumva confiscate și cetățeanul de rând are tot mai puține drepturi. Și nu vorbim aici neapărat de conspiraționiști și de cei care au impresia că în spatele fiecărui lucru există o ocultă. Te-ai gândit și la acest aspect vorbind de revoluțiile confiscate?

Acum, în zilele acestea, față de anii ’80, e mult mai bine. Dacă înainte lucrurile astea, discuțiile astea se întâmplau în spațiul public, acum s-au mutat în social media. Acum, orice lucru îl zici poate fi reinterpretat și se creează niște blocuri – ori ești pro, ori ești contra. Sunt multe transformări. Azi parcă oamenii văd mai mult ca oricând lucrurile doar în alb și negru, ca și cum ar fi doar două tabere pe lumea asta. Și poate tu nu ești de acord cu un anumit lucru și ai argumente să-l susții, dar imediat ești băgat în tabăra conspiraționiștilor. Suntem supravegheați: dacă în timpul comunismului, Securitatea ne supraveghea prin vecini, acum se folosesc telefoanele, laptopurile, se conectează la camere video, obțin date despre noi în orice moment, orice facem.

Imagine din filmul „Întrre revoluții”

Și este un pericol?

Eu cred că s-a mers poate puțin prea departe și guvernele din întreaga lume investesc o groază de bani în securitate. Pe mulți poate nu îi deranjează, spunând că nu au nimic de ascuns. Da, într-adevăr, dar nu se știe niciodată când ți se găsește ceva care poate tu n-ai greșit, dar sistemul...

Pe de altă parte, cei care recurg la acest „Big Brother“ au și ei argumentele lor și spun că o fac pentru a zădărnici planurile unor teroriști sau hai să spunem ale unor infractori. E suficient ca să justifice asta?

Da, așa justifică. Au fost scandalurile cu NSA-ul (n.r. – Agenția de Securitate Națională) în Statele Unite ale Americii cu supravegherea, toate legile în care nu mai aveai viață privată. Da, trăim într-o lume în care nu mai avem spațiu privat. Adică, dispozitivele ne înregistrează tot timpul. Și scandalul cu Pegasus, cu acel program care îți controla telefonul. Au fost mulți jurnaliști urmăriți de guvernele din Golf, chiar jurnalistul care a fost omorât de către cei din Arabia Saudită avea acest program pe calculator, care i-l deschidea și trimitea informații despre tot ce făcea și vorbea. Cred că s-a mers cam prea departe, iar uneori suferă oameni care nu sunt teroriști, care vor doar să afle anumite adevăruri, iar unii dintre ei mor, cum a fost cazul jurnalistului amintit.

S-a spus că și din cauza Inteligenței Artificiale multă lume își va pierde jobul. Crezi că sunt vizați și regizorii și scenariștii?

Să vedem ce ne servește viitorul. Am auzit și de scenarii scrise de Inteligența Artificială, dar n-am văzut încă niciun film scris așa, numai că nu știu ce se poate întâmpla în viitor.

Imagine din filmul „Întrre revoluții”

„Documentarul este o formă mai directă de înregistrare a istoriei“

Aminteam mai devreme de faptul că ai o adevărată pasiune pentru Est, inclusiv pentru Orientul Mijlociu. De unde această pasiune și, mai ales, care este legătura dintre istorie și filmele tale?

Și pentru Orientul Mijlociu, dar mai ales pentru Europa de Est. Majoritatea oamenilor se interesează de Vest și s-a scris foarte mult. Mă interesa un pic să văd cum e și Estul, cum e și Orientul. Este drept, au fost atâtea probleme, avem și migranți, au fost și teroriști, a fost și ISIS în zona aia. Mă interesează poveștile de acolo și conexiunile cu zona respectivă. Cât despre partea istorică, mi se pare important să expun din ea în film. Aș spune că am această pasiune de câțiva ani. Am și un film cu povestea de familie a bunicii mele. Este un film despre istoria ei personală, despre viața ei, pe care l-am făcut din fotografii după ce a murit. Se numește „Cerbul a trecut prin fața mea“. Mi se pare că e important ca un film să dezbată teme istorice și politice, pe lângă poveste. În acest caz, povestea e țesută și din povestea ei.

Ai putea să ne oferi și un exemplu?

Filmul vorbește și de primele fotografii din familie când plecau din satul de unde era, Nepos, ca să facă o fotografie de familie. Era de mers o zi întreagă până la Târgu Mureș, unde era singurul fotograf din zonă. Sunt multe povești despre război, pentru că ei au suferit foarte tare. A murit un unchi de care era foarte apropiată, în urma unui bombardament la Stalingrad. Și a rămas doar cu o fotografie cu el. În acest caz, este o istorie personală care se îmbină cu istoria mare. Bunica a avut și ea probleme în liceu, că la un moment dat a zis ceva împotriva Partidului Comunist și a fost trasă la răspundere. Sunt poveștile din viața ei în filmul acesta. Reacția oamenilor a fost faină, s-au bucurat de povestea ei și cred că și ea s-ar bucura să știe.

Documentarul, prima dragoste

Spui că vei mai face și alte documentare și știu cât de pasionat ești de acest gen. De ce documentarul și nu altceva?

Așa este, documentarul e marea mea pasiune. E tot despre relația cu istoria și, cumva, cu realitatea. Mi se pare că documentarul e o formă mai directă de înregistrare a istoriei, a trecutului. Și nu trebuie să uităm niciodată.

Cum ai devenit pasionat de asta?

Încă din liceu, din clasa a X-a, aveam o cameră video mai veche, cu care filmam la petreceri, la școală. Am strâns bani din greu și mi-a adus tatăl unui coleg o cameră din Germania. Copiam pe video, pe atunci nu puteai să montezi, să editezi. Puneai pauză pe un video și REC pe cel din pauză. Derulai înapoi caseta să iei un cadru – erau alte vremuri, era complicat.

Așadar, când alții se visau fotbaliști, medici sau avocați, tu visai să devii regizor.

Da, mă pasiona cam de atunci, din liceu. Cred că pasiunea mare o am cam din clasa a XII-a, când au început să apare niște programe de editare și mă uitam în ele, dar mergeau foarte greu și nu aveai camere. N-aveam însă acces, erau foarte scumpe camerele digitale. Deci, dacă filmam, trebuia să digitalizezi. Eu am făcut liceul de informatică și am avut computer: 486 SLC, cu 4 megabytes memorie.

Înseamnă că la anul vom asista la un debut în ce te privește, la primul tău film artistic.

Da, pe partea de actori ar fi un debut. Deși este hibrid, și aici am lucrat cu actori, la voci, mai multe aspecte. Dar ar fi doar ficțiune. Lucrez tot cu producătoarea de la „Între revoluții“, Monica Lăzurean Gorgan, care este o producătoare cu experiență. O să avem echipă și îl pregătim de acum, din toamnă.

Mai mulți oameni, mai puțină politică

Dacă, dintr-un motiv sau altul, ar fi să refaci tot proiectul de la zero, ce ai schimba și ce ai lăsa neapărat așa cum e?

Sincer, a fost un film special pentru mine, diferit de altele, că am plecat dintr-un punct și am ajuns în cu totul altul. Cred că dacă aș lua-o de la capăt, nu știu dacă aș face un film mai bun sau nu. Sincer, îmi place rezultatul așa cum e. Dar e adevărat, e nevoie de timp, să mai treacă ani ca să am o imagine mai detașată, mai de ansamblu. De exemplu, la primul film documentar, care a fost „București, unde ești“, știu acum ce aș schimba, pentru că au trecut zece ani de când l-am făcut. Aș filma altfel, mai ales – acel film chiar a fost filmat de mine.

Asta pentru că s-a schimbat Bucureștiul în ultimii zece ani sau pentru că acum vezi cu totul altfel?

Da, Bucureștiul s-a schimbat, e adevărat, dar și stilul meu de a spune povestea ar fi altul. Dar la „Între revoluții“, aș spune că e prea devreme. Poate mi-ar fi plăcut să am și mai multe imagini din Iran. Am avut multe, dar tot nu au fost suficiente. Din România a fost mai ușor accesul, dar asta e situația.

Și ce fel de imagini, ce ai fi adus în plus?

Aș fi încercat poate să balansez un pic mai puțin politicul și să merg mai mult pe imagini cu oameni în interior, cu oameni făcând lucruri, treburi casnice, viața lor de zi cu zi.

Povești spuse „prin arhive și voci“

Revenind la „Între revoluții“, te-ai gândit să profiți de acest succes și să revii în scurt timp cu un film artistic pe aceeași temă, ca să fii mai comercial?

Ca să faci un film așa, cu actori, îți trebuie un buget extrem de mare. Enorm. Pentru că fiind un film artistic istoric, ar trebui să ai străzi, să ai mașini, să reconstruiești. În Iran ar fi mai simplu, teoretic. Dar cum să filmezi? În Iran, cu acel guvern, nu poți. Și în România ar fi simplu, că schimbările arhitecturale din anii ’80 nu sunt atât de mari. E foarte greu. E tot mai greu. S-a schimbat România mult. Se refac fațadele blocurilor. Să oprești o stradă, să scoți toate mașinile și să vii cu Dacii și cu toate elementele e greu.

Poate un alt film artistic, nu neapărat istoric...

Anul viitor am un scurtmetraj de ficțiune, pe care vom începe să-l filmăm din mai. E un subiect social, dar încă lucrăm la scenariu. Primul cu actori și, probabil, pe viitor o să fac și filme cu actori. Dar mi s-a părut cea mai bună metodă să spun povestea prin arhive și voci.