Filmul independent al regizoarei Victoria Baltag, „Experimentul Pitești“, a fost realizat pe bază de voluntariat și din donații. Cu toate acestea, el se supune legii conform căreia mai bine de jumătate din prețul unui bilet de film merge către Stat.

După 12 ani de muncă benevolă, cu aportul a 120 de actori încă neplătiți și peste 800 de oameni în spatele camerei, filmul „Experimentul Pitești“ a reușit să ajungă pe marile ecrane. Din această toamnă va continua turneul național început în martie 2023 la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației.

Regizoarea Victoria Baltag a realizat un lungmetraj istoric care vorbeşte despre unul dintre cele mai îngrozitoare experimente de reeducare prin tortură impuse de regimul comunist. Un film făcut pentru a atrage atenția pentru ca astfel de orori să nu se mai repete. A fost o producţie independentă și este un proiect cu zero buget. De asemenea, a fost și ultimul film în care și-a făcut apariția maestrul Ion Caramitru.

Victoria Baltag a pus suflet și pasiune în proiectul său și nu a renunțat, deși i-a trecut de mai multe ori prin minte acest gând. Regizoarea a vorbit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ despre tot ce a însemnat acest film realizat doar prin bunăvoința oamenilor.

Au fost 12 ani de muncă încununați în cele din urmă cu succes. „ Experimentul Pitești “ a căpătat și interes internațional, iar munca începe să fie răsplătită: filmul a ajuns în Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic și în foarte multe țări din Europa, iar Victoria Baltag promite că urmează distribuții în întreaga lume.

De asemenea, pe 10 octombrie 2023, de la ora 19,00, va avea loc în București proiecția filmului-document „Experimentul Pitești”, la Sala Studio a Teatrului Național „I. L. Caragiale”. La eveniment va fi prezentă și Victoria Baltag, regizoarea filmului, care va răspunde la întrebările publicului.

„Weekend Adevărul“: Cum v-a venit ideea unui film despre Experimentul Pitești?

Victoria Baltag: În 2011 eram studentă în Marea Britanie, la Universitatea din Birmingham, unde studiam Film, Istorie, Televiziune. Practic, pasiunea mea pentru cinematografie de acolo vine. În vacanța de vară, ca să nu stau degeaba, am aplicat la câteva școli de vară. Una dintre ele a fost organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat unde este „Închisoarea Tăcerii“. Împreună cu studenți din alte țări am avut șansa să cunosc oameni care au trecut prin închisorile comuniste. A fost pentru prima oară în viața mea când am aflat despre ceea ce înseamnă comunismul în adevăratul sens al cuvântului. În acele zile am avut șansa să urmăresc documentarul „Demascarea“, al lui Alin Mureșan, care intervievează câțiva dintre cei care au trecut prin Experimentul de la Pitești. Aceste zile au fost extraordinar de importante pentru mine și am considerat că este necesar să ne cunoaștem trecutul ca să ne dezvoltăm sănătos. Am început să caut cărți despre ororile comunismului și am găsit peste 200. Concluzia era că avem doldora de informații în ceea ce privește trecutul nostru recent, însă ajung mai greu la noi. M-am întrebat cum aș putea face eu ca această informație să ajungă mai repede în casele oamenilor. Fiindcă studiam Film, răspunsul a fost practic de la sine venit. Am hotărât să fac un film despre Experimentul Pitești pentru că era necesar un material vizual care să ajungă mai ușor în casele oamenilor, iar de acolo să ne întoarcem la cărți.

Lucrați la acest film de 12 ani. Cum a fost această întreagă călătorie cinematografică?

Dincolo de parcursul cinematografic, a fost o călătorie umană, am cunoscut mii de oameni prin acest proiect. Este un film de succes și a făcut înconjurul lumii în momentul acesta. Am proiectat filmul în America, în Canada, în Mexic, în foarte multe țări din Europa. A durat atât de mult pentru că nu am găsit finanțare și atunci a trebuit să găsesc variante și soluții de a aduce acest film în casele oamenilor. Am căutat tot felul de oportunități în ceea ce privește prezentarea lui, accesul la finanțare, suportul moral și social etc.

Filmări în locuri autentice

În ce locații au fost făcute filmările?

Face parte din politica filmului și nu putem să vorbim despre locații în detaliu. Sunt 44 de locații autentice. Faptul că nu am avut fonduri și nu am reușit să creăm platouri de filmare, toate impedimentele și inconvenientele s-au întors cu succes pentru film. Astfel, am căutat locații în multe orașe, sate din România și am găsit case memoriale, muzee. Am filmat în fostele închisori. Sunt locații autentice care păstrează bucata din perioada anilor 1948-1952.

Cum au decurs filmările?

Sunt peste 1.000 de oameni care au constribuit la acest film. Noi lucram la filmări 17 ore pe zi, în fiecare zi timp de șase săptămâni. Nu aveam sâmbăta și duminica libere pentru că nu ne permiteam. Aveam o cameră foarte bună, era un Red Dragon, am filmat 46 k și aveam limite pentru că știam că dacă nu ne încadram în numărul de zile care ne-au fost alocate, camera trebuia să plece în Marea Britanie, nu mai reușeam să terminăm filmările. Și atunci am tras de noi. A fost o muncă titanică. Este extraordinar, toată lumea care a participat la acest lungmetraj merită un premiu mare, dincolo de remunerația care este necesară. Trebuie să mai spunem că este un proiect cu zero buget. Eu am venit cu niște bani de acasă, am avut strânși ca să îmi cumpăr un studio. I-am pus la bătaie la acest film. Am primit donații modice, iar majoritatea oamenilor care s-au implicat au rămas neplătiți. Vorbim de 120 de actori, toți actori profesioniști, în frunte cu Ion Caramitru, Dumnezeu să-l odihnească!, nu a mai prins filmul și îl aștepta. A durat șase săptămâni perioada de producție, noi am avut filmări și înainte, și după. Cu totul, cred că a durat aproape două luni.

Buget zero, oameni – o mie

Un film cu zero buget... V-ați mai băga la un astfel de proiect?

Nu, nu m-aș mai băga în niciun caz, pentru că acum știu ce înseamnă să faci genul de lungmetraj istoric și sunt conștientă de eforturile aferente. Noi l-am realizat din aproape în aproape. Am avut o echipă extraordinară de oameni care au înțeles necesitatea acestui proiect și au mers mai departe chiar dacă veneau la filmări fără să fie plătiți. Fiecare persoană care lucrează în momentul actual în România, în cinematografie, primește aproximativ 100 de euro pe zi. Noi nu am avut de unde să dăm câte 100 de euro pe zi nimănui, iar actorii și echipa nu au întârziat nicio secundă din cele 17 ore de muncă pe zi despre care vă vorbeam. Am o echipă extraordinară! Este un ajutor venit de la divinitate, pentru că cine a mai făcut film de lungmetraj, documentat așa cum am făcut noi, cu un cast atât de mare, 120 de actori și peste 800 de oameni în spatele camerelor, fără să fie plătiți? Ce am strâns din donații am investit în calitatea filmului, asta înseamnă imagine post-producție, sunet, sonorizare, traducere, subtitrare, credite și așa mai departe. Am investit în aceste lucruri de imagine și de rezultat al filmului, dar noi în producție nu am avut absolut nimic. Nu aș mai începe și nu o să mai încep niciodată un film fără să fiu plătită.

Au fost multe sponsorizări?

Au fost foarte multe sponsorizări în ceea ce privește ajutorul la nivel de servicii. Poate am primit un telefon care să mă ajute cu o informație. Poate am primit un sfat, poate am primit o îmbrățișare, poate am primit mâncare pentru câteva zile de producție, poate transport. Dacă le adunăm, da, este extraordinar de mare ajutorul! Însă, la nivel pecuniar, puțin. Dar în ceea ce privește ajutorul și sprijinul, le cuantificăm la toate nivelurile, inclusiv serviciile pe care le-am primit, și atunci cred că numărul celor care au contribuit într-un fel sau altul la proiect este de ordinul zecilor de mii. Un alt lucru foarte frumos, avem peste 5.000 de spectatori care au venit și au văzut filmul în sălile noastre de când am început acest turneu național. Este mare lucru să ai sălile pline, să găsești oameni care apreciază și valorifică ceea ce tu ai muncit timp de 12 ani. Le mulțumesc pe această cale și îi aștept din această toamnă și pe ceilalți.

Din cei 120 de actori, când vă întâlniți cu ei, vă spune vreunul: „Victoria, ne mai dai banii“?

Da, sigur că da. Este foarte important să îi plătesc și aș vrea să spun rușine celor care sunt pe poziții înalte și mi-au spus că este problema mea că am făcut acest proiect și să nu mă mai plâng că actorii nu au fost plătiți și că actorii or să fie fericiți că filmul a ieșit. Actorii sunt fericiți că filmul a ieșit și, da, actorii sunt cu inima și cu sufletul lângă mine și au contribuit. Dar asta nu înseamnă că ei nu trebuie să fie remunerați, inclusiv regizoarea, producătoarea, directoarea de casting, adică și eu trebuie să fiu plătită. Am venit cu o inițiativă pentru România, pentru țara noastră. Am reușit! Am demonstrat! Am făcut turul lumii cu filmul! Este rușinos ca tu, român, să spui: „A, păi poate actorul uită“. Eu trebuie să îi plătesc pe absolut toți! Vreau să mai fac referire la o situație. Este crâncen ca un proiect care a primit zero finanțare din partea Statului român, în ceea ce privește taxarea biletelor să mi se ia 60%. Bietul român care plătește 10, 20 sau 30 de lei, el crede că banii ajung la noi, la actori, la echipă. Ne impozitează cu 60% Statul român. Aș vrea derogare de la această lege și o să cer Președinției României și Guvernului să facă derogare. Nu se poate să ceri de la un om niște bani când tu nu i-ai dat nimic niciodată. Noi nu suntem în situația de profit. Noi suntem în datorii până peste cap. Statul român trebuie să înțeleagă că nu trebuie să facă profit pe spinarea noastră. Noi avem de plătit. Să ne dea banii înapoi, adică taxele acelea de 60%.

„Ion Caramitru a făcut tot ce i-a stat în putință ca să sprijine acest film“

Este ultimul film în care și-a făcut apariția maestrul Ion Caramitru. Îl cunoșteați? Cum ați reușit să îl convingeți să facă parte din acest proiect?

Aveam trei nume pentru un rol, printre care se afla și Ion Caramitru. Mi s-a spus că este o persoană dură, radicală, și că nu o să accepte niciodată să lucreze pentru un film fără buget. M-am dus pentru prima oară la dumnealui. Am mers cu scenariul sub braț. Am ciocănit la Teatrul Național din București și am rugat-o pe doamna secretară să îi dea scenariul. Domnul Caramitru a avut secretara care trebuia, pentru că această doamnă i-a dat scenariul și el l-a citit. După câteva zile, doamna secretară m-a sunat și mi-a cerut un număr de telefon să i-l dea dumnealui. M-a sunat și m-a felicitat pentru inițiativă. Eu am rămas, așa, cu cuvintele în aer și dumnealui zice „Dar ce vrei să mai spun?“, pentru că se vedea că eu mai așteptam ceva. La care zice: „Aaa, îmi oferi un rol?“. Iar eu am zis: „Da, domnule Caramitru, vă ofer un rol!“. Și atunci dumnealui zice: „Lasă-mă să îl mai citesc o dată!“. Un om extraordinar de parolist care mi-a spus că omul valorează cât cuvântul lui. Acest Caramitru care mi-a spus că mă sună la 2 și 5 minute, păi la 2 și 5 minute m-a sunat și mi-a spus: „Pot să fac acest rol“. Am analizat împreună și dumnealui a ajuns la concluzia că trebuie să facem zece zile de filmare. Iar eu, pentru că nu aveam buget, iar camera era într-un timp limitat disponibilă, i-am spus: „Nu, domnule Caramitru, trebuie să facem în cinci zile“. Și dumnealui a zis: „Imposibil!“, cu vocea aceea răsunătoare. I-am spus că este posibil și dumnealui zice: „Dacă regizorul spune că vrea să facă imposibilul, hai să vedem!“. Și a venit la Iași, acolo l-am cunoscut pentru prima dată. Ne-am întâlnit într-un restaurant unde făcusem rost de o sponsorizare pentru cina dumnealui. M-a văzut cât sunt de mică, pentru că prin voce își închipuia că sunt un om mult mai înalt și puternic. Văzând-mă atât de plăpândă, s-a oprit din mâncat, eu nu aveam masă pentru că sponsorizarea era numai pentru dumnealui, și mi-a dat lingura sa și mi-a spus: „Acum te așezi și mănânci!“. Și am mâncat cu lingura lui Ion Caramitru, o să țin minte toată viața. Eram cu actorul principal, cu Sergiu Moraru, ne duseserăm să îl salutăm. Atunci l-am cunoscut pentru prima dată, în carne și oase, pe marele Ion Caramitru. Și de atunci am tot ținut legătura îndeaproape până s-a dus, bietul om.

Vă întreba des când terminați filmul?

Nu doar că mă întreba des, mă suna și a făcut tot ce i-a stat în putință ca să sprijine acest film. A vorbit cu foarte mulți oameni, s-a rugat de foarte multe persoane să mă ajute, însă nu a primit nici marele Ion Caramitru sprijin, din păcate. Însă am mers mai departe, mi-a dat dumnealui curaj și echipei mele, căreia îi mulțumesc, și oamenilor care astăzi sunt în lacrimi și ne îmbrățișează și ne iubesc și ne spun că înseamnă enorm ce am făcut pentru istorie și pentru artă.

Filmul, ecoul istoriei

Filmul „Experimentul Pitești“ a căpătat interes internațional. Știu oamenii ce reprezintă experimentul de reeducare?

Reeducarea a fost aproape peste tot în lume, iar aces film este realizat și pentru a nu mai lăsa aceste orori să se întâmple. Sunt foarte multe țări care, din păcate, au o istorie similară. Că nu se numește reeducare și nu se numește Experimentul Pitești, dar vorbim de tortură, vorbim de manipulare, de anihilare a libertăților. Așadar, filmul a găsit ecou în toate sufletele care au privit acest film de peste tot din lume.

Mai aveți și alte proiecte în desfășurare?

Tocmai am terminat un lungmetraj, un documentar. Se numește „Titus Munteanu. O viață în televiziune“. Este povestea de viață în televiziune a lui Titus Munteanu, un realizator extraordinar de mare al Televiziunii Române. Sunt multe lucruri pe care le-a făcut Titus Munteanu pentru divertismentul din România, și pentru că nimeni nu s-a aplecat să facă un material care să ateste ceea ce a făcut dumnealui m-am hotărât să fac eu. Este un proiect în parteneriat cu Televiziunea Română. Dumnealor mi-au pus la dispoziție material de arhivă, iar eu am lucrat din 2018 până acum. Îl vom pregăti și pe acesta pentru micile și marile ecrane. Cred că în câteva luni o să îi facem premiera în București.

Un deceniu de film

Nume: Victoria Baltag

Data nașterii: 11 martie 1985

Studiile și cariera:

În anul 2008 a absolvit facultăţile de Sociologie şi Jurnalism la Universitatea din Bucureşti.

În anul 2010 termină masterul în Management şi Marketing la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar în 2011 un master în Film, Istorie și Televiziune la Universitatea din Birmingham (Marea Britanie).

În prezent este doctorand în Film la Queen’s University Belfast (Marea Britanie), 2020-2024.

În 2012 își deschide o casă de producție și începe să realizeze filme.