„Vânătăile de pe umeri ar putea însemna că eşti un lunetist”, explică Olena dintr-o cafenea din Tbilisi, Georgia. Era îngrozită. „I-am spus că în august împlinesc 60 de ani. Cum aş putea fi un lunetist?” Ofiţerului nu părea să-i pese. „Oricum nu port ochelarii mei”, i-a spus el. „Scoate-ţi bluza acum.”

Poveşti precum cea a femeii, ajunsă într-o tabără de filtrare din Nikolske, un oraş din autoproclamata republică populară Doneţk (DNR), sunt comune în rândul numărului tot mai mare de refugiaţi ucraineni aflati acum în Georgia. De la începutul invaziei Rusiei asupra Ucrainei, aproximativ 20.000 de ucraineni au intrat în Georgia, mulţi sosind din Rusia prin graniţa de nord a munţilor Kazbegi.

Blocaţi în oraşe cucerite de soldaţii ruşi precum Herson sau Mariupol, mulţi civili se confruntă cu o dilemă arzătoare: rămâi în oraşul asediat sau fugi în ţara care ţi-a distrus casa.

Pentru a intra în Rusia, cei mai mulţi ucraineni trebuie să treacă prin aşa-numită „filtrare”, un proces în care sunt fotografiaţi, amprentaţi, interogaţi, iar telefoanele le sunt verificate.

Şi bărbaţilor li se ordonă să se dezbrace, trupurile lor fiind verificate de tatuaje care ar putea dezvălui o legătură cu grupurile naţionaliste ucrainene. Toată lumea este chestionată dacă ei sau cineva cunoscut a servit în armata ucraineană.

Bătut pentru un breloc cu stema Ucrainei

În timpul interogării, Olena îşi aminteşte că un gardian a găsit asupra unui bărbat un breloc care purta imaginea stemei Ucrainei. Imediat, patru gărzi au sărit asupra bărbatul şi l-au lovit în mod sălbatic cu bastoanele şi picioarele în cap înainte de a-l arunca, aproape dezbrăcat, afară unde erau temperaturi sub zero grade.

„Tabere de filtrare” au fost înfiinţate în special în localităţi din republica separatistă Doneţk, unde ajung civili din Mariupol care cred că sunt duşi în zone controlate de armata ucraineană, dar după ce ajung aici sunt împiedicaţi să plece.

Procesul de „filtrare” se poate încheia în două moduri: fie „eşti admis” şi primeşti o hârtie ştampilată pe care este trecută data „filtrării” şi semnătura supraveghetorului sau poţi fi reţinut pentru investigaţii suplimentare.

Tamara şi soţul ei de 70 de ani spun că au dormit întâi direct pe podea, iar apoi pe o cutie de carton. În primele zile, primeau doar o masă pe zi, iar apoi ruşii au anunţat închiderea cantinei şi le-au cerut să-şi caute singuri de mâncare.

Pentru Maksim şi Iulia, din Mariupol, filtrarea a fost, de asemenea, un proces de lungă durată, deşi au avut norocul să fie cazaţi într-o casă din apropiere, care aparţinea unuia dintre colegii lui Maksim. Au petrecut aproape o lună aşteptând să fie „filtraţi” în Manguş.

„Numărul nostru de ordine era 347. Intrai şi întrebai care este numărul zilei şi-ţi dădeai seama că eşti doar cu 2-3 numere mai aproape. De ce a mers atât de greu? Procesul în sine durează aproximativ 30 de minute”, spune Maksim.

Abia după ce i-a spus unui farmacist militar că au rămas fără insulina de care avea nevoie Iulia, pentru că suferă de diabet, aşteptarea lor a fost scurtată şi au fost interogaţi în acea după-amiază. Aşteptând pe un coridor, au văzut cum un bărbat îmbrăcat în uniforma armatei ucrainene era interogat în genunchi, cu mâinile legate la spate.

Alţii refugiaţi spun că au petrecut doar o zi sau două în taberele de filtrare. Un cuplu de 29 de ani, Igor şi Valentina din Mariupol, spun că au fost „filtraţi” în şase ore de la sosirea în Nikolske.

„Faptul că soţia mea era însărcinată în nouă luni în acel moment şi că trebuia să ajungem la spital cât mai curând posibil a ajutat probabil”, spune Igor.

Ucrainenii care au reuşit să fugă în Georgia spun că au evitat deportările forţate în oraşele ruseşti. O femeie, Janna, a povestit că familia ei a reuşit să iasă neobservată pe uşa din spate a unui centru de filtrare, după ce a auzit un ofiţer spunând că ea, soţul ei şi fiul lor vor fi deportaţi pe o insulă rusă din apropierea Japoniei.

Mulţi dintre ucrainenii aflaţi acum la Tbilisi aşteaptă să se întoarcă acasă, în Ucraina.

„Fiina mea este încă în Mariupol şi mi-a trimis multe fotografii cu cruci înfipte în pământ. Mormintele sunt chiar şi în curţile noastre. Vreau să merg acasă, dar asta înseamnă un loc din Ucraina care nu este ocupat de ruşi”, spune Olena.