Refugiații români din România
Mai întîi, ca de obicei, au fost știrile. Știri timide, pe ici, pe colea. Apoi au fost mai multe știri. Apoi, ca de obicei, au fost șezătorile TV și orice pafarist din politică sau din afara ei și-a dat cu părerea. Apoi Iohannis l-a chemat pe generalul cu patru stele verzi pe pereții goi ai capului lui Oprea la Cotroceni. Și știrile spun că întîlnirea a durat 15 minute. Apoi Băsescu a spus ceva, tot la TV. Iar a doua zi Ponta a spus că Băsescu e populist și că nu ăsta e spiritul european. Iar în tot timpul ăsta, șezătorile TV au continuat și au devenit panicarde, patetice, penibile și aiuritoare.
Cam ăsta e peisajul mediatic, politic și instituțional în România cînd se vorbește despre criza majoră a refugiaților din (mai ales) țări din Orient și din Africa. Mare parte din presă e prea avidă să polemizeze fumigen și să adune audiență din pocnitori care să sperie în loc să furnizeze informații clare: care e politica României în domeniul migrației și azilului? cîți azilanți adăpostește acum România? care e capacitatea centrelor pentru azilanți? cît costă întreținerea unui azilant timp de o lună? ce se întîmplă mai departe? Pentru multe din aceste întrebări, media a ratat să furnizeze răspunsuri.
Dar mai trist e că cei plătiți și care au jurat pe Biblie să răspundă la aceste întrebări și să vină cu soluții nu spun mai nimic. Iohannis tace atît de profund încît ai impresia că a uitat că e primul dintre cetățenii români din România, generalul Oprea de la Interne ridică înfiorător din sprîncene și-și coboară odios colțurile gurii de parcă e o păpușă horror defectă iar Ponta se ține de glumițe infantile. Iar subordonatul lui Oprea care se ocupă direct de migrație și azil este un imbecil în uniformă pe care eu nu l-aș trimite nici să-mi plimbe cîinele.
Mă simt în patria mea România ca un azilant. Mă simt aruncat aici de o întîmplare nefericită care a făcut să nimeresc într-o tabără de refugiați condusă de niște așa-ziși oameni de stat care vorbesc o limbă de lemn din care aproape nu înțeleg nimic, care acționează după reguli numai de ei știute, care îmi dau cu tifla de cîte ori au ocazia și pe care, practic, pare că nu-i interesează decît să mărească organigrama plină de acoliți a personalului taberei de refugiați în care mă aflu.
De aceea, nu azilanții din Orient și Africa mă îngrijorează, ei vor evita România cît vor putea. Ce mă sperie este că nenorociții care conduc tabăra de refugiați numită România nu sînt în stare nici să administreze viețile azilanților români.
