Dorința de expansiune a Rusiei a provocat conflicte armate în Europa din cele mai vechi timpuri. Războiul Crimeei, care a început la 4 octombrie 1853 este un exemplu edificator.

Războiul Crimeei a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Războiul Crimeei a început, de fapt, în anul 1853, când Rusia a ocupat principatele Moldovei și Valahiei. Rusia declarase război Imperiului Otoman, iar unii dintre generalii de la Sankt Petersburg doreau să stabilească granița rusească pe Dunăre și să anexeze cele două state românești, așa cum în 1812, imperiul țarilor cotropise Basarabia . Diplomații ruși voiau chiar mai mult: ei credeau că este posibilă cucerirea Constantinopolului și chiar a Ierusalimului.

Agresiunea rusească a stârnit îngrijorare în Europa, iar Marea Britanie, Franța și Regatul Sardiniei au decis să acorde ajutor militar Imperiului Otoman. Astfel, cele trei țări occidentale au declarat război Rusiei și au trimis un corp expediționar în Peninsula Crimeea. Prima confruntare între trupele rusești și cele ale aliaților a avut loc în 20 septembrie 1854, pe râul Alma, scrie rfi.ro.

Războiul Crimeii este numit, adesea, primul război modern. Istoricul Alin Ciupală, profesor la Universitatea din București, a explicat, pentru Europa Liberă , că tehnologia a fost unul dintre aspectele esențiale în acest război. Tehnologia a produs o revoluție în ceea ce privește practica militară, lucru care a însemnat o eficientizare a armelor.

Primul fotojurnalist de război, un român

În plus, războiul din Crimeea a fost primul război pe care publicul larg a putut să îl urmărească, datorită apariției primilor fotojurnaliști. Primul fotojurnalist a fost, de fapt, un fotograf român care începuse să publice pozele din război în presa vieneză. Carol Popp de Szathmari a realizat, în 1843, primele dagherotiptii, prima tehnică reușită de fotografiere.

Coaliția a reușit să blocheze victoriile Rusiei în zona balcanică și să distrugă flota rusă din Marea Neagră, ca apoi să înainteze în Crimeea. Acest lucru a obligat Rusia să confrunte războiul la ea acasă, pentru prima oară în istorie. În final, Rusia a pierdut războiul.

Rezultatul cu efecte mai îndelungate a fost independența Țărilor Române, eliberând gurile Dunării atât de controlul rus, cât și de cel austriac. Rusiei i s-a interzis să aibă o flotă în Marea Neagră sau să-și refacă arsenalul naval. Aceleași restricții au fost aplicate și otomanilor, dar din moment ce ei puteau păstra flota în Marea Marmara, puteau oricând să preia controlul Mării Negre pe timp de război.

Românii în Războiul Crimeei

Despre implicarea Țării Românești și a Moldovei în acest conflict aflăm din documentarul publicat de istoricul Horia Vladimir Şerbănescu în volumul „Războiul Crimeii. 150 de ani de la încheiere“.

În iulie 1853, trupele ruse comandate de generalul prinţ Mihail Dmitrievici Gorceakov au trecut Prutul pe la Sculeni. La 23 iunie/5 iulie, acestea au intrat în Iaşi. În aceste condiţii, domnitorul Grigore Ghica a părăsit tronul, iar Moldova a trecut sub administraţie militară rusească.

La 24 septembrie 1853, Imperiul otoman a declarat război Rusiei. Infanteria moldoveană, cu excepţia unei companii care a rămas la Iaşi, a fost dislocată pe drumurile care mergeau spre Dunăre pentru a păzi comunicaţiile, depozitele şi a escorta coloanele de aprovizionare ale armatei imperiale.

Trupele ruse au înaintat şi pe teritoriul Ţării Româneşti îndreptându-se spre Craiova şi Calafat pentru a contracara prezenţa puternicii fortăreţe otomane de la Vidin şi acţiunile militare ale trupelor turce comandate de Omer Paşa. În cursul acestei înaintări, au existat ciocniri cu forţele turceşti la Cetate, Caracal şi Frăsinet, în cursul cărora ruşii au avut pierderi importante. În cursul operaţiunilor de la Calafat a participat şi Regimentul 2 infanterie muntean.

Un batalion al Regimentului 3 infanterie din Ţara Românească a secondat operaţiunile armatei imperiale ruse, înregistrând pierderea a 10 soldați în luptele cu trupele otomane. Bateriile de artilerie muntene, bine încadrate şi dotate, au trezit de asemenea interesul trupelor ruse de ocupaţie. Acestea au cerut artileriştilor români să-i secondeze în operaţiunile militare împotriva turcilor, dar din condescendenţă faţă de cei care le dăruiseră tunurile, artileriştii români au refuzat.

Cele trei şalupe canoniere ale flotilei muntene de pe Dunăre, precum şi Brandvahta de la Galaţi au fost încorporate în rândul forţelor ruse şi au primit misiuni de luptă la asediul Isaccei.

Tunuri și cai confiscați

În vara anului 1854, în timpul retragerii din zona Dunării sub presiunea alianţei anglo-franco-otomano-sarde, comandamentul ·ţarist a ordonat ca unităţile româneşti, împreună cu armamentul şi echipamentul aferent, să fie detaşate în Rusia. Această decizie s-a lovit, însă, de opoziţia marii majorităţi a militarilor din ambele oştiri care s-au opus intenţiilor ţariste de a-i duce peste graniţă şi de a participa la un război pe care nu îl considerau ca fiind al lor.

Trupele ruse au trecut la dezarmarea unităţilor româneşti. Tunurile celor două baterii de artilerie muntene au fost confiscate, împreună cu caii de tracţiune. Escadroanele de cavalerie au fost dezarmate la Buzău, iar caii au fost luaţi de trupele ruse astfel încât ulanii s-au văzut nevoiţi să revină pe jos în garnizoana de reşedinţă, Bucureşti. Şalupele canoniere de pe Dunăre au fost şi ele confiscate de către ruşi.

Situaţia cea mai dramatică s-a înregistrat însă în Moldova. Comandanţii ruşi au decis ca oştirea moldovenească să se alăture armatei imperiale şi să o însoţească peste Prut, în Rusia, pentru a continua lupta împotriva coaliţiei anglo-franco-austro-sarde. La 14/26 august 1854, generalul rus Osten-Sacken şi hatmanul Moldovei i-au convocat pe toţi ofiţerii din garnizoana Iaşi, la palatul domnesc, pentru a da ordinul de plecare în Rusia.

Ofițeri moldoveni maltratați

Căpitanul Gheorghe Filipescu, comandantul bateriei de artilerie, a vorbit în numele tuturor celorlalţi ofiţeri. El a mulţumit politicos pentru onoarea pe care M.S. Împăratul tuturor Rusiilor o făcea oştirii moldoveneşti invitând-o să se alăture armatei imperiale dar a declarat că nu puteau da curs acestei invitații deoarece ofițerii moldoveni „datorau" serviciul numai ţării lor. Ofiţerii moldoveni au fost arestaţi şi maltrataţi, fiind ameninţaţi cu execuţia prin împuşcare. Căpitanul Filipescu, molestat fiind de generalul rus Budberg, care-şi ieşise din fire văzând încăpăţânarea ofiţerului moldovean, a replicat cu demnitate: „Nu mă atingeţi, sunt ofiţer ca şi Excelenţa Voastră".

În aceste condiţii, oficialităţile ruse au decis aducerea de trupe de la Focşani pentru a determina oştirea moldoveană să accepte retragerea cu armata imperială în Rusia. Militarii moldoveni s-au baricadat în cazărmi şi au jurat că nu vor părăsi ţara. În data de 1 8/30 august 1854, trupele de cavalerie şi artilerie au fost adunate în curtea cazărmii de la Palatul Administrativ.

Cavaleriştii au refuzat să plece în Rusia dar au fost convinşi de comandantul lor, colonelul Cafengi, să predea caii şi armele, cu promisiunea că vor fi scutiţi de a mai pleca peste graniţă. Au fost înconjuraţi de un batalion rus de infanterie, cu armele la ochi, fiind flancaţi de două tunuri cu fitilurile aprinse. Stindardul escadronului şi caii au fost luaţi de cazaci.

Aceeaşi soartă au avut şi artileriştii, tunurile lor, dăruite de sultan, fiind capturate în uralele trupelor ruse. Ofiţerii au fost arestaţi, iar trupa a fost internată în tabăra rusă de la Cucuteni. Infanteriştii care tocmai sosiseră în Iaşi, reveniţi din serviciul de etape al armatei ruse, au scăpat de captivitate datorită colonelului Milicescu care a trimis ostaşii la casele lor cu armele şi tot echipamentul.

Deportat în Rusia

După gestul eroic, căpitanul Gheorghe Filipescu a fost deportat în Rusia şi a fost încarcerat timp de aproape doi ani în fortăreața Brobuisk şi apoi la Kostroma, pe Volga. La revenirea sa la Iaşi, după încheierea ostilităţilor, căpitanul Filipescu a fost sărbătorit ca un erou de camarazi şi de opinia publică. Domnitorul Grigore Ghica l-a avansat la gradul de maior şi i-a acordat o gratificaţie de 800 galbeni, scrie istoricul Horia Vladimir Şerbănescu.