Ioana Constantin Bercean, expert în relațiile internaționale în zona Orientului Mijlociu, politică externă, studii de securitate, analiza informațiilor și sociologie politică, explică resorturile care țin în continuare aprinse conflictele militare din regiune.

Încă din 1948, de la înființarea sa, Israelul a știut că va trebui să se dezvolte într-un context neprietenos și că prima preocupare trebuie să fie propria securitate. Abia în urmă cu fix 50 de ani, când a câștigat războiul împotriva țărilor arabe, Israelul și-a pus o amprentă puternică în regiune. Ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, cum și-au schimbat rolurile actorii politici internaționali și regionali și, mai ales, de ce continuă războaiele în Orientul Mijlociu, explică pentru „Weekend Adevărul“ Ioana Constantin Bercean, expert în relațiile internaționale în zona Orientului Mijlociu, politică externă, studii de securitate, analiza informațiilor și sociologie politică

„Weekend Adevărul“: S-au împlinit 50 de ani, pe 26 octombrie, de la sfârșitul Războiului de Yom Kippur, dintre Israel și țările arabe, dar multe dintre problemele de atunci nu și-au găsit până azi o rezolvare. Privind în urmă, care era contextul existent și în ce măsură putem vedea războiul din 1973 ca pe o continuare a celui din 1967 sau chiar din 1948?

Ioana Constantin Bercean: De facto, războaiele arabo-israeliene încep încă din 1948. În Războiul de șase zile (5-10 iunie 1967), când Egiptul, Siria și Iordania au atacat Israelul, președintele egiptean Gamal Nasser și-a mobilizat forțele în apropierea graniței Sinai, anihilând forțele ONU de acolo și a încercat să blocheze regiunea Elat. Tot în 1967, Egiptul a semnat cu Iordania un pact de apărare reciprocă, conturându-se o coalizare consistentă a lumii arabe împotriva Israelului. Însă, israelienii s-au mobilizat foarte bine, au reușit o victorie la sol și au preluat controlul Fâșiei Gaza și al Peninsulei Sinai. Atunci, Israelul a reușit să obțină controlul exclusiv al Ierusalimului. Deci a fost clar o victorie de partea aceasta, una care, desigur, nu a picat bine lumii arabe, pentru că exista totuși o coaliție de state arabe împotriva unui stat mic, dar susținut foarte consistent de Occident, în special de SUA. Războiul de Yom Kippur din 1973 a fost o formă de revendicare sau chiar de răzbunare, simplu spus până la urmă, a lumii arabe împotriva Israelului. De aceea au și atacat simbolic, în ziua sfântă a evreilor, de Yom Kippur, pe 6 octombrie. Legătura dintre toate aceste confruntări, începând din 1948 și până în 2006, este terenul acesta foarte fragil și foarte propice, în care se ciocnesc sentimentele naționaliste și religioase exacerbate.

Influența celor mari

Cum au reacționat Statele Unite în 1973 și care era pe atunci contextul internațional?

Discuțiile sunt destul de complicate și în acest sens. Trebuie să avem în vedere și contextul regional din acea perioadă. Eram chiar la începutul Războiului Rece, se configurase deja lumea bipolară: pe de o parte, blocul occidental cu SUA drept lider, și pe de altă parte, blocul sovietic, aflat sub influența Uniunii Sovietice. Acolo a fost o bătălie foarte complicată, pentru că încă de pe vremea lui Kennedy s-a încercat chiar o normalizare a relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel. Kennedy a încercat o altă abordare față de cea a predecesorilor săi, care nu obținuseră rezultate spectaculoase în tentativele lor de a-și extinde influența în regiunea Orientului Mijlociu.

Dar Uniunea Sovietică?

Unii analiști spun că Moscova ar fi susținut și chiar inițiat, de la distanță, acest război asupra Israelului, tocmai pentru a-și consolida poziția în zonă și pentru a crește dependența lumii arabe de ajutorul sovietic, ei fiind principalii furnizori de arme în Orientul Mijlociu. O altă ipoteză susține că Moscova nu ar fi dorit de fapt să-și încurajeze clienții arabi să ducă chiar un război de asemenea anvergură împotriva Israelului, dar le-ar fi convenit, pentru că astfel s-a evitat un potențial atac militar israelian asupra Siriei. Însă președintele egiptean de la acea vreme, Gamal Nasser, a interpretat greșit sau a fost pur și simplu o lipsă de comunicare, în ceea ce privea intențiile Moscovei. Nasser a blocat Golful Aqaba, fără să anunțe Kremlinul, sau cel puțin fără acordul său deplin, iar acest motiv a fost un casus belli pentru guvernul israelian.

„Ridică-te și ucide primul“, un mindset

Cum s-ar putea explica faptul că israelienii au ieșit de fiecare dată învingători?

Aș spune că ajutorul oferit de SUA a fost întotdeauna semnificativ. La fel de importante au fost pregătirea și mentalul colectiv israelian. Pentru că ei așa s-au constituit: un stat care trebuie să se apere singur. Iar Israelul are mentalitatea aceasta în întregul lui, de altfel. Nu mă refer doar la nivel instituțional, ci inclusiv la nivelul populației există această mentalitate de învingător. Ei au știut foarte bine cât de ostilă este zona în care se va fi creat în 1948 statul Israel și au plecat din punctul zero al existenței lor statale cu această mentalitate de „trebuie să facem orice ca să ne apărăm“. Este faimoasă și acea carte nouă a lui Ronen Bergman, „Ridică-te și ucide primul“ – este un anume mindset. Și apoi, desigur, în anii ’70, au dezvoltat și programul nuclear. Dar iată, suntem în momentul 2023, în care această paradigmă că un stat nuclear nu este atacat a fost anulată de atacul terorist al Hamas asupra Israelului.

Apropo de „Ridică-te și ucide primul“: doctrina militară a statului israelian spune că Israel trebuie să atace primul în cazul în care există informații că un atac asupra sa este iminent. Și totuși, nici în 1973 și nici acum israelienii nu au atacat ei primii. Care ar fi o posibilă explicație?

Da, așa este. În 1973, doamna Golda Meir, prim-ministrul Israelului, ar fi avut informații despre un posibil atac asupra Israelului, dar plecând de la paradigma în care ea a dorit să pună Israelul pe harta diplomatică și a unei bune înțelegeri în Orientul Mijlociu, și asumându-și un anume soi de moralitate pe care poate puțini l-ar înțelege – dacă se gândesc că șansa ta de supraviețuire constă în a-ți ucide tu primul dușmanul –, ea și-a asumat un teren moral superior, și-a asumat aceste lucruri tocmai nedorind să distrugă și acea fragilă diplomație, fundație pe care a reușit să o construiască. Așa că și-a asumat această inacțiune – de altfel, nici Israelul se pare că nu era foarte pregătit mental pentru un nou război. Iar în acele momente, Golda Meir a făcut exact ceea ce face acum şi Benjamin Netanyahu: a format un guvern de coaliție, un guvern de război, și a condus Israelul până când statul a fost securizat. Ea a rămas la conducere până pe 10 aprilie 1974, apoi și-a dat demisia în momentul în care războiul s-a terminat, iar țara și israelienii erau din nou în siguranță.

Lupta pentru putere individuală

Chiar dacă războiul din 1973 a fost practic unul între Israel și lumea arabă, nu toate statele arabe s-au implicat la fel. De ce?

În primul rând, Egiptul a fost în fruntea acestui război tocmai datorită unui anume soi de discrepanță ideologică. Egiptul se dorea la acea vreme a fi liderul lumii musulmane, așadar, și-a asumat cauza palestiniană, fiind primul stat care și-a asumat acest motiv. De fapt, cauza palestiniană este un pretext. În acea vreme, Egiptul vorbea despre Uniunea Arabă dintre Egipt și Siria, aceste două state fiind pe principala axă de formare a unei Uniuni Arabe, care trebuia să distrugă Israelul. Iar toată încăpățânarea și ambiția lui Nasser de a deveni un lider regional desigur că l-au împins de la spate. Lucrurile cred că sunt puțin mai complicate și mai extinse, dar principalul actor în toată această discuție sau în acel context desigur că era Egiptul. Celelalte state, așa cum ați menționat, nu au fost atât de implicate.

Interesant e că Arabia Saudită nici nu a contat în acel război, nu a trimis trupe.

Arabia Saudită, ea însăși la acel moment era un stat relativ nou, se formase în 1932, abia era pe drumul pe care începea să înțeleagă ce se întâmplă și cum vrea să se poziționeze, dar în același timp descoperise și petrolul, intrase într-un anume soi de dialog și de alianțe, inclusiv economice, cu SUA. Se crease deja Aramco (n.r. - cea mai mare companie de petrol din lume după producția de petrol) și atunci petrodolarii suprascriau, poate, ideologia sunnită. Irakul, la fel, nu avea un interes major să intre în această coaliție. Era mai apropiat, într-adevăr, de Uniunea Sovietică, dar intrarea în război nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Dar Iranul?

Iranul era condus de Reza Pahlavi și, la fel, era apropiat de Statele Unite ale Americii. Aveam aceste câteva state din lumea arabă și Iranul persan, care nu aveau un interes neapărat și imediat să intre într-un conflict, într-un război. Iranul nu avea acest interes mai ales din cauză că îi afecta securitatea: o apropiere a sa de alianța Egipt-Siria i-ar fi periclitat relația cu SUA, americanii asigurând securitatea iraniană. Iar celelalte țări arabe aveau interese economice – într-o perioadă în care erau într-o căutare de conturare a identității, au preferat să își consolideze partea economică statală și abia apoi, când au devenit puțin mai vocali. De fapt, Arabia Saudită, abia acum, fiind condusă de Mohammed Bin Salman, a devenit puțin mai prezentă. Un fost ministru de Externe spunea, prin 2017, că Arabia Saudită este un stat musulman, iar căsătoria cu SUA nu este una catolică, adică mai au voie să-și ia și alte soții.

„În 1973, Israelul a obținut recunoașterea lumii arabe“

Spuneam că acest conflict datează încă din anii ’40. Ce tentative au existat de a-i pune capăt de atunci și până acum?

Lucrurile erau destul de complicate în acea vreme. Cele mai multe încercări au venit, desigur, din exterior. Sunt celebre acordurile de la Camp David, semnate în 1978, în urma cărora Israelul a returnat Egiptului întreaga Peninsulă Sinai. Aceste acorduri au fost realizate sub umbrela administrației americane Carter, între premierul israelian Menachem Begin și președintele egiptean Anwar el-Sadat, intitulate oficial „Cadrul pentru pace în Orientul Mijlociu“. Sadat și Begin au primit Premiul Nobel pentru Pace în 1978 pentru contribuția lor la acorduri.

Apoi, în Norvegia, la Oslo, au fost câteva acorduri special și s-a spus că problema e ca și rezolvată. Despre ce a fost vorba?

Au fost acordurile de la Oslo, încheiate în 1993, unde israelienii și palestinienii au fost puși pur și simplu față-n față. Acolo au existat anumite semnale că este loc de negocieri și diplomație. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens ar fi discuția și încercarea de creare a unei foi de parcurs dintre Yasser Arafat și Yitzhak Rabin. Dar aici lucrurile sunt puțin complicate. Însă pe lângă vocile reformiste, adepte ale diplomației și ale soluției celor două state, întotdeauna au existat și grupările extremiste, care doreau sau aveau strategii maximale, adică își doreau totul.

Și ce doreau „maximaliștii”?

Pe de o parte, Israelul își dorea ocuparea completă a Fâșiei Gaza și, ca urmare, am văzut și toate acele încercări de echilibrare demografică, venite din partea Israelului, așa-numitele „settlements“. Pe de cealaltă parte, dinspre palestinieni – noi nu putem vorbi de axa palestiniană, pentru că nu există așa ceva în discuție în acest moment – răspunsurile au fost foarte complicate. Fie au fost duse spre agresivitate, fie termenii de negociere nu au fost atinși sau cererile au fost, într-adevăr, maximale. Inclusiv intervențiile și rezoluțiile ONU nu au fost respectate, au fost diverse încălcări ale unor rezoluții internaționale, neintervenindu-se și nereușindu-se ducerea până la sfârșit a unei negocieri, eșecuri diplomatice și politice care ne-au adus în situația de azi.

Ce rol au avut Statele Unite și fosta URSS în negocierile de pace care au urmat războiului din 1973?

Statele Unite și-au asumat un rol evident și foarte vizibil în medierea conflictului dintre Israel și partea palestiniană: întâlnirea de la Camp David, inclusiv acordurile Oslo au fost mediate, este cunoscută și implicarea președintelui Bill Clinton. Au fost făcuți o serie de pași în acest sens. Sovieticii nu au fost neapărat atât de vizibili, pentru că, până la urmă, orice conflict care ținea ocupați sau orice eveniment care ținea ocupate SUA era în favoarea lor. Exact cum se întâmplă de altfel și acum.

Dacă ar fi să tragem o linie, ce a câștigat Israelul și ce au pierdut țările arabe la finalul acelui război?

Israelienii și-au legitimat exact ceea ce au vrut din 1948. De fapt, ce se întâmplase?! Până în 1973, Israelul nu obținuse recunoașterea lumii arabe. După acel război au încercat să intre mai mult în mentalul colectiv al lumii arabe. Cu fiecare victorie israeliană, amprenta în regiune era tot mai puternică. Era și un anume soi de semnal transmis la nivel perceptiv, cognitiv: „Suntem aici, suntem puternici, nu plecăm, chiar dacă voi ne atacați încontinuu, noi nu vom pleca de aici. Suntem rezilienți, că e la modă“. Deci, ei au câștigat în plan imagologic foarte mult, dar și securitar, pentru că securitatea este percepută atât la nivel fizic, nu kinetic, cu o armată și organizații de intelligence foarte puternice, dar și percepția colectivă. În primul rând, a israelienilor care s-au considerat foarte apărați și foarte protejați cum ei nu au fost, de fapt, în 1940. Iar, pe de altă parte, și lumea arabă a înțeles că Israelul poate să își proiecteze puterea inclusiv dincolo de granițele sale. Că au cucerit inclusiv Peninsula Sinai. Și atunci transmiți și un anume soi de semnal: „Nu ne este frică de voi, dacă vrem, venim și mai încolo de ceea ce înseamnă granița noastră statală“.

„Occidentul l-a folosit pe Ceaușescu drept intermediar“

Cum se face că România avea încă din anii ’70 relații excelente atât cu țările arabe, dar și cu Israelul? Mă gândesc aici la întâlnirea dintre Ceaușescu și Golda Meir, din 1973, dar și la prietenia dintre dictatorul român și liderul palestinian Yasser Arafat.

România a avut o școală de arabiști foarte bună și o generație de diplomați, experți în problemele Orientului Mijlociu foarte bună. A reușit să se poziționeze cu o aprobare venită de la Occident pentru care, probabil, până la urmă l-au folosit pe Ceaușescu drept un intermediar – în vremurile acelea, la orice vizită făcută la Tel Aviv se făcea una în oglindă la Ramallah. Adică România era considerată un partener de dialog onest, de bună credință, neutru, care negociază și discută cu ambele părți. Între România și lumea arabă existau și schimburi economice foarte consistente, dar și de capabilități militare, de tehnologie, atât cât era nivelul în România atunci. Adică a existat acest schimb de factură economică și atunci, desigur, că relațiile au fost păstrate așa cum le știm cu toții.

Și ce este diferit astăzi?

Acum, din păcate, România s-a retras puțin din ceea ce înseamnă lumea arabă. S-a concentrat foarte mult, într-adevăr, pe relația cu Israelul, prin recunoașterea Holocaustului, prin tot acest sprijin reciproc din perioada de după Războiul Rece. Cred că populația israeliană de origine română este una dintre primele 3-4 din Israel. Așadar, există și soiul acesta de relații, căruia România i-a acordat atenție aproape exclusivă. Asta înseamnă că și-a pus toate ouăle în același coș, dar nu este neapărat un lucru rău. Dar pe de altă parte, ar fi putut să continue să dezvolte legăturile care existau. Ele erau deja acolo, erau create, doar că s-a renunțat la ele. A mai dispărut și din generația aceea de arabiști foarte buni, dar relațiile încă există. Chiar și acum, în timpul războiului din Siria, Ambasada României funcționează. România s-ar fi putut poziționa și într-un soi de mediator, așa cum a făcut și în anii ’70. Dar, probabil, agenda internă fiind foarte complicată, s-a renunțat la lucrurile acestea care într-adevăr necesitau un anume soi de educație, de cunoaștere, un anume soi de implicare, inclusiv la nivel politic.

„Alianțele din lumea islamică sunt mai mult de conveniență“

Dacă ar fi să comparăm contextul extern de azi cu cel din 1973, ce diferențe am avea?

Principala diferență este că lumea nu mai este exclusiv bipolară, nu mai avem două forțe sau două superputeri, precum SUA și URSS, care sunt într-o confruntare ideologică până la urmă, pentru că confruntările militare au fost, de obicei, prin proxy. Aceasta ar fi prima diferență. Dar acum vedem că au apărut noi actori pe scena internațională, precum China, care dintr-odată devine foarte vocală, se implică foarte mult în regiune. Apoi mai avem și diverși actori regionali, care au devenit, la rândul lor, mult mai prezenți, au căpătat un anume soi de curaj, spre deosebire de 1973.

Dar Iranul?

La acea vreme, Iranul era aliat al Occidentului și avea relații diplomatice cu Israelul. Desigur, relația dintre şahul Reza Pahlavi și Israel nu a fost lipsită de replici tăioase, dar nu s-a ajuns niciodată la amenințări verbale sau militare. Acum, avem un Iran foarte asertiv și foarte agresiv retoric și fizic, prin formațiunile proxy, la adresa Israelului. Așadar, a mai apărut un dușman regional.

O hartă și două ramuri

Care ar fi ceilalți actori regionali și ce rivalități avem în zonă?

Avem Arabia Saudită, fiind un lucru bine cunoscut că regatul dorește să fie liderul lumii arabe. Iranul, în contrapondere, se dorește a fi liderul lumii musulmane. Se știe despre schisma islamică dintre sunniți și șiiți – iranienii fiind șiiți, Arabia Saudită fiind un stat sunnit. Iordania este un actor foarte important, care a susținut cauza palestiniană de-a lungul timpului, dar în 1994 și-a normalizat relațiile cu statul Israel. S-a semnat un acord de pace, relațiile diplomatice există și avem o formă foarte importantă de dialog. Să nu uităm de Turcia, care, la rândul ei, se dorește a fi un lider al lumii musulmane în general. Acolo este o bătălie foarte mare pentru cine este liderul acestei lumi atât de complicate, turcii fiind sunniți, dar nefiind arabi. Relațiile dintre Turcia și Israel au fost foarte complicate de-a lungul timpului, chiar dacă Turcia a recunoscut Israelul, chiar la un an după înființarea statului. Adică este o hartă, atât a lumii islamice în ansamblul ei, cât și acelor două ramuri, şiită și sunnită, atât de complicată, încât trebuie să ne uităm cu foarte mare atenție care sunt alianțele și ce stă la baza lor. Pentru că alianțele din această lume islamică sunt mai degrabă de conveniență.

Putem vorbi deci de alianțe cumva contra naturii?

Ele nu sunt neapărat normale, așa cum vedem în Uniunea Europeană sau Alianța Nord-Atlantică. Acolo sunt anumite alianțe care sunt create într-un anumit cadru și context, dar care peste cinci ani pot să fie puse sub semnul întrebării sau statele care la un moment dat aveau relații diplomatice să își sisteze acele legături.

Diplomația de ieri nu se potrivește cu cea de azi

Dacă ar fi să comparăm contextul intern de azi cu cel din 1973, în Israel și în țările arabe, unde ar fi principalele diferențe?

În Israel, problemele nu sunt niciodată chiar așa simple, așa cum par la prima vedere. Trebuie să vedem contextul în care a fost creat statul Israel: pentru protejarea propriilor cetățeni. Așadar, întotdeauna discursul intern a plecat de la acest principiu: protejarea propriilor cetățeni în fața unor pericole de tipul celor care ar putea duce la un eveniment cum a fost Al Doilea Război Mondial. Principalul argument este acel „Niciodată din nou“ – Holocaustul nu se va mai întâmpla și vor face tot ce este posibil pentru a preveni o tragedie similară. Golda Meir era premier al Israelului în 1973, urmașa lui Levi Eshkol, sprijinindu-l pe acesta în conflictele interne dintre partide. Atunci, după victoria Israelului din Războiul de șase zile împotriva celor trei state arabe – Egipt, Siria și Iordania–, ea a ajutat la coagularea unei coaliții formate din cele două partide disidente din Israel. Apoi a preluat mandatul de prim-ministru, Meir fiind cea care a încercat aducerea la masa diplomatică a actorilor regionali, pentru că își dorea într-adevăr un acord de pace în Orientul Mijlociu.

Și aici deja avem o diferență...

Exact, aici avem o diferență, pentru că Netanyahu nu a avut neapărat înclinații în acest sens. Ca o paranteză, se discută foarte mult că acest atac terorist a venit pe fundalul semnării unui acord între Arabia Saudită și Israel. Aceasta este o explicație puțin in extenso, pentru că acolo se lucrează de foarte mult timp, iar până la semnarea de jure a unei normalizări, mai era drum lung. Discuțiile în acest sens au început de pe vremea lui Kennedy, a mai fost apoi propunerea de pace venită din partea saudită, în 2002, cu o foaie de parcurs, iar acum au fost reluate aceste negocieri sub umbrela americană. Administrația Biden are nevoie de un succes pe plan extern și acesta ar fi putut să fie unul foarte important, dar lucrurile erau încă departe de o normalizare, așa cum se discută ea în termenii de acum. Acum, revenind la situația din anii ’70, într-adevăr, Golda Meir a insistat pentru acest acord de pace în Orientul Mijlociu, care să fie obținut prin mijloace diplomatice, și ne amintim, ea a fost foarte activă în acest sens. Ca să aducem și România în discuție, Meir s-a întâlnit inclusiv cu Nicolae Ceaușescu în 1972, iar apoi în 1973 cu Papa Paul al VI-lea, la Vatican. Însă au existat și de o parte și de alta actori sau interese pentru care o asemenea pace în lumea arabă ridica alte probleme sau nu era compatibilă cu anumite strategii externe.

În Israel, problemele nu sunt niciodată chiar așa simple, așa cum par la prima vedere. Trebuie să vedem contextul în care a fost creat statul Israel: pentru protejarea propriilor cetățeni. Principalul argument este că vor face tot ce este posibil pentru a preveni o tragedie precum Holocaustul.

Soluția pe termen lung: crearea unui stat numit Palestina

Cinci decenii mai târziu, nu știm încă până unde poate duce acest nou război. Vedeți riscul unei escaladări, și ce se face pentru a se împiedica asta?

Riscul unui război extins există. Întotdeauna când au existat asemenea situații sau asemenea contexte, au fost două părți. A fost partea care a îndemnat la diplomație, ceea ce face acum administrația americană, prin Antony Blinken. A fost, desigur, prima oprire obligatorie, moral, diplomatic, strategic, în Israel și apoi de acolo a mers la Ramallah, merge în Emirate, în Qatar, va discuta cu toți actorii regionali. Tocmai pentru a încerca o îngrădire sau o limitare a acestui război pe ceea ce înseamnă Fâșia Gaza. Pentru că orice extindere de acolo și implicarea altor facțiuni teroriste sau chiar a unor state din regiune va avea efecte globale.

Israelul a fost foarte aproape să semneze o înțelegere extrem de importantă cu lidera lumii arabe, Arabia Saudită, care ar fi dus la bune relații între cele două state. Totul a căzut însă în ultimul moment, după atacul terorist al Hamas. De ce s-a amânat atât de mult semnarea acelui tratat?

Ca o paranteză, se discută foarte mult că acest atac terorist a venit pe fundalul aproape semnării acordului între Arabia Saudită și Israel. Aceasta este o explicație puțin îndepărtată de adevăr, pentru că acolo se lucrează de foarte mult timp. A început de pe vremea lui Kennedy, a mai fost apoi propunerea de pace venită din partea saudită din 2002, cu o foaie de parcurs, iar acum au fost reluate aceste negocieri sub umbrela americană – și administrația Biden are nevoie de un succes pe plan extern și acesta ar fi putut să fie primul, dar lucrurile erau încă departe de o normalizare, așa cum se discută ea în termenii de acum. Au fost declarații de ambele părți, Palestina fiind mărul discordiei în primul rând – Netanyahu a spus că palestinienii nu vor avea drept de veto în viitoarele discuții –, în al doilea rând, Arabia Saudită nu poate, ideologic și imagologic vorbind, să renunțe la problema palestiniană.

Extremismul, pericolul constant

Ar putea negocierile să mai salveze ceva în ultimul moment?

Desigur că momentan negocierile nu mai reprezintă o prioritate pentru Israel. Netanyahu acum este ocupat să își securizeze țara, să readucă în mentalul colectiv starea de percepție de securitate și, desigur, să câștige războiul împotriva Hamas. Un lucru destul de complicat, dar acestea sunt prioritățile lui.

Și e posibil ca țările arabe să aibă reacții radicale?

Dinspre partea saudită, desigur că lucrurile iarăși sunt complicate. Trauma acestui atac nu este neapărat întipărită în mentalul saudit, dar acolo este problema palestiniană de care Arabia Saudită nu se poate debarasa. În caz contrar, va oferi o platformă formațiunilor extremiste din interiorul său, și anume populației wahabite, care are un anume soi de antecedente, inclusiv de atacuri. Ne amintim de atacul din 1979, de la Mecca, venind din interiorul său.

Spuneați că nu e exclus ca războiul să escaladeze. Există riscul unui nou război mondial?

Cred că nimeni nu-și dorește acest lucru. Casus belli acum desigur că există, pentru că vorbim despre un atac terorist și de acolo lucrurile pot degenera. Ca să avem un război mondial, ar implica sau ar presupune implicarea SUA, a Chinei sau a Rusiei în această regiune.

Delimitarea clară a unui stat palestinian

Arc peste timp, după atâția zeci de ani de la primul război arabo-israelian, nimeni nu a putut să rezolve divergențele lor. Ca să încheiem într-o notă mai optimistă, când și cum credeți că s-ar putea face totuși asta?

Suntem la 75 de ani de când foarte multă lume bine educată și pregătită în domeniu încearcă să răspundă la întrebarea asta. Acest moment poate fi cel mai prielnic rezolvării o dată pentru totdeauna a acestei probleme. Pentru că, nu știu dacă neapărat asta a fost intenția sau nu știu exact ce a urmărit Hamas, atacul terorist asupra Israelului a pus din nou problema palestiniană pe harta globală. Vedem asumări inclusiv din partea secretarului de stat Blinken care a spus că trebuie rezolvată problema palestiniană. Există și discursul din partea Occidentului, desigur este de suport, de sprijin necondiționat față de Israel, dar se discută și despre problema palestiniană.

Înființarea unui stat palestinian independent ar însemna rezolvarea definitivă a conflictului?

În prezent, nu există un stat palestinian, există o entitate, Autoritatea Palestiniană, care este recunoscută, desigur, de un număr destul de important de țări, inclusiv de România, de altfel. Dacă în acest moment nu se va găsi o soluție – cu delimitarea strictă a unor granițe, adică crearea unui stat numit Palestina –, fie pentru crearea unui stat palestinian, pe acea porțiune, reuniunea acelor secțiuni A, B și C din Cisiordania, fie că o anumită porțiune din Gaza și Cisiordania, ne vom trezi și peste zece ani că vom vorbi iarăși despre aceleași atacuri teroriste, despre faptul că acolo sunt niște probleme care au depășit deja stadiul sistemic, intră în domeniul antropologic.