Preşedintele se încruntă. Se uită în stânga, se uită în dreapta. „E clar? S-a înţeles?“. Consilierii murmură aprobator fără să ridice ochii din podea. Ştiu că şi mâine e o zi. „Am stabilit!” Nimic nu se rezolvă până a doua zi când preşedintele se încruntă din nou. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Consilierii murmură aprobator. Şi uite aşa, din încruntare în încruntare, nici nu ştii când trec cinci ani.

De ce nu îl lăsăm pe preşedinte în pace şi de ce nu înţelegem că el e altfel? Întrebare cu răspunsuri multiple. Unele mai mult sau mai puţin serioase. Răspunsul printr-o altă întrebare: dar el de ce nu înţelege că la Bucureşti e altfel decât la Sibiu? Răspunsul iritat: pentru că a câştigat alegerile, nu a câştigat la loterie, aşa că abia acum încep datoriile lui către noi. Răspunsul cel mai echilibrat: pentru că e preşedinte şi este imposibil să ne ignorăm; noi pe el şi el pe noi.

Multe din referinţele la prestaţia sa se duc în trivial. Unele se concentrează pe aspecte care pot fi trecute lejer cu vederea. Se vor dovedi a fi irelevante cu timpul, timp care în cazul preşedintelui nu va vindeca răni, ci va crea anxietăţi. Iar anxietăţile sale vor duce la războaie personale.

''Războiul'' cu politica externă

Marea prerogativă a preşedintelui a început cât se poate de prost. După alegerea sa au existat voci îngrijorate de o posibilă schimbare a direcţiei externe dinspre SUA către Germania şi Europa. Nu mai e cazul de nicio îngrijorare acum. România s-a trezit peste noapte în clubul ciudaţilor europeni.

E interesantă declaraţia parlamentarului german de origine română, Bernd Fabritius, făcută la Realitatea TV. Conform celor spuse de Fabritius, de la România nu se aştepta o mare implicare în criza refugiaţilor. Numărul de refugiaţi repartizaţi nouă este similar cu numărul de refugiaţi care vin zilnic, zi de zi, în Munchen. Ce se aştepta de la România era solidaritate cu proiectul european. Preşedintele a preferat contrariul. Poate aşa a fost sfătuit, poate aşa a crezut că e mai bine. Dar dacă la anu`, pe vremea asta, Europa creştină nu a dispărut şi proiectul european nu e îngropat, Schengen-ul abolit, iar Bruxelles-ul nu e din nou o capitală de provincie, atunci suntem puţin cam caraghioşi.

Şi pe preşedinte nu l-a ajutat instinctul politic să refuze o poziţionare la braţ cu Ungaria. Au trecut zilele cu breaking news de la gardurile anti-imigranţi. Problema se mută către tehnocraţi şi îşi pierde din nervozitate. Ar fi fost un moment bun de a vedea în viitor, dincolo de criză şi emoţionalitatea ei. Dacă a ales o prezenţă minimă în chestiunile de politică internă, atunci ar fi putut compensa din plin pe subiectele externe.

Vizita în America e încă neconcludentă. Poate au fost întâlniri importante. Poate s-au reconfirmat trasee, alianţe şi intenţii. Poate sunt secrete şi nu se pot spune. Dar discursul de la Adunarea Generală a ONU nu se pune mai mult decât o vizită la New York, întâlnirile cu oamenii de afaceri sunt interesante, dar par din seria nesfârşitelor declaraţii de bune intenţii despre care uiţi când ieşi din sală. Rămâne întâlnirea cu Joe Biden. Dacă politica externă a României se reduce la aşa ceva, atunci să o bifăm ca un succes.

Cu toată rezerva necesară într-o situaţie ca cea de mai sus, impresia e că preşedintele nu e în apele sale atunci când vine vorba de politică externă şi nici nu pare că are o echipa fabuloasă în spate, care să-l suplinească. Dacă a ales o prezenţă minimă în chestiunile de politică internă, atunci ar fi putut compensa din plin pe subiectele externe. L-ar fi ajutat din plin şi la capitolul imagine.

''Războiul'' cu liberalii

PNL are două mari cărţi câştigătoare: Klaus Iohannis şi Victor Ponta. Primul îi trage pe liberali după el cu popularitatea sa, al doilea e capabil să antagonizeze electoratul suficient cât să voteze împotriva sa. Timpul trece şi pare-se că Victor Ponta îşi va găsi altă ocupaţie, în afară de a fi locomotiva sentimentelor negative. Aşa că liberalilor le rămâne doar Klaus Iohannis. Altfel spus, PNL nu furnizează momentan niciun alt motiv pentru care ar putea fi votat, cu excepţia preşedintelui. S-ar putea crede că situaţia îi este favorabilă lui Klaus Iohannis. PNL depinde de el aşa că poate fi controlabil. Cât de cât.

Dar ce se va întâmpla după alegerile de anul viitor? În ipoteza că PNL pierde alegerile, putem spune că avem un dezastru pe dreapta şi un dezastru personal pentru Klaus Iohannis. Preşedintele nu i-a putut ajuta cu electoratul său, construcţia noului PNL, girată de Klaus Iohannis, devine irelevantă, reforma politică a dreptei e un eşec.

Ce se întâmplă dacă PNL câştigă alegerile? Fără a intra în detaliile unor posibile coaliţii pentru majoritate, să presupunem că prim-ministrul vine de la liberali. Aşa cum arată partidul acum, ce programe au scos la suprafaţă, ce nume vehiculează, putem să ne aşteptăm la o guvernare slabă spre dezastruoasă. PNL nu a făcut nicio reformă internă. Nimic. Stau şi aşteaptă ceva ce cred că li se cuvine. Îşi închipuie că lucrurile vor merge de la sine şi că vor acoperi debandada din partid. Să îi lăsăm să îşi spargă capetele singuri şi să ne întoarcem la Klaus Iohannis.

De rezultatul alegerilor de anul viitor va depinde cum se va îndrepta preşedintele spre cel de-al doilea mandat al său, care va fi partidul care îl va susţine, cum se va prezenta electoratului şi finalmente de câştigarea celui de-al doilea mandat. Soluţia idilică ar fi o guvernare excepţională din partea PNL. Puţin probabil. Klaus Iohannis va culege roadele comportamentului liberalilor, mai devreme sau mai târziu.

''Războiul'' cu propria echipă

Campania electorală a lui Klaus Iohannis merită titlul de cea mai proastă campanie din istorie care a şi câştigat. Suficient lucru pentru preşedinte de a nu trage nicio concluzie şi de a merge înainte cu aceeaşi echipă. Rezultatele se văd în ce vine de la Cotroceni. Greşeli după greşeli, mai mici sau mai mari, poticneli şi inadecvări. Se poate scrie o carte începând de la draperiile palatului şi până la criza refugiaţilor.

Nu ştim cum funcţionează exact aparatul prezidenţial, dar nu suntem departe de întrebarea dacă acest aparat funcţionează în vreun fel. A trecut timpul dezbaterilor de multă vreme. Ştim că e dramatică situaţia, ştim că nu ştim ce să facem, ştim că nu avem oameni pregătiţi pentru reformă.(...) Acum o va afla şi preşedintele. Lipsă de viziune şi strategie pe zona politicii externe. Joc incert pe subiectele economice, cu lipsă de implicare şi respingeri uşor tardive a unor legi. Absenţă din jocul politic intern (a nu se confunda cu intrigile de palat). Ezitări iniţiale în a susţine fără echivoc justiţia (reparate prin interviuri ulterioare). Discursuri lipsite de subiect puternic. Strategii de distragere a atenţiei când nu e cazul. Ultimele sunt abordarea subiectelor educaţiei şi sănătăţii în contextul crizei refugiaţilor. Klaus Iohannis a mai încercat şi în campania electorală genul acesta de fugă. Problema e că funcţionează punctual. Ulterior ele se dezvăluie uşor că sunt lipsite de substanţă. Marile dezbateri pe educaţie şi sănătate nu pot fi decât un fâs public.

A trecut timpul dezbaterilor de multă vreme. Ştim că e dramatică situaţia, ştim că nu ştim ce să facem, ştim că nu avem oameni pregătiţi pentru reformă, ştim că sistemul se va împotrivi. Ştim că nu se poate. Acum o va afla şi preşedintele. Aşa că singurul război pe care Klaus Iohannis îl poate câştiga cu siguranţă e cel cu sine însuşi. Nu se arată vremuri optimiste pentru preşedinte, iar procentele de susţinere pe care încă le are nu sunt suficiente pentru o construcţie de viitor. Ce poate oferi Klaus Iohannis electoratului e o prezenţă care să inspire. Pentru asta e nevoie de energie, strategie şi constanţă. Nu sună complicat atunci când le pui pe hârtie. În realitate devine extrem de complicat.

Dan Ionescu

Distribuie Distribuie Comentarii