Romanii au fost siliți să înainteze pe un teren deosebit de ostil pentru a putea distruge Sarmizegetusa Regia, protejată nu doar de războinicii daci, dar și de relief. Strategul militar Edward Luttwak arată mijlocul aparent simplu prin care legionarii s-au putut apropia de capitala dacilor.

Rămășițele castrelor romane de marș împânzesc munții din jurul Sarmizegetusei Regia, capitala dacilor devastată de romani la finalul războaielor daco-romane de la începutul secolului al doilea.

În mai multe locuri, conturul taberelor militare romane poate fi distins de la sol, însă cel mai adesea, ele pot fi identificate prin hărțile satelitare sau în imaginile aeriene.

În Munții Șureanu, locurile cele mai cunoscute unde legiunile romane au amenajat taberele militare, protejate de șanțuri și valuri de pământ se află la Vârful lui Pătru, Jigoru Mare, Comărnicel I, Comărnicel II, Comărnicel III şi Muncel. Alte tabere au fost indicate, mai recent, pe dealurile Prisaca, Şesului şi Cornu Pietrii.

Potrivit unor cercetători, castrele romane de marș au fost înființate pe culmile care se înlănțuiau în jurul capitalei dacilor pentru arăspundea nevoilor strategice ale armatei romane: de a se deplasa în siguranţă, de a supraveghea căile de acces între tabere şi spre cetăţile dacice vizate de atacuri, de a menţine contactul vizual între trupe, de a comunica pericolul şi a acţiona şi reacţiona în timp util în cazul unor contraatacuri.

„Ce era, de fapt, un castru de marş: era o fortificaţie temporară, cu o incintă constituită dintr-un val de pământ şi un şanţ în faţă, unde romanii stăteau în corturi pentru scurt timp, fiind, de regulă, construite la distanţe de “o zi de marş” (25-30 kilometri) unele faţă de celelalte”, informa Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.

Amprenta construcțiilor militare antice a rămas vizibilă pe platourile montane, unele, ca situl de pe Vârful lui Pătru, la înălțimi de peste 2.000 de metri, departe de traseele turistice populare. Altele au fost identificate în zone mai accesibile ca satele Târsa și Costești, însă turiștii își dau seama cu greu de existența lor.

Unii oameni de știință au considerat că eficiența lor era redusă în raport cu eforturile depuse pentru construcția lor. Edward Luttwak, politolog și strateg militar american de origine română, le-a acordat însă un rol decisiv în operațiunile militare ale legiunilor romane purtate în teritoriile ostile, cum era cel al Daciei.

„Cel mai caracteristic dispozitiv al artei războiului la romani în timpul Republicii și al începutului Principatului a fost castrul de marș. La finalul unei zile de marș, trupele de legionari aflate în mișcare se adunau într-un loc ales cu atenție în avans, unde munceau trei sau mai multe ore la săparea unui perimetru de șanțuri folosite ca obstacole, unde ridicau un zid defensiv, asamblau palisade (n.r. garduri) cu elemente prefabricate (pila muralia) și așezau corturile. Deși evidențele arheologice arată o mare varietate de perimetre în siturile care au supraviețuit trecerii timpului, așezarea lor urma aparent o schemă standard. Corturile erau grupate cu grijă în jurul unui drum în formă de T, care trecea prin mijlocul taberei, unde se afla centrul de comandă, iar un spațiu larg era lăsat între marginea interioară a valului de pământ și prima linie de corturi”, arăta Edward Luttwak în cartea „The Grand Strategy of the Roman Empire: From the First Century A.D. to the Third” (Marea strategie a Imperiului Roman. Din secolul I î. Hr. până în secolul al treilea).

Unii comentatori moderni, amintea istoricul, au indicat adesea că forța defensivă a taberelor de marș (video - tabere reconstituite la festivalul Dacfest) nu era pe măsura efortului depus de romani pentru a le construi, la finalul unei zile de marș.

„Mobilitatea strategică a forțelor romane era indiscutabil redusă de această rutină obositoare și consumatoare de timp a construcției castrelor de marș. Cu toate acestea, deși gândul la palisadele subțiri ridicate din parii ascuțiți la ambele capete, la șanțul superficial, adânc de trei picioare (un metru, și la valul înalt de doar doi metri nu ar face prea multe pentru a opri un asalt major, ar fi o greșeală să subestimăm utilitatea tactică a castrelor de marș în apărare. Chiar și modestele terasamente (și parii ascuțiți) ar fi fost suficiente pentru a frânge un atac impetuos al unei cavalerii. Nicio trupă de cavalerie nu ar fi încercat în mod normal să forțeze astfel de obstacole”, arăta strategul militar.

Simple, dar eficiente

Spațiul de circa 20 de metri dintre perimetrul exterior al taberelor și prima linie de corturi amplasată în interior oferea o protecție considerabilă în fața săgeților și a sulițelor aruncate de afară.

De asemenea, adaugă istoricul, drumul larg din centrul taberei asigura că în cazul în care aceasta era atacată, trupele puteau fi adunate într-o manieră ordonată, evitând posibila panică și confuzia ce puteau fi cauzate de oamenii care alergau într-un spațiu mic presărat cu obstacole.

Castrele de marș ale romanilor aveau neajunsuri de ordin tactic. Fiind folosite în asediu, nu erau înarmate în maniera unor fortărețe. Legionarii mărșăluiau pentru a lupta cu inamicii în spații deschise unde forța de șoc a infanteriei disciplinate putea fi pusă în aplicare cu efect total, arăta istoricul. Doar trupele auxiliare înarmate cu arme de tragere puteau lupta eficient din spatele sistemului defensiv al taberei.

„Dar funcțiile netactice au făcut din castrele de marș romane mai mult decât un perimetru defensiv și le-au dat o importanță fără egal în războaiele moderne. Taberele de marș erau, ca efect, un dispozitiv psihologic puternic”, arăta strategul militar.

Pentru trupele care se aventurau pe un teritoriu ostil și cu împrejurimi ce puteau fi exotice, contextul familiar al taberei defensive oferea o sentimentul de siguranță binevenit, în fața localnicilor și a animalelor sălbatice.

„Separate de vecinătățile lor prin șanțuri, valuri și palisade, trupele se puteau spăla, își puteau îngriji echipamentul, puteau relaționa și petrece într-o atmosferă relaxantă. Același simț al securității le permitea soldaților să doarmă zdravăn pentru a putea fi pregătiți pentru marșurile sau luptele de a doua zi. Astfel, brutalizarea fizică și extenuarea acumulată de trupele care trăiau în condițiile câmpului de luptă puteau fi atenuate printr-o ocazie de recuperare în timpul nopții”, scrie Edward Luttwak.

Puteau oferi odihna necesară trupelor

Taberele de marș erau de asemenea un mod de a reduce munca. Deși era nevoie de mult efort pentru a le ridica, odată ce erau pregătite pentru noapte, perimetrul protector permitea o pază adecvată cu un minim de oameni.

„Un obiectiv standard al operațiunilor nocturne era să nu permiți inamicului să se odihnească. Chiar și atunci când pagubele produse sunt mici, loviturile zgomotoase și rapide date noapte după noapte pot cauza o deteriorare progresivă a stării fizice și psihice a trupelor aflate sub asediu, forțând ca tot mai mulți oameni să fie trimiși de strajă, cu prețul privării lor de somn. În taberele de marș, era prețuită păstrarea energiei trupelor, din moment ce, dacă sursele noastre sunt de încredere, doar 16 oameni la fiecare 80 de soldați ai unei centurii romane erau puși să vegheze și să patruleze pe timp de noapte, cu rândul”, arăta strategul militar.

Unii istorici arătau că taberele de marș ofereau și un element de siguranță tactică, pentru că atunci când trupele romane erau învinse pe câmpul de luptă ele se puteau refugia în castre pentru a pregăti lupta pentru ziua următoare. Dar acest lucru putea fi făcut doar atunci când taberele de marș rămâneau intacte și puteau fi accesibile, ceea ce era puțin probabil, nota autorul.

De obicei, ele rămâneau neglijate atunci când erau părăsite. Totuși, puteau oferi un punct de reper natural pentru regruparea trupelor în cazul în care acestea trebuiau să se retragă în urma unor înfrângeri.

„Prin caracteristice lor, castrele de marș romane au fost un factor crucial în forța unei armate a cărei calitate specifică a fost dintotdeauna rezistența sub stres”, concluziona Edward Luttwak.

Cele mai cunoscute castre de marș

În Munții Șureanu, castrul de la Vârful lui Pătru a fost înfințat pe șaua care leagă muntele Vârful lui Pătru (2.133 metri) de Aușelu (2.015 metri). Tabăra militară avea laturile de peste 200 de metri și era înconjurată de un mal de pământ înalt de 1,5 metri și lat la bază de 2,5 metri, care mai poate fi văzut și în prezent.

„Această fortificație de pământ, cu vizibilitate în toate direcțiile, are plan rectangular, cu colțurile rotunjite, orientat est-vest”, informa arheologul Ioan Glodariu, fost coordonator al șantierului arheologic al cetăților dacice.

Pe vârful Comărnicel (1.896 metri), arheologii au identificat trei castre de marș, folosite de trupele romane la înaintarea spre Sarmizegetusa Regia.

„Prima construcție, o fortificație dublă, este amplasată chiar pe Dealul Comărnicelul, de unde se deschide o priveliște asupra întregii zone. Avea plan dreptunghiular, cu laturile de 300 x 195 metri, închizând o suprafață de 58.500 metri pătrați. Colțurile castrului sunt rotunjite, iar valurile puternice sunt prevăzute cu șanțuri adânci. La circa 500 de metri la sud se afla un alt castru de pământ, de formă rectangulară, cu laturile de 300 x 260 metri”, informa Ioan Glodariu.

Al treilea castru ridicat de romani pe dealul Comărnicel avea o formă octogonală neregulată, cu laturi de 45–150 metri. Toate cele trei tabere militare de pe Comărnicel sunt vizibile în imaginile satelitare, prezentate de Google maps.

Pa muntele Jigoru Mare (1.501 metri), la circa 15 kilometri de Sarmizegetusa Regia în linie dreaptă, au rămas conturate la fel de pronunțat rămășițele unui castru de formă patrulateră, întins pe o suprafață de 7,4 hectare, cu laturile de 310 și 240 metri.

Un alt castru roman care ar fi avut un rol important în timpul războaielor antice a fost identidicat pe Vârful Muncelu (1.565 metri). Avea laturile de 60 și 65 de metri, protejate de valuri de pământ și piatră de stâncă. Arheologii au descoperit în zonă și urmele unei așezări dacice.

Primele castre romane de marș au fost desoperite în secolul al XVIII-lea, pe culmile Munţilor Şureanu, la aproape 2.000 de metri altitudine. Altele au fost identificate recent, cu ajutorul tehnologiei moderne de tip LIDAR (de scanare și cartografiere prin satelit).

Cercetarea lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să reconstituie traseele pe care armata romană le-a făcut pentru a cuceri cetăţile dacice, urmând crestele Parângului, Şureanului şi ale Munţilor Orăştiei.

În fața romanilor, dacii ar fi conceput un sistem defensiv care acoperea o suprafață de 150 de kilometri pătrați, format în jurul centrului de putere de la Sarmizegetusa Regia.

Munții au fost folosiți și ei ca bariere naturale în fața invaziei romanilor, însă armatele conduse de generalii împăratului Traian au reușit să se apropie de capitala dacilor, dinspre est, pe un traseu dificil de munte.