Problema agrară a reprezentat în istoria modernă a României o componentă importantă a evoluţiei istorice în veacul naţionalităţilor, potrivit volumului ''Istoria Românilor'' (Volum VII, Tom II, coordonator Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Naţiunea română era compusă, într-o covârşitoare majoritate, din ţărani, agricultura fiind principala activitate a economiei naţionale. Se distingeau, la nivelul societăţii, două categorii sociale marcante: ţăranii şi proprietarii de pământuri.

Procesul de modernizare la nivelul reformelor statului român a cuprins drept demers obligatoriu, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, problematica reformei agrare din 1864. Radu Rosetti aprecia reforma agrară din 1864 drept ''un nou pas făcut pe calea brăzdată la 1805 şi statornicită la 1831''. Reforma a eliberat uriaşa forţă de muncă a ţărănimii, dar şi proprietatea funciară de sarcinile care o grevau, şi i-a împroprietărit pe ţărani, deschizând culoarul necesar dezvoltării moderne a ţării. Ca urmare a reformei, marea proprietate funciară a rămas consolidată semnificativ, jucând un rol exponenţial. Coroborată cu domeniile statului şi ale Bisericii, marea proprietate funciară cuprindea 85% din suprafaţa arabilă, de fânat şi pădure a ţării, iar totalitatea ţăranilor deţinea un procent de 15% din întreaga suprafaţă arabilă, conform volumului ''Istoria Românilor''. Terenurile primite de ţărani însumau 1.765.000 de hectare, fiind vorba în medie de circa 3,77 de hectare de fiecare familie. Pământul deţinut de ţărani era insuficient pentru organizarea unei gospodării independente, iar proprietarii nu aveau necesarul de forţă de muncă pentru lucrarea suprafeţelor deţinute, ceea ce a generat apariţia unui sistem comun de muncă bazat ''pe învoieli'', prin care era arendat pământul în dijmă.

Această soluţie a reprezentat, în fapt, un compromis care nu a reglat definitiv problemele activităţilor agricole desfăşurate şi nici nu a îmbunătăţit situaţia celor două categorii implicate - ţăranii şi proprietarii de pământuri. Un alt aspect care a rezultat în urma reformei agrare a vizat repartiţia şi gestionarea pământurilor de către ţărani. Din cei 445.000 de clăcaşi existenţi au primit pământ un număr de 406.000 de ţărani, dintre care cel puţin 100.000 au primit doar tern de casă şi grădină, iar 150.000 au recepţionat 150.000 loturi mici. Legislaţia specifica faptul că terenurile nu puteau fi înstrăinate timp de 15 ani, însă foarte mulţi ţărani şi-au pierdut terenurile, fie către moşieri, fie către ţăranii mai înstăriţi. Această fragmentare a terenurilor a avut un impact negativ asupra agriculturii româneşti, conform volumului citat ''Istoria Românilor''. Deopotrivă, pe acest fond, s-a adâncit lipsa de pământ resimţită de ţărani, iar problemele acestora privind traiul şi viaţa lor în deplinătatea sa au constituit factori suplimentari, care alături de incapacitatea statului de a rezolva problemele acestora, au determinat în plus acumularea unor tensiuni sociale care aveau să fie descărcate în spaţiul public sub forma celei mai mari răscoale ţărăneşti din secolul XX din Europa.

Economistul G.D. Creangă estima faptul că 7.790 de moşieri, ce reprezentau 0,8% din numărul gospodăriilor, posedau mai mult decât 957.287 de ţărani la un loc ce reprezentau 99,2% din numărul total al gospodăriilor. Citând alte surse ale perioadei, Constantin Stere formula, în 1906, aprecieri similare prin care un milion de ţărani cu mai puţin de trei milioane de hectare reprezentau 96%, iar 1.000 de latifundiari cu peste patru milioane de hectare reprezentau 0,9%. După 1864, ritmul deposedărilor de pământ a crescut rapid, depăşind pe cel demografic, iar fenomenul deplasării ţăranului spre straturile inferioare a continuat. Faţă de lipsa pământului agricol, destinat culturilor specifice, s-a adăugat şi lipsa terenurilor de păşune, islaz şi fâneţe, pe care legislaţia ulterioară reformei din 1864 nu le mai asigurase, ceea ce a determinat şi scăderea numărului de capete de vite de tracţiune şi de hrană, implicând afectarea nivelului de trai al ţăranilor.

Pentru scoaterea ţăranilor de sub controlul arendaşilor s-a realizat prin grăbirea procesului de desfiinţare a dijmei asupra pământului prin răscumpărare, posesorii având dreptul de a deveni proprietari prin plătirea sumelor aferente în decurs de trei ani. Prin această lege foarte mulţi ţărani au fost deposedaţi de terenuri. În anul 1902, au fost deposedaţi 3.017 titulari care deţineau o suprafaţă de 36.611,13 hectare. În 1889 a fost adoptată una dintre cele mai importante legi care au vizat principiul repartiţiei pământului în loturi de 5 hectare. Au existat anumite modificări ulterioare, legea fiind în vigoare până în 1906. Aceste demersuri legislative de vânzare din domeniile statului nu au putut îndeplini obiectivele economice şi politice pentru care au fost votate. În plus, războiul de independenţă (1877-1878) a constituit, iniţial, un factor predominant care a atenuat, într-o anumită formă, frământările sociale care urmau să erupă din rândul ţărănimii. Însă, angajarea în operaţiunile militare ale războiului a impus anumite sarcini care au încărcat suplimentar pătura ţărănimii, ceea a constituit încă un factor pentru deteriorarea acestei pături sociale şi aşa încărcate de poveri, dar şi care a sporit tensiunea socială.

Între 1887-1888, pe întreg cuprinsul ţării au existat peste 300 de focare ale acţiunii ţăranilor. Răscoala din 1888 a fost cea încadrată în seria mişcărilor sociale ample care au deschis culoarul pentru evenimentele ample care aveau să culmineze cu ridicarea ţărănimii din 1907. Nemulţumirile din 1888 au fost angrenate pe fondul prevederilor din Articolele 5-6 din legea rurală din 1864 (1887). A fost declanşată, în luna martie, în zona Urziceni-Ilfov, şi a cuprins rapid 28 din cele 32 de judeţe ale ţării. Cele mai multe sate în care au fost înregistrate mişcări ample au fost în judeţele Roman şi Botoşani, Ilfov, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa şi Vlaşca. La 1/13 aprilie - 8/20 aprilie 1888 a cunoscut apogeul. Ţăranii au cerut pământ şi porumb, grupuri de răsculaţi au ajuns până şi în capitală. Reprimarea a fost dură din partea guvernului junimist. Au fost răniţi sau ucişi peste 1.000 de ţărani, iar alţi 3.000 au fost arestaţi şi au primit condamnări grele, conform volumului ''Istoria Românilor''.

Fără să se manifeste cu o pondere şi intensitate similare, mişcările sociale au continuat în vara anului 1889, în judeţele Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Buzău, Vlaşca, Ilfov, ulterior în toamna anului 1893 şi în iarna anului 1894, fiind generate de trei dintre legile adoptate de guvernul conservator care au agravat condiţiile de viaţă ale ţăranilor şi au consolidat regimul represiv prin legea jandarmeriei rurale în ianuarie 1893, legea clerului mirean şi a seminariilor în februarie 1893, legea maximului taxelor comunale. În perioada 1895-1898 s-au manifestat izolat. Au continuat în perioada 1904-1906 şi au culminat în 1907 cu cea mai mare răscoală a secolului XX de pe bătrânul continent. A fost generată de întreaga stare economică acumulată la nivelul societăţii şi de incapacitatea liderilor decizionali de a rezolva din punct de vedere social şi politic problema agrară. Începutul răscoalei a fost generat de o mare mişcare petiţionară a ţăranilor de la Flămânzi-Botoşani la 8/21 februarie 1907 şi s-a extins, apoi, rapid în satele din judeţele Iaşi şi Dorohoi împotriva învoielilor impuse de arendaşii trusturilor din regiune, administrate de Mochi Fisher şi Iuster. Focarele de conflict au cuprins şi au crescut în intensitate repede în Moldova şi în Muntenia. Au fost ocupate oraşele de reşedinţă Dorohoi, Botoşani şi Iaşi, târgurile Bivolari, Bucecea, Târgu Frumos. În Oltenia, principalul focar a fost în judeţul Dolj. La Băileşti, armata avea să tragă cu tunurile în baricadele ridicate de ţărani. Au fost bombardate, deopotrivă, satele Stăneşti, Hodivoaia şi Vieru, din Muntenia. Au fost arse şi jefuite conace, au fost ocupate gări şi sedii ale instituţiilor administrative. Pe fondul evenimentelor, avea să fie luată decizia unei represiuni de o neobişnuită asprime. Mii de persoane au murit sau au fost rănite, zeci de mii au fost arestate, urmărite şi judecate pentru implicare directă sau aderare la răscoală. Arestări au fost realizate şi în rândul muncitorilor, intelectualilor şi soldaţilor care s-au alăturat demersurilor ''robilor albi ai brazdei negre'', aşa cum îi denumea Nicolae Iorga pe ţărani, potrivit volumului ''Istoria Românilor''. Răscoala de la 1907 avea să zguduie din temelii întreaga societate românească. A lăsat urme adânci în conştiinţa societăţii româneşti şi a generat cu o rapiditate fără precedent dezbaterile în legătură cu posibilităţile de rezolvare a problematicii agrare. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu)

Distribuie Distribuie Comentarii