Anul acesta, RFH s-a implicat în Cupa Şcolilor la Handbal – Buftea, la care au participat elevii şcolilor gimnaziale din localitate şi Summer Olympic Cup. Vorbim despre un turneu pentru junioare III, cu 8 echipe din 7 localităţi, care va avea loc în perioada 11-12 iunie, tot la Buftea.
Cum ai descoperit imediat după cel mai frumos meci de retragere din handbal că vrei să întemeiezi o şcoală de handbal?
Ramona Farcău: Nu am descoperit după meciul de retragere ci am planificat acest proiect cu aproximativ un an înaintea momentului retragerii din activitatea sportivă. Chiar la conferinţa de presă de prezentare a meciului de retragere am anunţat faptul că urmează să mă implic în proiecte dedicate handbalului, la nivel juvenil. Sunt de 30 de ani în handbal şi am învăţat multe lucruri pe care îmi doresc să le transmit copiilor cu care lucrăm, pentru a ajunge să depăşească performanţele sportive de care m-am bucurat în întreagă carieră. Ce altceva mai bun să fi făcut decât să duc mai departe pasiunea pentru handbal, printr-un proiect dedicat copiilor?
Ce a reuşit până acum RFH şi de ce crezi că este un club de succes?
Sunt multe aspecte care ne aduc satisfacţie. În primul rând, creştem din punct de vedere sportiv, copiii sunt din ce în ce mai buni, creştem numeric, tot mai mulţi copii venind la antrenamente. Punând în permanenţă accent pe educaţie, vedem cum aceşti copii se dezvoltă şi din punct de vedere uman, dobândind calităţi care îi vor ajuta în viaţa de zi cu zi şi suntem mândri de ei. Dincolo de aceste aspecte, am creat în jurul clubului o adevărată comunitate, în care sunt implicaţi oameni care au înţeles proiectul Olympic. Am adunat în jurul nostru persoane din mediul de afaceri care susţin dezvoltarea clubului, ajungând în prezent la 11 parteneri stabili. Acest aspect este deosebit de important, mai ales când ştim cât de dificil este să atragi susţinere în proiectele sportive din România. Referitor la succes, învăţăm să ne bucurăm ne micile realizări, considerându-le reuşite de moment. Aşa cum îi învăţăm pe copii să aprecieze fiecare pas din evoluţia lor, la fel contabilizăm şi noi realizările clubului. Însă vom considera că am reuşit cu adevărat, atunci când vom fi sus, când vom avea sportivi la loturile naţionale, când vom avea un cuvânt de spus la nivel de seniori. Până atunci muncim, ne dedicăm proiectului şi ne propunem să lăsăm ceva în urmă noastră.
Aţi întâmpinat probleme, în sensul că aţi fost descurajaţi de numărul tot mai mic al copiilor care vor să practice un sport?
Aceasta este o problema generală cu care ne confruntăm la nivelul tuturor disciplinelor sportive, nu doar la handbal. Handbalul însă, deşi a fost anunţat ca fiind sport naţional nu se bucură de popularitatea altor sporturi, precum fotbalul de exemplu, în ciuda faptului că handbalul ţine steagul sus, la nivel internaţional. În România sunt extrem de puţini sportivi legitimaţi la handbal, aproximativ 7.500, dar asta nu ne-a descurajat. Unul dintre obiectivele proiectului nostru este promovarea handbalului, astfel încât să contribuim direct la creşterea handbalului românesc, atât numeric, cât şi calitativ. Le-aş numi mai degrabă provocări şi ne-am bucurat de fiecare pas mic pe care l-am reuşit, pentru că tot ceea ce am realizat are la bază o fundaţie stabilă. Construim zi de zi şi asta ne motivează permanent. Ştiam încă de la început că nu va fi uşor, ne-am pregătit pentru asta şi poate tocmai din acest considerent nu ne-au descurajat obstacolele cu care ne-am confruntat, inclusiv cele provocate de perioada pandemică.
Când a intervenit nevoia de a avea două locaţii, mă refer aici la sala din Buftea, după cea din sectorul 3, de la Şcoală Gimnazială nr.195?
Nevoia extinderii din punct de vedere logistic există în permanenţă, mai ales când te adresezi copiilor care vin la iniţiere, dar aici intervin obstacolele provocate de faptul că Bucureştiul nu are infrastructura necesară pentru a răspunde nevoilor existente pe plan sportiv. Este mare păcat că cei care conduc destinele sportului românesc nu înţeleg importanţă sportului în evoluţia unei societăţi. Am deschis locaţia din Buftea întrucât aici locuiesc, deci aş putea spune că sunt acasă şi era normal să fac ceva pentru comunitatea din care fac parte, iar în plus aici am găsit toată deschiderea din partea autorităţilor locale pentru a construi ceva. Comunităţile mici se organizează altfel, au o energie aparte pe care o simţi atunci când vrei să construieşti un proiect. Ca sportiv m-am format în oraşe mici, precum Zalău şi Vâlcea şi am descoperit faptul că în astfel de comunităţi oamenii vin mai aproape de sport, publicul este pasional şi îşi găseşte o motivaţie în susţinerea echipelor locale. În prezent grupele din Buftea cresc, avem tot mai mulţi copii care se pregătesc cu gândul un viitor în handbal, ne-am implicat în dezvoltarea sportului pe plan local şi vom organiza două evenimente dedicate copiilor: Cupa Şcolilor la Handbal – Buftea, la care vor participa elevii şcolilor gimnaziale din localitate şi Summer Olympic Cup, un turneu pentru junioare III, cu 8 echipe din 7 localităţi. Uşor, dar sigur, în Buftea handbalul prinde viaţă!
În cât timp crezi că veţi ajunge să aveţi o echipă de seniori?
Încă din momentul în care am înfiinţat clubul Olympic am gândit proiectul în trei etape. Într-o primă fază, de 4-5 ani, am stabilit faptul că ne vom rezuma la iniţierea copiilor în handbal şi la dezvoltarea unei mentalităţi sănătoase. Pentru clubul nostru educaţia are un rol esenţial. Nu ne-au interesat rezultatele, nu am pus presiune pe copii, le-am explicat că sunt într-o etapă în care învaţă lucruri şi este normal să nu fie cei mai buni. În plus, nu are nicio relevanţă faptul că eşti campion la 12-13 ani, câtă vreme nu ajungi la seniori. Acolo este cu adevărat important să exişti din punct de vedere sportiv. Între timp copiii au crescut, clubul se apropie de 5 ani de existenţă, ceea ce înseamnă şi încheierea unui ciclu. În cea de-a două etapă, juniorii mari ai clubului (categoria juniori III şi II) vor învaţă să lucreze şi sub presiunea rezultatelor. De la 15-16 ani putem vorbi despre nevoia de a creşte valoric, astfel încât să te lupţi pentru a fi cel mai bun. Apoi când aceştia vor avea 17-18 ani vom urca în Divizie (cea de-a doua ligă handbalistică), unde vom sta până când ne vom maturiza suficient pentru a fi pregătiţi să luptăm şi să contăm din punct de vedere sportiv pe prima scenă handbalistică.
În toţi aceşti ani aţi observat care sunt minusurile din handbalul românesc la nivel de copii şi de juniori?
Ar fi atât de multe încât mi-ar fi imposibil să mă rezum la câteva rânduri. De la lipsa infrastructurii, aşa cum am mai spus, la presiunea permanentă în care cresc aceşti copii, obsesia pentru rezultate imediate, lipsa de organizare şi de profesionalism de la nivelul competiţiilor pentru copii şi multe altele. Am înţeles de la bun început haosul în care ne băgăm şi poate tocmai din acest motiv am fost pregătiţi pentru toate aceste obstacole. În ultima perioadă a carierei de sportiv m-am confruntat cu multe anomalii şi ştiam că dacă la nivel de seniori există astfel de situaţii, la nivelul de jos, lucrurile stau şi mai rău. Ar trebui că toţi cei care sunt implicaţi în sport şi pretind că se dedică dezvoltării sportului să fie atenţi la modul în care pun bază formării tinerilor, încă de la copii şi juniori. Dacă la acest nivel lucrurile nu sunt construite corect, proiectul nu va avea viitor. Dar dincolo de minusuri şi obstacole, atunci când lucrezi cu copiii este bine să fii optimist, să fii plin de energie şi să apreciezi toate aspectele care ţin de evoluţia celor mici.
