Rahat cu apă rece, de la Senat pentru pacientul român
Pacienţii s-au revoltat. Degeaba. Şefii cei mari deja plecaseră. Acesta e rezumatul marii dezbateri despre respectarea drepturilor pacienţilor organizată marţi în Senatul României. Nu a apărut niciunul din cei trei senatori membri în comisia de sănătate, toţi doctori, care trebuiau să participe.
Ministrul Sănătăţii, a cărui prezenţă fusese anunţată, a trimis în locul său trei reprezentanţi, dintre care doi au tăcut, iar cel de-al treilea mai bine tăcea şi el. Cotroceniul domnului Iohannis trebuia să fie reprezentat de unul dintre consilieri: nici acesta nu si-a facut timp sa vina. Noroc că apa din pahare a fost rece.
Singurul demnitar din sistemul medical care a binevoit să fie prezent la dezbaterea despre drepturile pacienţilor a fost preşedintele CNAS, Vasile Ciurchea. Şi-a rostit intervenţia, apoi a plecat. În urma sa au rămas câţiva medici practicieni care, nefiind politicieni, au putut să jertfească două ore din timpul lor. Au fost şi doi parlamentari, ambii membri în comisia parlamentară pentru drepturile omului, deci fără mare putere de decizie în sistemul medical, dar cu adevărat bine-intenţionaţi. Şi mai mulţi pacienţi: hemofilici, diabetici, cu cancer, cu hepatită. Toate nişte nimicuri pe lângă programul încărcat al aleşilor poporului.
Rahat cu apă rece: asta e ceea ce primesc reprezentanţii pacienţilor români pe la mai toate conferinţele şi dezbaterile unde sunt invitaţi.
Tipicul e aşa: mai întâi ia cuvântul un demnitar important care, invariabil, povesteşte despre „punerea pacientului în centrul sistemului”. Apoi cuvântează un demnitar de rang mediu care îi dă dreptate şefului şi, eventual, enunţă şi câteva „realizări”. Vine pauza sau, dacă nu e pauză, înaltul demnitar se scuză pentru viaţa lui ocupată, se ridică şi pleacă din mijlocul discuţiilor. La sfârşit, întotdeauna la sfârşit, au voie şi pacienţii să spună ceva. Uneori vorbesc revoltat, alteori li se pune în gât un nod de lacrimi. Degeaba. În sală mai sunt să-i asculte doar gazdele evenimentului şi jurnaliştii.
În România, pe hârtie, pacientul are multe drepturi. Enumăr mai jos doar câteva şi e foarte posibil să nici nu ştiţi de existenţa unora dintre ele:
**Aveţi dreptul să vi se vorbească „respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate”. Medicul, asistenta sau infirmiera care nu face asta încalcă articolul 8 din legea 46/2003 şi îl puteţi da în judecată. Aţi putea câştiga!
**Aveţi dreptul să solicitaţi o a doua opinie medicală şi de la alt medic decât medicul dumneavoastră curant.
**Dacă sunteţi internat într-un spital de stat aveţi dreptul să fiţi tratat şi de un medic din afara acelui spital.
**Aveţi dreptul să faceţi parte din Consiliul de Etică al unui spital, consiliu care supraveghează calitatea serviciilor medicale oferite în acel spital sau cazurile în care se încalcă demnitatea pacienţilor. Cum ar fi gravidele cărora li se cer bani pentru ecografii, deşi au dreptul GRATUIT la ele şi la orice alte analize.
În dimineaţa aceasta am primit un mesaj de la un pacient. Diagnosticat cu cancer şi tratat în cel mai important institut de oncologie din ţară, pacientul a fost informat că farmacia spitalului nu mai are principalul medicament necesar în schema sa terapeutică. A fost trimis să-l cumpere de la o farmacie comercială (aflată chiar la poarta spitalului) care avea acel medicament. Dar farmacista l-a anunţat că medicamentul respectiv era rezervat pentru altcineva. Pacientul a început să facă drumuri între medicul său curant şi farmacistă pentru a i se permite să cumpere medicamentul din farmacie. Mai multe drumuri. Pacient diagnosticat cu cancer şi aflat, conform spuselor demnitarilor, „în centrul sistemului”.
Primesc destul de frecvent astfel de mesaje de la pacienţi. Sunt întrebat ce e de făcut? Cum pot fi schimbate lucrurile? Răspunsul meu invariabil este: prin organizare. Ştiu că sună a limbă de lemn, a fleoşcăire imediată, dar e singura soluţie.
Un pacient român care nu mai suportă umilinţa din spitale începe, de obicei, să facă scandal. Dacă efectul pe termen scurt există – de cele mai multe ori medicii şi asistenţii nu vor să se pună cu „nebunul ăla” -, rezultatul nu este nici durabil şi nici just. Căci scandalul macină nervii medicului sau asistentului, profesionistul din prima linie care nu are nici vreme şi nici în fişa postului rezolvarea problemelor din sistem. El trebuie să trateze pacientul. Nu el ar trebui să fie ţinta.
Dar aţi auzit de pacienţi care să facă scandal marelui profesor, sau domnului manager, sau primarului care preferă să planteze panseluţe în loc să aducă medici în oraş, sau senatorilor din Parlament care n-au nici timp, nici chef? Nu. În faţa acestor „somităţi” pacientul tace mâlc. E intimidat. Pentru că ştie că, în caz de conflict deschis cu puternicul locului, nimeni nu-i va ţine spatele.
Asociaţiile de pacienţi sunt cele care ar trebui să furnizeze asistenţa juridică necesară pacienţilor insultaţi în spitale. Cele care ar trebui să pună presiune pe ministere pentru scăderea preţurilor la medicamente. Cele care ar fi capabile să se ia în piept şi cu un ministru prea politizat, şi cu zece parlamentari nesimţiţi şi cu un preşedinte nepăsător. Pentru că ar avea în spate nu mii, ci sute de mii de pacienţi şi familiile lor. Căci un scandal făcut o dată medicului rezident din camera de gardă, nu rezolvă, de fapt, nimic.
Acesta ar trebui să fie rolul asociaţiilor de pacienţi. Nu să adune, cum fac astăzi, fonduri pentru a renova spitalele de copii. Nu să facă rost de medicamentele care lipsesc din clinicile de oncologie pediatrică. Nu să doteze maternităţile cu incubatoare. Toate aceste lucruri sunt datoria statului, nu a pacienţilor.
Doar că statul român e condus de şmecheri. Şmecheri încântaţi să taie panglici în clinicile nou dotate prin donaţii adunate de şi de la acei oameni pe care altfel îi tratează doar cu un rahat şi nişte apă rece.
