Regii României au făcut parte din familia germană de Hohenzollern-Sigmaringen. Este o dinastie cu rădăcini străvechi, cu o tradiție militară aparte, ale cărei ramuri au făcut istorie în Imperiul German și au reușit să-și sporească constant prestigiul, dar și averea.

Este bine cunoscut faptul că cei patru regi ai României au făcut parte din familia germană Hohenzollern-Sigmaringen. Această dinastie are o tradiție deosebită în Germania și o istorie milenară.

Principii de Hohenzollern au scris istorie în Europa Centrală și, totodată, au reușit pentru o vreme îndelungată să-și sporească domeniile, averea, dar și reputația. A fost o dinastie de cavaleri războinici, dar și de oameni cu un simț fin al diplomației și al artei de a conduce.

Urmași ai Sfântului Meinrad sau ai războinicului Burkhard

Dinastia Hohenzollernilor are o vechime considerabilă. Cel puțin asta arată documentele vremii, dar și tradiția din zona lor de baștină. Această familie care a dat României patru regi este originară din zona Suabiei, o regiune din sudul Germaniei parte a landului Baden-Wurttemberg.

Conform unor opinii, familia Hohenzollern ar avea o vechime de peste 1.200 de ani ș ar avea legătură și cu un sfânt martir - Sfântul Meinrad sau cum mai este cunoscut, „martirul ospitalității”.

Pe scurt, poveștile despre acest sfânt arată că provenea din familia conților de Hohenzollern. Astfel, acest neam exista deja în anul 797 dHr, anul în care Meinrad s-a născut. Primul Hohenzollern atestat, acest Meinrad, a fost probabil unul dintre fiii mai mici ai contelui, fiind trimis la o mănăstire benedictină să învețe carte și să slujească Domnului.

Prin anul 829 dHr, Meinrad ajunge pustnic în Elveția de astăzi, iar mai apoi se întoarce în pădurile din zona Einsiedeln, în Germania. Era cunoscut ca un ascet foarte strict, asemeni Sfinților din pustie. Este însă ucis de doi tâlhari care sperau să fure de la el donațiile oferite de credincioși.

Dacă legătura cu Sfântul Meinrad poate fi considerată incertă, nu prea mai există interpretări când vine vorba de Burkhard I. Acesta era conte de Baar și duce de Suabia, un personaj foarte influent în secolul al XI-lea și, totodată, un cavaler de temut.

Cele mai multe surse îl indică pe Burkhard I ca întemeietor al dinastiei Hohenzollern-ilor. Pe atunci, dinastia purta numele de Zollern, după castelul pe care-l stăpâneau în zona Suabiei. Prima mențiune a familiei este într-un document din anul 1061. Mai precis, într-o „Istorie a lumii” scrisă de călugărul Berthold de la Abația Reichenau.

În această cronică se precizează că doi frați, Wezil și Burkhard, din neamul Zollern, au fost uciși într-o bătălie cumplită. Deci, conform documentelor, prima mențiune sigură a familiei de Hohenzollern este din anul 1061.

O familie divizată într-un teritoriu divizat

În Evul Mediu, Germania de astăzi era un teritoriu divizat, stăpânit de duci, conți și principi. Hohenzollernii erau burgravi, adică un fel de conți, și erau ca niște regi peste teritoriile lor. Deși familia a cunoscut mai multe diviziuni, averea Hohenzollernilor a sporit. La fel și prestigiul, dar și numărul domeniilor.

Acolo unde războiul nu a dat roade, așa cum s-a întâmplat cu Burkhard I, diplomația și legăturile matrimoniale bine gândite au fost cheia. Cel mai bun exemplu este cel al lui Frederick al III-lea de Zollern. Acesta se căsătorește, în secolul al XIII-lea, cu fiica lui Conrad al II-lea, burgrav de Nurnberg, un conte puternic, bogat și influent.

După moartea lui Conrad al II-lea, ginerele său Frederick al III-lea de Zollern moștenește, în numele soției sale și titlul de burgrav de Nurnberg sporindu-și averea și domeniile.

Prima mare diviziune a familiei Hohenzollernilor, cea care va marca de altfel destinul Germaniei, dar și al dinastiei, are loc după moartea acestui Frederick al III-lea de Zollern. Fii săi, Frederick al IV-lea și Conrad, împart în 1218, averea părintelui său. Așa au luat naștere cele două ramuri principale ale familiei Hohenzollern. Frederick al IV-lea a pus bazele ramurii suabiene a dinastiei de Hohenzollern, iar fratele său Conrad pe cea a ramurii franconiene, în jurul Nurnbergului.

Fiecare ramură a mai cunoscut și alte diviziuni dinastice, dar de mică importanță și efemere. În plus, nu au afectat destinul Hohenzollernilor.

Ramura faimoasă a Hohenzollernilor, prinți, regi, împărați

Ramura întemeiată de Conrad, burgravul Nurnebergului, sau cum este cunoscută în istoriei, drept ramura Hohenzollernilor franconieni, a atins un succes și o notorietate deosebită cu un impact important în istoria Germaniei.

Urmașii lui Conrad au sporit posesiunile familiei, alipind Ansbach-ul, Kulmbach-ul, dar cel mai important Branderburgul și ducatul Prusiei. Ultimul dintre acestea alipit în secolul al XVII-lea, împreună cu Branderburgul au reprezentat nucleul statului prusac.

Această ramură franconiană a Hohenzollernilor a dat numeroși duci și regi, printre care faimoșii regi prusaci Frederick Wilhelm I „Regele Sergent”, dar și Frederick Wilhelm al II-lea, cel care avea să transforme Prusia într-o mare putere europeană.

Cel mai important, din acest neam al Hohenzollernilor s-au ridicat și primii împărați germani ai epocii moderne. Este vorba despre Wilhelm I și Wilhelm al II-lea, ultimul împărat din dinastia Hohenzollern al Germaniei.

Această ramură franconiană a preferat să treacă la protestantism, liderii săi făcând parte, începând cu secolul al XVIII-lea, din acel curent al despotismului luminat, bazat pe reforme politice, sociale și administrative.

Hohenzollernii, verii mai puțin importanți, dar care au dat regi României

Cealaltă ramură a familiei, întemeiată de Frederick al IV-lea a rămas aproape de tradițiile ancestrale ale neamului său. Nu a renunțat niciodată la catolicism și a preferat să rămână pe teritoriile de baștină în zona Suebiei, fără să aibă faima și importanța „verilor” franconieni.

Au împărtășit însă tradiția militară prusacă, o seriozitate și un simț al datoriei aparte. Se spune că exista și o tradiție a familiei, din ramura suabiană, ca principii să-și pună copiii să învețe diferite meșteșuguri, precum tâmplăria, fierăria, croitoria și altele.

Și în sânul acestei ramuri au existat diviziuni, dintre care cele mai importante au fost Hohenzollern-Hechingen și Hohenzollern-Sigmaringen. Ambele au dobândit rang princiar în anul 1623. Principatul Hohenzollernilor din Suabia a devenit stat independent după Războaiele Napoleoniene, însă nu au rezistat mult.

În anul revoluționar 1848, principele a fost nevoit să abdice. Fiul său, Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl viitorului rege al României, Carol I, i-a urmat la tron și a cerut ajutorul Prusiei pentru a înăbuși revoltele.

În schimbul ajutorului oferit, „verii” franconieni ai ramurii Hohenzollernilor au luat independența principatului suabian. Mai precis, prin tratatul din vara lui 1849, Principatul Hohenzollerin-Sigmaringen a fost anexat Prusiei. Această ramură a dinastiei și-a păstrat totuși importanța, mai ales că principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a fost prim-ministru al Prusiei din 1856 până în 1861.

Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Carol, a devenit principe al Principatelor Unite ale Valahiei și Moldovei în 1866 și mai apoi primul rege al Regatului României în 1881. Nepotul său, Ferdinand, avea să-i urmeze la tron și avea să fie unul dintre artizanii României Mari după 1918.