Cupa Mondială din Qatar e, cu siguranță, cea mai criticată ediție din istoria acestei competiții. Pe lângă actele de corupție și exploatarea muncitorilor, niște „pete“ uriașe și cât se poate de reale pe imaginea CM 2022, există, totuși, și multe exagerări. Se încearcă din răsputeri s coaterea în evidență și amplificarea unor aspecte negative legate de turneu. Mai ales de către presa britanică. În acest context, plusurile acestui Mondial aproape că trec neobservate.

Dacă ești aici, te convingi, după câteva zile, că pe lângă niște neajunsuri inerente la o competiție de o asemenea dimensiune, există și multe lucruri bune. Aproape unice în istoria recentă a Mondialului. Printre ele și siguranța în care se desfășoară această întrecere care a adus peste un milion de suporteri în Qatar. În Doha de fapt, căci Mondialul se joacă, realist vorbind, într-un singur oraș.

A coborât din metrou și a căzut cerul pe el...

Cu siguranță, în acest moment, în România, mai toată lumea știe de jurnalista Dominique Metzger, jefuită, la Doha, în timp ce era într-un live. Pentru că despre acest caz s-a scris în presa internațională. E încă un exemplu de cum sunt răspândite doar episoadele negative. Există însă și contraexemple. Care, efectiv, te lasă cu gura căscată. Și nu vorbim despre „legende și mituri“, ci despre un caz concret la care am asistat, după ce am ajuns în Qatar.

La Doha, colegii mei de apartament sunt trei iranieni. Doi veniți din București și unul de la Teheran. Formăm „lotul de Mondial“, trei dintre noi fiind la al treilea turneu succesiv de acest gen, după Brazilia 2014 și Rusia 2018. Dacă acum șase ani, la Rio de Janeiro, eu am fost victima unui jaf – fără pierderi majore, din fericire – aici, Mondialul a debutat cu un episod care putea compromite restul turneului pentru noi toți.

Ajuns la Doha, după oboseala acumulată pe drum, cu două avioane schimbate, cu stresul reclamării bagajelor pierdute de compania aeriană, Hassan Gavzan (50 de ani) a mai trăit un coșmar, imediat după ce a coborât în stația unde se află apartamentul închiriat. Pentru că, după câteva minute, a realizat că și-a uitat pe scaunul din metrou borseta în care avea suma de 1.050 de dolari, cardurile bancare, dar și actele din România, plus pașaportul iranian. Practic, într-o fracțiune de secundă, cerul a căzut pe Hassan!

Mai departe, cazul a fost preluat de prietenul Mahmoud, cu care Hassan a călătorit din România. „Am fost imediat la paznicii de la stația în care coborâserăm. Am povestit ce am pățit și ne-au cerut datele de contact. Și ne-au asigurat, în mod repetat, că aici nimic nu se pierde și că vom reintra în posesia borsetei, chiar a doua zi, la prima oră. Erau foarte siguri pe ei. Au spus că, în mod normal, am fi primit borseta chiar în ziua respectivă, dar noi am avut ghinionul de a călători cu ultimul metrou, care a pornit la 3 dimineață de la aeroport. Ne-au dat asigurări că sunt camere de supraveghere peste tot și că nimic nu se pierde“, a povestit Mahmoud.

„Ia-ți gândul de la borsetă!“

Bineînțeles, pentru Hassan, abia sosit la Doha, a urmat o noapte albă, distrus efectiv de acest episod nefericit, venit la câteva ore după aterizarea în Qatar.

A doua zi, pe măsura trecerii orelor, având în vedere că nu venea niciun semn, nici pe telefon, nici pe e-mail, verdictul a fost dat în apartament: „Ia-ți gândul de la borsetă. Bine că s-a întâmplat acum și nu cu două zile înainte de plecare. Ai timp suficient să afli care sunt pașii de urmat ca să iei niște documente temporare de călătorie să ajungi înapoi în România“.

Și, totuși, Mahmoud și Hassan au făcut un drum până la stația unde borseta fusese uitată în metrou. De unde au fost îndrumați spre o altă stație, cea în care se află biroul de „Lost & Found“.

„Aici, după câteva minute de așteptare, a apărut un domn. S-au uitat la noi, i-am explicat ce vrem și s-a dus undeva în spate. De unde a reapărut cu borseta în mână. Efectiv, nu ne venea să credem! Dar adevărata surpriză a fost când ne-a pus să verificăm dacă lipsește ceva. Pașaportul era, actele din România la fel, cardurile bancare erau acolo, dar și banii. Fix 1.050 de dolari! Am semnat actele de primire și am plecat de acolo, plutind de bucurie. Convingerea mea e că era aproape imposibil să se întâmple așa ceva în vreo altă țară din lume. De pildă, în Brazilia, ne-am uitat camera foto undeva, cu peste 300 de poze din călătoria respectivă, și n-am mai văzut-o niciodată. Apoi, la un hotel din Rio de Janeiro, aproape că ne-au lăsat fără pașapoarte, susținând că nu le au, deși le luaseră în momentul check-in-ului. De aceea spun că ce s-a întâmplat aici, la Doha, e unic“, a spus Mahmoud.

Olăroiu: „Aici nu se pierde nimic“

Auzind de cazul iranienilor, Cosmin Olăroiu (53 de ani), aflat de 15 ani în această zonă a lumii, n-a fost deloc surprins. „Aici, nu se pierde nimic, nu se fură nimic. La un moment dat, mi-am uitat și eu lucrurile într-o toaletă. Mi-am dat seama după vreo patru ore. L-am trimis pe cineva la localul respectiv și a văzut că totul era neatins chiar în toaletă. Nici măcar nu luase cineva geanta de acolo“, a povestit Oli, care a antrenat Al-Sadd Doha, între 2009 și 2010.

Disperați să fie totul OK

Dincolo de faptul că Mondialul se joacă în cel mai sigur oraș care a găzduit vreodată o astfel de întrecere, sunt și alte aspecte remarcabile legate de organizare. Peste tot, vezi o „armată“ de voluntari. Să te pierzi pe aici e, practic, o misiune imposibilă! Nici n-ai nevoie de ghid, hărți sau aplicații online ca să găsești drumul de la hotel / apartament spre stadion. Pentru că, din momentul în care ai pornit la drum, sunt oameni pregătiți să te ghideze.

În primul rând, muncitorii de pe stradă, fără nicio legătură cu Mondialul, lasă totul dacă sesizează că ai o nelămurire, o întrebare. Un trecător chiar a pus capăt conversației telefonice, în secunda doi, doar ca să vadă de ce vreau să intru în vorbă cu el. Apoi, odată ce te apropii de vreo stație de metrou, voluntarii deja fac semne în ce direcție trebuie să mergi pentru a ajunge la stadion. Iar la destinație, ești întâmpinat de oameni zâmbitori, care îți urează bun venit și o zi memorabilă la meci. Când faci comparația cu România, realizezi, încă o dată, că suntem, din păcate, la ani-lumină distanță de așa ceva.