Învățământul românesc este zguduit de încă un scandal, la puțin timp după ce un profesor de la Colegiul „Sf. Sava” din Capitală a fost acuzat de viol şi agresiune sexuală asupra unor minori. De această dată, protagonist este sociologul Alfred Bulai, acuzat că a hărțuit mai multe studente. Medicul psihiatru Gabriel Diaconu a vorbit despre „cazul Bulai” și despre „nuanțe de gri” într-o postare publicată pe Facebook.

Amintim faptul că sociologul Alfred Bulai, șeful Departamentului de Sociologie din cadrul Școlii de Studii Politice și Administrative (SNSPA), este acuzat de mai multe studente de abuz și hărțuite sexuală. Tinerele au povestit jurnaliștilor de la Snoop cum acesta le făcea avansuri și le punea să se dezbrace în fața lui. Totul s-ar fi întâmplat în timpul orelor de practică pe care studenții, însoțiți de dascăl, le urmau în diferite zone din țară. Profesorul a fost suspendat din funcție, iar polițiștii au deschis o anchetă pe numele său.

Psihiatrul Gabriel Diaconu a menționat în postarea sa, care a fost publicată luni, 29 iulie, că „violența sexuală ia multe forme”.

„Cazul Bulai. Când victimele vorbesc, justiție morală, dreptul la compensație, lipsa prescripției, nuanțe de gri.

***

Înainte de orice, un cuvânt de introducere. Violența sexuală ia multe forme. Infracțiunea sexuală, în orice formă ar fi, e o crimă cu intenție. Îi spun «crimă» folosind terminologia americană pentru că vreau să subliniez caracterul extrem al faptei. Nu țintește întotdeauna suprimarea victimei, sau amenințarea directă a vieții acesteia. Dar atacă, prin conținut și deliberare, însuși sufletul persoanei pe care agresorul o asaltează într-o formă sau alta. Prin asta, de multe ori, victima este condamnată să trăiască, ulterior, cu rana sexualității modificate, a sechelelor care se manifestă în intimitate, durerea de-a resimți, la unele forme de apropiere umană, o reacție paradoxală.

În loc de bucurie, silă.

În loc de fericire, dezgust.

În loc de împlinire, agonie.

***

Mai multe foste studente ale lui Alfred Bulai, profesor de sociologie, au ieșit public astăzi, unele în interviu video, altele / înțeleg/ în interviuri scrise, să denunțe comportamentul cadrului didactic, un cunoscut pedagog, dar și persoană publică, analist TV, într-o anumită perioadă destul de curtat politic. Bulai, cu care am fost de câteva ori invitat în aceleași studiouri, este portretizat de persoanele care dau aceste interviuri drept un individ cu serioase probleme de comportament care, mai mult, profitând de autoritate, ascendent, influența pe care o are și discreția raportului unu-la-unu cu studenta,

Le-a obligat să se dezbrace,

Le-a făcut avansuri și apropouri sexuale,

Le-a atins, nedorit, de o manieră sexuală explicită.

Am fost întrebat, în cursul zilei, de ce victimele au așteptat atâta timp să povestească experiența lor”, se arată în postarea făcută pe Facebook de psihiatru.

„Singurul lucru pe care-l are victima e povestea”

Potrivit psihiatrului, se întâmplă să treacă ceva timp până când o victimă a agresiunii sexuale să dea de o alta care a fost supusă unui astfel de tratament de aceeași persoană. Ba mai mult, Gabriel Diaconu precizează, în cadrul aceleiași postări, că în cazul sociologului Alfred Bulai nu este vorba despre „viol” în „accepțiunea tradițională a termenului”, ci de „forme de comportamente asimilabile abuzului sexual”.

„Există mai multe răspunsuri plauzibile. Primul, și cel mai important, e că experiența persoanei agresată sexual e, într-o primă fază, percepută total. Însingurează, nu doar singularizează. Uneori pot trece luni, alteori ani, ba chiar zeci de ani, până când o victimă să aibă o discuție cu o altă victimă a aceleiași persoane.

Al doilea, la fel de des întâlnit, este că acesta a fost timpul necesar ca sistemul de suport să aducă victimele la punctul la care să-și revendice demnitatea, verticalitatea, și să discute public despre experiența lor.

În cazul Bulai, nu vorbim de viol în accepțiunea tradițională a termenului, sau definiția acceptabilă - actualmente - legal. Vorbim de alte forme de comportamente asimilabile abuzului sexual, unele dintre care - păstrând respect și curtoazie față de fiecare victimă - sunt profund subiective.

Și asta pentru că agresorul, dacă luăm speța de față, nu a constrâns fățiș, explicit și nemijlocit victima. Altfel spus nu i-a amenințat direct viața, sau integritatea fizică, pentru a elicita și obține comportamentul sexual. Drept urmare poți, egalmente, să propui - ca parte terță - că și scenariul simetric în care victimele (ipotetic, insist!) ar fi consimțit de fapt raportul sexualizat, și sexualizant are noimă, oricât ar părea de pervers.

Ca să nu risc mai mult cu explicația de mai sus, discuția nu e dintr-o perspectivă psihiatrică, sau psihologică, expertizială. E dintr-o perspectivă strict legalistă, acolo unde procurorul, organul de anchetă penală, judecătorul trebuie să-și păstreze imparțialitate, echidistanță și să se uite la probe.

Cinic vorbind, singurul lucru pe care-l are victima e povestea. Nu există probatoriu material, nu există semnele unei infracțiuni sexuale vădite”, a mai explicat psihiatrul.

Cazul Larry Nassar

Ba mai mult, el a oferit ca exemplu cazul lui Larry Nassar, fost medic al naționalei de gimnastică din SUA, care a fost condamnat pentru agresiune sexuală și viol la șase decenii de închisoare.

„De la un număr încolo de victime care spun aceeași narațiune, și descriu aceeași experiență, procurorul poate înainta un rechizitoriu cât de cât convingător instanței. Este de arătat, aici, cazul lui Larry Nassar, fostul medic al naționalei de gimnastică a Statelor Unite, condamnat atât pentru agresiune sexuală cât și pentru viol la 60 de ani de închisoare. Dar asta pentru că jurisprudența americană recunoaște alte standarde probatorii față de cea românească.

S-ar putea că astăzi, prin cazul Bulai, să ne uităm la un caz Nassar. S-ar putea. Și singurul motiv pentru care nu folosesc o tușă mai groasă are de-a face cu beneficiul unei persoane acuzate de-a avea prezumția nevinovăției până la o decizie judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nuanțele de gri, în România, au de-a face cu natura consimțământului, definiția clară a constrângerii versus coerciției, versus mediul (sau ecologia) coercitiv(ă). Legal, societal și cultural continuăm să ne uităm la crima sexuală cu ochelari de cal, strict prin filtrul contactului sexual și al naturii forțate a acestuia.

Amendamente la lege, în sensul normalității, avem când vine vorba de victime minore, acolo unde vârstă, sau alte criterii arbitrare, eludează posibilitatea consimțământului.

Dar, de îndată ce o persoană are 18 ani, îi conferim anumite responsabilități și calități pe care, și dacă le are în teorie, nu îi conferă imunitate în practică.

„Adevărul personal nu coincide mereu cu adevărul juridic”

De asemenea, psihiatrul a adus în atenție și cazul lui Lajos Kristof, „antrenorul de genii” care a fost prins în flagrant de polițiștii bucureșteni în timp ce viola un copil de 14 ani , după ce a sesizat unele comparații cu cazul Bulai.

„Ce descriu victimele lui Bulai despre acesta frizează tortura sexuală, păstrând niște repere vernaculare ale termenului «tortură». Dar Bulai din poveștile lor i) avea o poziție de autoritate, ii) avea o plăcere perversă de-a umili, de-a dezumaniza, iii) de-a obține o formă aberantă de plăcere sexuală din agonia, tremorul și teroarea victimelor lui sub aparența rațională că «era un exercițiu».

Particularitățile acestui caz, dar și posibilitatea că vorbim de un număr mare de victime, s-ar putea să reprezinte un precedent istoric, jurisprudențial, în România.

Am văzut diverse comentarii, astăzi, comparând cazul Bulai cu cazul Kristoff, sau cel al profesorului de la liceul Sava.

Vorbim de asemănări cât privește poziția de autoritate, dar Bulai - din ce a devenit public până acum - n-a întreținut relații sexuale cu niciuna dintre victime.

Asta nu face faptele lui mai puțin grave, dimpotrivă. Întinderea în timp, patternul comportamental, dar și elementul de chin, de tortură psihică și manipulare/ intimidare folosind ceea ce se cheamă «triadă neagră narcisică» s-ar putea să confere acestui dosar o tentă particulară.

Bulai se va apăra în singurul loc unde o poate face: acolo unde va pleda că fie faptele nu s-au întâmplat (folosind un quid pro quo), fie că raportul a fost consensual. Să dovedești lipsa consensului, fără o expertiză elaborată psihologică a victimelor (și nu expertiză medico legală psihiatrică!) devine cardinal în acest dosar, lucru pentru care România încă nu e suficient pregătită.

Este însă suficient, pentru procurori, dacă pot să identifice măcar un caz în care Bulai a profitat sexual, adică a violat, o victimă, și totul pică precum un castel de cărți. De la momentul respectiv speța este închisă.

***

Sunt momente când, după lunga noapte a tăcerii, o persoană care a îndurat multe alege să vorbească. Merită respect, considerație și sprijin pentru ceea ce povestește, pentru că în experiența ei găsești adevărul personal, cel trăit.

Adevărul personal nu coincide mereu cu adevărul juridic. Cum îmi spunea unul din formatorii mei în psihiatrice medico-legală, la bază pentru ce n-ai probe, pleacă de la premisa că nu s-a întâmplat. Dar tot formatorul meu îmi spunea că, folosind instrumente de documentare sistematică psihologică, aici protocolul Istanbul, poți surmonta acest neajuns.

O evaluare sistematică, atât psihiatrică dar și pshiologică, a calvarului victimelor ar putea să redea judecătorului o imagine comprehensivă a ceea ce-au trăit toate aceste femei. Și să apropie adevărul personal de cel juridic. Iar vocea lor nu doar să conteze în instanță, cât și probatoriu dincolo de simpla mărturie.

Astfel încât prădătorul să primească ce merită: o dreaptă judecată, și-o sentință pe măsură”, a mai explicat psihiatrul.