Administrația Prezidențială a prezentat programul șefului statului în cele două zile în care au loc festivitățile pentru încoronarea noului rege al Marii Britanii, Charles.

Regele Charles și Klaus Iohannis FOTO Presidency

Vinerea aceasta Klaus Iohannis va participa la recepția oferită de Majestatea Sa regele Charles al III-lea pentru șefii de delegații. Recepția va începe la ora 19.00. A doua zi șeful statului va merge la Westminister Abbey pentru a participa la ceremonia „încoronării Majestății Sale Regele Charles al III-lea și a Reginei Camilla”, eveniment care ar urma să înceapă la 13.00, ora României.

Sâmbătă dimineață, Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor va părăsi Palatul Buckingham într-o trăsură trasă de șase cai, va urma un traseu ușor ocolit prin centrul Londrei și va ajunge la Westminster Abbey, cu puțin înainte de ora 13.00, pentru o ceremonie în mare parte neschimbată de-a lungul unui mileniu, scrie istoricul Hannah Rose Woods într-un editorial publicat de NYT.

Odată intrat înăuntru, se va așeza pe Scaunul Încoronării, care are o vechime de peste 700 de ani și care va găzdui temporar un bloc de gresie scoțiană cunoscut sub numele de Piatra Destinului. El va îmbrăca, la un moment dat, o mantie veche de 200 de ani, care este țesută din pânză de aur, brodată cu trandafiri, ciulini și trifoi și căptușită cu mătase roșie. El va fi prezentat congregației, care va striga „Dumnezeu să-l salveze pe Regele Charles!”.

Va fi uns cu ulei sfânt dintr-o lingură din secolul al XII-lea și i se va înmâna un glob, care simbolizează autoritatea derivată de la Dumnezeu, și un sceptru, care reprezintă puterea. Arhiepiscopul de Canterbury îi va pune pe cap Coroana Sfântului Eduard, veche de peste 350 de ani, realizată din aur masiv și încrustată cu rubin, ametist, safir, granat, topaz și turmalină.

O plecăciune în fața istoriei

Dacă tot acest amestec de simbolistică religioasă străveche și politică este impenetrabil pentru un spectator obișnuit, tocmai asta este și ideea: la încoronările britanice, anacronismul este o trăsătură definitorie, nu un defect. Monarhia britanică și trecutul țării sunt legate în mod indisolubil, iar o încoronare este o ocazie pentru instituție de a face o plecăciune istoriei și de a spera că istoria îi va întoarce gestul. O încoronare reușită transmite lumii - și oglindește către cât mai mulți britanici - o versiune a ceea ce ar plăcea britanicilor să creadă că sunt. Problema este că are loc într-un moment în care nu este foarte limpede care este aceasta.

În secolul al XVIII-lea, Marea Britanie era o monarhie constituțională în care echilibrul puterii a trecut de la Coroană la Parlament. În tumultul primei Revoluții Industriale și în timp ce monarhiile europene - inclusiv curtea opulentă franceză de la Versailles - erau răsturnate în valuri de revoluții politice, ceremonii precum încoronările au devenit o componentă esențială a imaginii de sine a unei țări capabile să încorporeze schimbarea fără ruptură, o țară care a optat pentru evoluție în locul revoluției.

Tradiția britanică

Încoronarea lui George al IV-lea în 1821, după victoria Marii Britanii în războaiele napoleoniene, a fost una dintre cele mai fastuoase din istoria Marii Britanii - o încercare, în parte, de a-l eclipsa pe Napoleon și de a celebra supremația britanică, dar și simptomatică pentru cheltuielile scandaloase care l-au făcut profund nepopular. În 1831, succesorul său, William al IV-lea, probabil ghicind starea de spirit, a vrut să sară cu totul peste încoronare. În cele din urmă, a cedat la presiunea consilierilor și a acceptat o ceremonie mai simplă, fără banchet și cu o procesiune mai restrânsă. Chiar și așa a fost mult prea mult pentru unii.

Încoronarea nepoatei lui William, Victoria, în 1838, venind după o criză financiară transatlantică, a fost așa modestă că a fost supranumită cu dispreț „încoronarea cu un penny”. Totuși a fost un eveniment mare într-un aspect important: potrivit estimărilor, aproximativ 400.000 de britanici au venit să vadă procesiunea Victoriei; de asemenea, au fost un târg uriaș în Hyde Park și un spectacol de artificii.

O ceremonie care fusese întotdeauna rezervată nobilimii a început să devină tot mai publică. În secolul al XX-lea, pe lista de invitați aveau să-și facă loc membri ai clasei de mijloc și, mai târziu, ai clasei muncitoare. Cu ocazia încoronării lui Edward al VII-lea, în 1902, muncitorii au beneficiat de o zi liberă pentru a sărbători evenimentul - și încă o fac, anul acesta pe 8 mai.

La încoronarea lui Elisabeta a II-a, în 1953, după ani de raționalizare și austeritate postbelică și cu imperiul britanic deja în declin, s-a încercat proiectarea unei țări care era încă o putere globală prin invitarea reprezentanților coloniilor și dominioanelor britanice. Însă, la Jubileul de Platină din vara anului trecut, a fost sărbătorită nu ca lider al unei puteri globale, ci ca simbol al unei Britanii nostalgice, postbelice, evocată cu o flotă de Mini Coopers de epocă și ceai servit pe o față de masă din pâslă. A fost o aparență de luciu care, pentru unii, nu a făcut decât să sublinieze decalajul dintre ficțiunea imperială și realitatea trăită a Marii Britanii moderne.