Liviu Rotman, prof. univ. SNSPA, a emigrat din România în Israel în anul 1985. Într-un interviu, el a povestit cum a simțit antisemitismul în perioada comunistă și cât de greu i-a fost să o ia de la capăt.

Profesorul universitar Liviu Rotman

Liviu Rotman s-a născut la 11 aprilie 1947, la București. Este istoric, profesor universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.), director al Centrului de Studii Israeliene din cadrul S.N.S.P.A., cercetător invitat la Institutul Diasporei al Universității Tel Aviv.

Într-un interviu acordat Nataliei Lazăr și publicat în Caietele CNSAS, el a povestit ce însemna Israelul pentru evreii născuți și crescuți în România, dar și cât de antisemiți erau românii.

„Israelul însemna, chiar înainte de a ști exact ce e – mă refer la vârste foarte fragede –, ceva special. Cele mai îndepărtate amintiri sunt de la bunici, care spuneau pe un ton special „Isruel Israel”. Pe lângă faptul că se asculta cu emoție Kol Israel, postul de radio israelian în limba română, care se prindea printre undele de bruiaj, dar se prindea, se vorbea foarte mult despre tot ce era legat de tânărul stat. De asemenea, rude și prieteni plecau treptat, unii anunțând și luându-și rămas bun, unii neanunțând – și asta făcea parte din realitățile vremii. Însăși apartenența mea, a familiei mele, la lumea și la conștiința evreiască era o realitate despre care nu se discuta mult, dar care nu era niciodată contestată. Nu numai pentru că aveam un nume evreiesc, pe care nu îl schimbasem, asta nu avea nicio importanță, ci pentru că exista o anumită sensibilitate la tot ce însemna evreu, evreitate, antisemitism, memorie colectivă a poporului evreu, inclusiv Holocaust. Atunci am auzit prima oară denumirea Transnistria, cuvânt ce nu se afla în terminologia oficială a vremii“, a declarat Liviu Rotman.

„Părinții credeau că le este deschisă calea spre integrarea în societatea românească“

El își amintește că era o emisiune la Radio București, care a dispărut la un moment dat, care se numea „Din muzica popoarelor”. Din când în când la această emisiune erau difuzate cântece în limba idiș, iar mama sa, care era melomană, era realmente emoționată și fredona în paralel cu cel de la radio.

„În cadrul acestei apartenențe la evreitate , sigur că Israelul începe să se impună, fără să pot spune că ideea de aliya a apărut în discuții, sau cel puțin nu am auzit-o la familia mea. Totuși, în 1953, când la București, cu ocazia Festivalului Tineretului, a fluturat, pe lângă alte steaguri, drapelul alb-albastru, copilul de 6 ani îl privea cu emoție. Dragoste, poate nu! dar ceva special, diferit față de alte drapele. Acest „sentiment special” mi-a fost transmis de părinți, de mediul în care ne aflam. Mai trebuie spus ceva: aspectul politic. Părinții mei au făcut parte din segmentul destul de larg din lumea evreiască, și mă refer în special la intelectualii din lumea evreiască, care au sperat că schimbările politice din România vor duce și la o schimbare a statutului evreului, la dispariția antisemitismului. Credeau că le este deschisă calea spre integrarea în societatea românească. Treptat, aceste speranțe vor dispărea, fie că erau legate direct de problema evreiască, fie că erau legate de probleme generale ale evoluției României. Începea procesul trezirii din visul amăgitor al comunismului, un drum sinuos și dureros“, a retrăit el acei ani.

El își amintește că peste tot auzea cum lumea pleacă în Israel. „Fie că au plecat, fie că nu au plecat, fie că au plecat mai devreme, fie că au plecat mai târziu, fie că nu au plecat deloc, Israelul devine un pol al intereselor lor – nu întotdeauna chiar polul în care voiau să ajungă –, unul din aspectele fundamentale ale identității evreiești. Totuși, apărea statul evreiesc, după o pauză de 1.800 de ani. Nu era un lucru care putea fi ocolit“.

Profesorul SNSPA vorbește în interviu și de antisemitism . „Antisemitismul, care a fost permanent în perioada comunistă, dar care era ca o „durere surdă de măsea” – exista, dar era „surd” –, începe să devină tot mai vizibil. Tăcerea despre evrei, ca și despre alte minorități – dar în primul rând despre evrei –, se formase în anii ’50. În spatele acestei tăceri exista un antisemitism căruia din când în când i se dădea „verde” de către Putere. Un astfel de „verde” s-a dat la sfârșitul anilor ’70; acele articole ale lui Vadim Tudor, din Săptămâna, care sigur că au alimentat opinia publică și sunt documente care dovedesc acest lucru. Atunci m-am gândit serios că trebuie să emigrez“.

Nu i-a fost ușor. Pe lângă birocrație, avea de îndurat și depărtarea și gândul că nu o să se mai întoarcă niciodată în țara în are s-a născut. „Despărțirea nu era ca acum: se pleacă în America, dar știi că poți să ai contact după 24 de ore, prin diferite mijloace de comunicare, și mai știi că, bineînțeles, poți să revezi persoana care a plecat. Atunci nu, părea că a plecat în altă lume.

Puterea comunistă, Partidul Comunist, în toate etapele sale, și în prima perioadă, așa-zisa perioadă Dej, și în a doua perioadă, perioada Ceaușescu, a dorit plecarea evreilor. O Românie fără evrei era unul dintre obiectivele național-comunismului românesc, care, de fapt, moștenea obiective ale naționalismului românesc dintotdeauna“, încheie Liviu Rotman.

Radu Ioanid, director al Muzeul Holocaustului din Washington, a dezvăluit faptul că toţi evreii români care au emigrat în Israel între 1950 şi 1989 „au fost practic vânduţi”. „Discutăm de aproximativ un sfert de milion de oameni, mai exact, conform datelor oficiale israeliene, de un număr de 242.827 de oameni“, a spus Ioanid.