Profesoara Nina Vasile: Adevărata miză a grevei profesorilor
Aerul protestelor, al grevei, s-a simțit prin cancelarii dinainte de pandemie, profesorii au tot așteptat răbdători distribuirea echitabilă a fondului pentru Ministerul educației, dar nu au fost decât mereu amăgiri, promisiuni și văicăreli din partea guvernanților. Imediat ce scăpau de gura mică a profesorilor, înaintau la finanțarea pensiilor speciale sau a altor investiții ce “nu suportau amânare”. Iată însă că nu doar buzunarele debutanților s-au simțit ușurate, ci și nevoile celorlalte categorii de lucrători în învățământ s-au văzut de neacoperit.
Dar să revenim la debutanții suplinitori, cu note peste 7, menținuți artificial în această postură prin interminabilul concurs de titularizare. Greva nu are revendicări doar pentru ei, dar o dată mai mult este nevoie să arătăm situația lor: sunt cei mai afectați și cei mai interesați de mărirea salariului și totuși ei sunt, în mod paradoxal, cei care nu pot protesta cu grevă. Așa că, vă rog să rețineți: statistica oficială a protestatarilor este falsă, debutanții sunt nevoiți să lucreze deși vor să protesteze, așa că există un procent ascuns, mult mai mare, al celor care susțin revendicările fără să poată opta pentru grevă, din simplul motiv că, de la nivelul supraviețuirii, ar urma să rămână în stradă din lipsa de bani pentru chirii, majoritatea fiind tineri singuri, cu părinți pensionari sau de condiție modestă. După cum pot fi din acele generații de… decreței care nu au mai apucat o casă gratuită de la stat și sunt maturi, necăsătoriți și fără casă, plătind și ei chirii, de regulă deja fără părinți.
În era avansului tehnologic fără precedent, profesorii sunt în categoria minimului pe economie. Nu e de mirare că nu ajung cei mai buni profesioniști în sistem. Meseria de profesor a devenit una rușinoasă (a spune că ești profesor a devenit jenant) iar profesorii unii de care elevii cu mașini își pot râde.
Așadar, fie spus: miza grevei generale a profesorilor nu e nici pe departe doar pentru salarii iar între revendicări sunt unele nesalariale care nu au fost formulate și sunt de o importanță vitală pentru sistemul învățământului.
Voi numi doar două, deși sunt mai multe: 1. Scoaterea repetării examenului de titularizare pentru rezultatele peste 7. Și 2: Redenumirea titularizării în funcție de normă și nu de școală. Mai exact: titularizare pe 18 ore pe mai mult de o școală. Acestea sunt cele mai importante, dar ele implică de asemenea scoaterea variantei “post viabil pe 4 ani”, după cum scoaterea dosarelor de continuitate prin dosariade la inspectorat. Continuitatea poate fi simplul acord între angajator și angajat conform performanțelor. Fluidizarea mecanismului de încadrare și funcționare a profesorului trebuie să treacă prin descentralizarea managementului forței de muncă în învățământ. Și nu îi fie teamă nimănui că nu va avea ce face un inspectorat dacă nu se mai ocupă de “dosariade”.
Și acum, să arătăm ce se poate întâmpla când examenul de titularizare s-ar ține doar pentru cei foarte buni și cei care nu au luat 7 în primul an, pentru posturile întregi sau nu, la o școală sau mai multe care se ivesc diferit de la un an la altul: ar interveni cu adevărat concurența, competitivitatea, ar veni – cu condiția și a unei salarizări nu doar decente ci și motivante – chiar studenții cu vocație și unii dintre cei mai buni profesioniști. Doar prin această schimbare a concursului de titularizare de la aceleași n persoane cu n ani de examen, pentru n ore, la n persoane, diferite în fiecare an, pentru n ore, unele fiind norme întregi la câte o singură școală, altele la mai mult de una. Dacă s-ar face această schimbare, toți cei care au dat deja de cel puțin două ori examenul ar trebui să rămână pe locurile lor începând din acest an, iar concursul să se organizeze doar pentru cei care vin prima dată sau nu au luat peste 7 anul trecut. E simplă această măsură. Dar se pare că politicienii noștri sunt încremeniți în ce au moștenit fără să mai aibă vreo justificare în realitate. Căci trebuie reținut: aproape toți suplinitorii de acum sunt calificați și supracalificați unii dintre ei, și au uneori mai mult de o normă în încadrarea lor. Singura problemă este că orele și normele sunt la mai mult de o școală. Iar asta se poate rezolva doar prin schimbarea denumirii titularizării: nu pe o singură școală, ci pe normă. Cu observația că nu are sens titular pe o jumătate de normă, căci asemenea profesori ar fi în acest caz, titulari pe două norme, întrucât majoritatea au deja normă obișnuită completă, doar că împărțită în cel puțin 2 școli.
Și acum, insist să arăt ordinea consecințelor unui salariu motivant pentru debutanții din învățământ, cu condiția unui unic examen de intrare: concurența crescută oferă prestigiul recuperat al profesiei iar cei deja intrați nu mai sunt umiliți cu o repetare inutilă a examenului de început. Asta îi condamnă la statutul de discriminați în interiorul sistemului, atât prin salariu cât și prin starea permanentizată de provizorat care nu le permite avansarea profesională, nici afirmarea în cadrul instituției, tot fiind nevoiți să schimbe școli. De asemenea, concurența aduce profesorii cei tineri și competenți care pot împrospăta benefic atmosfera și rezultatele elevilor în doar câțiva ani. Mai departe: dacă profesorii noi sunt cei mai buni și ei intră în sistemul educațional prin concursul care se dă o singură dată (pentru titulari pe normă și nu pe școală), elevii vor fi mai buni iar viitorul lor ca studenți este unul mult mai promițător, în ultimă instanță aceștia vor fi printre viitorii cetățeni responsabili și de valoare. Nu toți la nivelul excelenței dar o îmbunătățire generală este ceea ce caută societatea românească și ea uneori este ținută în loc de câte un artificiu administrativ de care țin strâns cu dinții cei care gândesc doar la propriul beneficiu sau cei care “dorm în timp ce trăiesc”.
De necrezut, însă de revendicarea salarizării motivante pentru debutanți dar și de un Concurs dat o singură dată, depinde viitorul performanței profesionale în învățământ în viitorul apropiat. De salariul decent al tuturor lucrătorilor în învățământ , de investiția conform nevoilor reale pentru funcționare, depinde calitatea serviciilor educaționale de orice fel: de la toalete și table Smart, mediu ambiant agreabil pentru toți, laboratoare, programe extrașcolare până la educare-predare, nu atât de cunoștințe cât de cunoaștere și competențe teoretice și aptitudini practice.
În treacăt fie spus, AI (Inteligența Artificială) poate desigur înlocui orice profesor la nivel de informații sau cunoștințe predate, fiind cu mult peste putința celui mai strălucit profesor; și pentru cine nu știe, există deja școli fără profesor în țări avansate. Dar trebuie spus: nicio inteligență artificială nu va putea preda cunoaștere, personalitate, înțelepciune, etică. Și mai mult decât orice, nicio inteligență artificială nu va putea forma conștiințe, creatori, artiști vii. Energia naturală, emoția care fixează informațiile și formează descoperirea conștiinței, se transmite doar de la om la om. De aceea menirea, valoarea și necesitatea profesorului în viitor va rămâne una vitală pentru umanitate.
Și acum, în imediată legătură cu starea crizei societății românești: declanșarea grevei are o miză cu mult peste salarizarea personalului didactic sau a debutanților în sistemul educațional. Soluționarea acestor salarii obligă de fapt, la restructurarea și regândirea întregului sistem politic de la noi: este nevoie de oameni politici cu mentalitatea avansată, trecută de etapa rudimentară a democrației mercantile. În ciuda unor aparente presiuni externe pe care ne place să le punem drept scuză pentru neputințele (impotențele?) interne, oameni cu valoare adevărată (și sigur neplagiatori) sunt încă așteptați la cârma unui stat care progresează spre binele tuturor.
Adevărata problemă a bugetului statului român nu sunt exigențele europene ci managementul defectuos în interiorul sistemului politic românesc, lipsa de viziune și de coloană vertebrală prin moralitate și eficiență diplomatică internă și internațională.
Până atunci, e bine să se știe: nimic din ceea ce se face prost nu mai poate fi ascuns; viteza și forma rapidă de răspândire a informației îi trezește pe oameni și nu mai pot fi manipulați la nesfârșit. Consider că starea de grevă generală în învățământ este acum un simptom al trezirii profesorilor care de obicei răspundeau cu “da, să trăiți”. Sunt încă multe de făcut pentru trezirea conștiinței umane autentice în general, cea care are puterea să vadă dar și să schimbe ce nu funcționează la un moment dat în societate. Legile și regulamentele din învățământ sunt de adaptat mereu la evoluția societății. Și se pare că asta începe, în cazul de față, de la salariile profesorilor. Viitorul bun al elevilor de acum, al întregii societăți românești, chiar depinde de profesori. Mișcați rotița potrivită din sistem și el va funcționa pentru toți cei interesați: profesori, elevi, părinți.
Personal, invit la solidarizare cu greva profesorilor, toată intelectualitatea românească, de la cei mai modești cercetători, mereu vitregiți, la marile personalități academice, pentru a susține revendicările lor care antrenează de fapt, ca într-un puzzle, celelalte schimbări pentru restul categoriilor de lucrători cu mintea, sufletul, cunoașterea și conștiința lor. Orice bun meseriaș, orice fel de lucrător cu mâinile, nu poate fi decât privilegiat dacă este și cultivat, având conștiință, și cu aceasta, inteligență, morală, competență, performanță. Și sigur, acest meseriaș cu o conștiință cultivată, e altceva decât analfabet funcțional. Dar toate acestea depind de …”mica” rotiță a unui salariu ce redă demnitatea profesorilor și motivarea din start pentru renovarea efectivului didactic aflat în pericol de lipsă de personal prin îmbătrânire sau dezinteres.
Despre autor:
Foto: Arhiva Personală Nina Vasile este profesoară de filosofie, scriitoare, doctor în filosofie.
