Procuroarea Ramona Bulcu s-a sinucis! Citiți ce scria acum un an! Realizează cineva sub ce presiune au ajuns acești oameni din cauza infractorului Dragnea?
Procuroarea Ramona Bulcu s-a sinucis! Citiți ce scria acum un an! Realizează cineva sub ce presiune au ajuns acești oameni din cauza infractorilui Dragnea? Ramona Bulcu avea 53 de ani și era mama a doi copii. Ramona Bulcu a fost pentru o perioadă responsabilă de relații cu presa la Parchetul General. Este al doilea procuror care se sinucide într-o lună și jumătate!
Într-un eseu publicat exact acum un an în revista ProLege , Ramona Bulcu abordase problema femeii – magistrat:
Trec zi de zi, de mai bine de 15 ani, pe lângă statuia postată pe holul de la intrarea principală a clădirii în care lucrez, statuie ce întruchipează justiția. Și de câte ori o privesc, mă văd ca și cum m-aș reflecta într-o oglindă, pentru că și eu, femeia-magistrat, sunt o reprezentare a ei și dintr-o dată îmi străfulgeră prin minte o sumedenie de întrebări, precum: „Cine?”, „Când?” și „De ce?” și-ar fi imaginat justiția ca fiind o femeie, și nu un bărbat, de vreme ce persoana ce împarte dreptatea este definită printr-un substantiv de genul masculin, și anume cel de magistrat.
Gândul mă poartă în negura timpurilor și încerc o explicație pornind de la personificarea justiției antice, închipuită în Zeița Themis. Dar această primă justificare nu mă mulțumește, deoarece realizez că, în acele timpuri, femeile nu numai că nu puteau îndeplini funcția de magistrat, dar nici nu cutezau măcar să viseze la astfel de demnități.
Să se fi prefigurat încă de atunci această realitate a zilelor noastre, în care femeile nu doar că sunt magistrați, dar chiar dețin ponderea principală în rândul judecătorilor și procurorilor români? Sau, mai degrabă, cunoscut fiind faptul că femeile sunt mai răbdătoare, mai consecvente, mai analitice și totodată mai critice, să se fi concluzionat că acestea trebuie să fie caracteristicile celei ce imaginează justiția și a fost reprezentată prin femeia legată la ochi și ținând în mână o balanță ale cărei talere se străduiește să le mențină într-un echilibru perfect?
Și îmi încolțește în minte o altă întrebare: „De ce este legată la ochi?”
Poate că, femeie fiind, se știe că nu este doar așa cum am descris-o mai înainte ci, totodată, este și sensibilă, fragilă, emotivă, trăsături ce ar putea împieta în momentul în care ea ar trebui să încline balanța în favoarea celui care are dreptate, și nu a celui ce ar impresiona-o, sensibiliza-o, dintr-un motiv sau altul.
Explicația rezidă, așadar, în această reprezentare metaforică a imparțialității pe care trebuie să o manifeste cel desemnat să îndeplinească actul de justiție, așa cum și-l imagina Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor”, și care, neputând accepta că justiția este altfel decât imuabilă, pentru a nu altera prin faptele sale această valoare, a preferat să plătească cu viața.
Mergând mai departe pe firul roșu al raționamentului, așa cum îi stă bine oricărui bun absolvent de drept, aș spune că de cele mai multe ori justiția este legată de mâini, și nu la ochi, atunci când nu are la îndemână instrumente legislative puternice pe care să le transforme în veritabile arme de luptă împotriva nedreptăților, infracționalității, și spun aceasta amintindu-mi cât de puternică este, de altfel, femeia. Și-mi trec prin fața ochilor mulțime de personaje întruchipând femei și mame, totodată, puternice, precum: Agripina din nuvela „La Vulturi” a lui Galaction și dârza mumă a lui Ștefan cel Mare sau mama șugubățului Nică, ce a reușit să-i farmece atât lui, cât și nouă, copilăria, și exemplele pot continua. Și atunci realizez că, într-adevăr, femeia-magistrat, cu toate că este și ea femeie, este un caracter tare, o femeie puternică. Da, chiar foarte puternică, pentru că numai o astfel de femeie nu se lasă intimidată de amenințări sau șicanări, numai o astfel de femeie nu pregetă în fața unui efort atât de mare de a studia tomuri de acte normative ce se modifică în intervale extrem de scurte de timp. Numai o astfel de femeie își pune pe plan secundar viața personală și familială pentru a-și exercita cu profesionalism meseria.
Doar că aceste câteva ipostaze ilustrează prea puțin dificultatea menținerii în balanță a propriului echilibru, pe care femeia-magistrat trebuie să-l păstreze între carieră și viața ei privată, pentru a nu înclina talerul nejustificat, într-o parte sau în cealaltă.
În momentul în care multe tinere absolvă studiile de drept, își doresc cu nerăbdare să îmbrace roba, neavând însă foarte clar în minte dimensiunea sacrificiului pe care îl implică această profesie care, deși nobilă, impune o serie de interdicții și incompatibilități cu care nu oricine se poate acomoda.
Și care este consecința? Apariția unor derapaje de la calea dreaptă ce trebuie urmată permanent, derapaje care fac deliciul presei și obiect de dezbatere a unor moderatori și formatori de opinie, situații care aruncă asupra imaginii justiției cu noroi. Și cel mai dramatic este faptul că tot efortul colectiv pe termen lung al acestui corp profesional este irosit într-o secundă, urmat de o scădere și mai drastică a încrederii justițiabilului în cei ce trebuie să împartă dreptatea.
Și cum să nu te doară, când îți exerciți profesia cu pasiune și vezi atâta sete de sacrificiu și, practic, trece neobservat faptul că și magistrații sunt oameni, și ei pot comite greșeli și că oricine are dreptul la o a doua șansă, cu atât mai mult cu cât o vorbă din bătrâni sună cam așa: „numai cine nu muncește, nu greșește!”. De reținut că m-am referit aici numai la culpă, și nu la intenție, lipsă de profesionalism sau rea-credință.
Imaginea boțită a justiției de astăzi este un fapt ce trebuie să ne preocupe atât pe noi, reprezentantele sexului frumos al acestei profesii, dar, în egală măsură, și pe colegii de sex opus. Poate că un semnal în rezolvarea acestei crize de imagine va veni tot de la femeia-magistrat, pentru că justiția, așa cum spuneam la început, este reprezentată de către o femeie.
Conjugarea eforturilor tuturor femeilor de profesie magistrat ar putea reașeza din temelii adevăratele valori ale neamului românesc, precum: cinstea, hărnicia, ospitalitatea, altruismul și nu în ultimul rând patriotismul, fundament pe care să se clădească o nouă imagine a justiției.
Pornind să aștern pe hârtie aceste câteva gânduri care mă frământă permanent, mi-am înmuiat condeiul în cerneala sufletului pentru a avea inspirația necesară în dificila și timida mea încercare de a creiona portretul femeii-magistrat și sper ca acest eseu să constituie doar o provocare la dialog și implicare. Vă îndemn, dragele mele colege, să nu depuneți armele și, asemenea unei sensibile, dar aprige Ioana d’Arc a zilelor noastre, să purtați roba preschimbată într-o veritabilă armură și să retezăm capul hidrei numită injustiție, pentru a recâștiga prestigiul profesional pe care îl merită majoritatea covârșitoare a magistraților români.
Și, pentru că aceste rânduri s-au dorit nu doar o reflecție asupra condiției femeii-magistrat din România, dar și un mesaj adresat femeilor-magistrat, închei prin a vă ura ca razele soarelui să vă mențină inimile calde, adierea vântului să vă revigoreze forțele greu încercate, iar o stea călăuzitoare să vegheze asupra voastră pentru a putea păstra tot timpul calea anevoioasă și sinuoasă a dreptății, în clipele în care stihiile vremurilor s-ar năpusti să vă abată de la acest drum!
Un alt procuror s-a sinucis acum o lună
La jumătatea lunii martie, fostul procuror-şef al DNA Timişoara Tamaş Schiffbeck a murit după ce a căzut de la etajul VI al clădirii instituţiei unde lucra.
Tamas Schiffbeck a fost șeful DNA Timișoara până în 2015.
Conform colegilor, nimic nu anunța acest gest. Tamas Schiffbeck a venit la serviciu ca în fiecare dimineață, a vorbit cu colegii, a intrat în biroul său, iar la un moment dat a deschis geamul, forțând o balama, și s-a aruncat în gol. Printre primii care l-a văzut a fost un ofițer antidrog, în aceeași clădire aflându-se și sediul DIICOT Timișoara. Tamas Schiffbeck avea 48 de ani, era căsătorit și avea doi copii, potrivit Press Alert.
