Astfel, conform statisticii oficiale din 2021, Forțele Armate aveau „câteva” astfel de sisteme - al căror număr nu este obligatoriu la publicare, fiind tehnică defensivă -, în timp ce sursele deschise ucrainene indicau la un moment dat faptul că Forțele Armate ale Ucrainei aveau patru divizioane de S-300V1 în serviciu.
În 2018, Ucraina anunța oficial că va moderniza sistemele S-300V1 cu care intenționa să asigure o apărare solidă “împotriva rachetelor balistice, rachetelor de croazieră și aeronavelor” inamice.
S-300V1 a fost dezvoltat pentru a oferi o capacitate avansată de apărare aeriană pe câmpul de luptă, precum și a elementelor strategice din adâncimea proprie. Acest sistem nu face parte din seria S-300, fiind proiectat de dezvoltatorul Antey, spre deosebire de S-300 dezvoltat de Almaz, iar rachetele 9M82 și 9M83 utilizate au fost proiectate de uzina Novator.
Un divizion de rachete antiaeriene S-300V1 cuprinde un vehicul cu postul de comandă, un radar de supraveghere circulară, un radar de scanare sectorială, patru radare de ghidare a rachetelor și până la 24 de vehicule de lansare.
Sistemul poate distruge elicoptere și aeronave care zboară la orice altitudine cuprinsă între 25 și 30.000 de metri, ținte cu amprentă radar redusă, cum ar fi rachetele, vehiculele aeriene fără pilot și avioanele stealth. Acesta poate angaja până la 24 de ținte simultan, cu 48 de rachete 9M83(82).
Probabil, decidenții ucraineni au menținut un număr de astfel de sisteme în rezervă, pentru apărarea Kievului și a altor orașe considerate strategice, precum Odesa.
Introducerea lor în luptă acum, în est, indică disponibilitatea Ucrainei de a-și asuma riscuri pentru menținerea controlului în regiunile Lugansk și Donețk sau faptul că, între timp, din vest au fost primite noi mijloace de apărare antiaeriană de la statele care sprijină constant efortul ucrainean.
