În 1990, România era un teritoriu gri sub aspect economic. După cinci decenii de economie planificată, în care statul era marele proprietar, aspiraţiile ţinteau către Occidentul capitalist. Iar tranziţia nu se putea face fără privatizarea proprietăţilor de stat. Pentru o mişcare mai fluidă, Guvernul de la Bucureşti a ales privatizarea în masă, numită de economişti o „terapie de şoc“.

În teorie cel puţin, era o decizie înţeleaptă, căci, dat fiind mediul politic instabil, timpul era un factor important. Totuşi, când statul le-a împărţit cetăţenilor acţiuni la diverse societăţi de stat, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care se pricepeau mai bine la calcule. În 1997, privatizarea în masă se încheia, iar guvernanţii conturau mai bine legislaţia pentru accelerarea procesului, prin alte metode. Chiar şi-aşa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârşind cu falimentul firmelor. De cele mai multe ori, la mijlocul unei tranzacţii care ducea o întreprindere pe drumul pierzaniei se afla o persoană care ştia să se informeze şi să relaţioneze cu oameni-cheie din stat sau din afara lui. Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potenţial financiar uriaş este cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniştilor. Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceauşescu îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, iar comentatorul TVR vorbea despre „o cetate a maşinilor electrice“. Patru decenii mai târziu, Electroputere a ajuns să fie vândută bucată cu bucată, iar anul trecut – închisă definitiv.

VREUN INVESTITOR PUTERNIC FINANCIAR?

Procesul de privatizare al Electroputere Craiova s-a terminat în 2007. Sursă foto: Mediafax

Pe 12 noiembrie 2001, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) răspundea interpelării unui deputat, în legătură cu procesul de privatizare al Electroputere Craiova, fabrică producătoare de locomotive electrice de mină şi de tramvaie, de locomotive diesel electrice şi de transformatoare pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. „Prin privatizarea SC Electroputere SA, APAPS urmăreşte să găsească un investitor strategic, puternic din punct de vedere financiar, care să asigure aplicarea unui management performant şi o mai largă piaţă internaţională de desfacere a produselor realizate de Electroputere SA“, se arăta în răspunsul oferit de APAPS. Au fost trei ofertanţi înscrişi la licitaţie: americanii de la General Motors Corporation GMC), împreună cu o firmă din Karsdorf, Germania, asociaţia salariaţilor ELPAS şi Compania de Transport Feroviar Bucureşti.

Trecuseră deja doi ani de când fabrica fusese transformată în societate pe acţiuni, iar privatizarea bătea pasul pe loc. APAPS, la unison cu ministrul Privatizării, Ovidiu Muşeţescu, invoca complexitatea fabricii ca motiv pentru amânările repetate. „Există decalaje de două-trei săptămâni, dar o abatere de acest gen pentru o privatizare ca la Electroputere cred că nu are semnificaţie“, declara ministrul, citat de „Adevărul“, în vara lui 2001.

Premierul Adrian Năstase a anunţat că Guvernul avea să găsească o soluţie prin care procesul de privatizare să fie accelerat la nivel naţional. „Ne-am săturat de întârzierile se produc din cauza ezitărilor de la APAPS şi vom avea la Guvern o sală specială unde se vor desfăşura aceste discuţii“, declara, iritat. Poate că discuţiile au avut loc, însă situaţia de la Electroputere n-a fost rezolvată. În următorii ani, privatizarea fie a fost amânată de Guvern, fie a eşuat, pur şi simplu. Până în 2007, fabrica a tot acumulat datorii, fiind întreţinută de stat.

TREI ÎNFRÂNGERI CONSECUTIVE

La prima încercare de privatizare, Asociaţia Salariaţilor a venit cu cea mai bună ofertă, Năstase considera că un astfel de contract ar fi putut să ajungă pe mâinile unei companii care să aibă o forţă financiară mai mare. Aşadar, salariaţii au fost trecuţi cu vederea şi au fost aleşi, în schimb, cei de la General Motors. Guvernul nu s-a înţeles însă nici cu ei, căci nu erau puse pe masă suficiente garanţii. Doi ani mai târziu, guvernanţii încă se căzneau să privatizeze fabrica. Eforturile n-au ţinut decât câteva zile, apoi au anunţat anularea procesului.

În 2005, când Cabinetul  Năstase a fost înlocuit cu cel condus de Călin Popescu-Tăriceanu, era timpul pentru o nouă rundă de încercări. Datoriile Electroputere Craiova ajunseseră între timp la 31 de milioane de dolari. Se căuta un investitor străin care s-o ia sub aripa sa, s-o dezvolte, asumându-şi în acelaşi timp şi plata datoriilor. Guvernanţii au intrat în negocieri directe cu conglomeratul european Siemens, cu Asociaţia Salariaţilor şi cu o firmă necunoscută, deţinută de un cetăţean grec. După mai multe întâlniri, Cabinetul Tăriceanu a fost nevoit să suspende negocierile. Tocmai fusese semnat acordul de preaderare la Uniunea Europeană, prin care nu mai era permisă negocierea directă. Privatizarea trebuia să se facă prin licitaţie. „Printre privatizările prioritare se numără Antibiotice, unul dintre cei mai mari producători farmaceutici şi cea mai valoroasă companie din portofoliul AVAS (n.r. – Autoritatea pentru Administratrea Activelor Statului), producătorul de echipamente electrice Electroputere şi cinci societăţi ale Nitramonia Făgăraş (n.r. – companie din industria chimică)“, se arăta în „Raportul de tranziţie“, din 2006, realizat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

„DE AICI INTERESUL ACESTA MARE DE LA CRAIOVA“

În 2007, se confirma că Electroputere era, într-adevăr, o prioritate. Exista un câştigător la licitaţia organizată de stat: firma saudită Al-Arrab Contracting Company Limited. Câteva luni mai târziu, la sediul Electroputere, şeful AVAS şi preşedintele companiei arabe, Said Bahjat, semnau, în sfârşit, contractul. Arabii plăteau 2,34 de milioane de euro pentru 62,8% din acţiuni, după o majorare de capital acestea fiind de 86,28%. Oficial, Electroputere Craiova devenea companie privată şi, conform promisiunilor arabilor, era pe drumul către recăpătarea gloriei de odinioară, prin sporirea producţiei şi prin exporturi. Această promisiune era reiterată şi de cel care intermediase vânzarea, Fathi Taher, un controversat om de afaceri de naţionalitate palestiniană, cu triplă cetăţenie – română, iordaniană şi greacă. Afaceristul dădea asigurări că tot ce-i lipsea uzinei de la Craiova era o gestiune mai bună, de care aveau să se ocupe saudiţii. „Am fost interesat şi separat, dar şi cu Al-Arrab, care este partenerul nostru din Orient de 80 de ani. Sunt interesat de locomotive, pentru că în Orient se fac investiţii mari în locomotive, în calea ferată. De aici interesul acesta mare de la Craiova. M-au întrebat cum e acolo, le-am spus că merită să vină, dar nu sunt eu cumpărătorul“, declara Taher cu câteva luni înainte de-a fi numit preşedintele Consiliului de Administraţie al Electroputere.

O AFACERE DE 13 ORI MAI PROFITABILĂ

Fabrica a fost dărâmată bucată cu bucată şi pe locul ei a fost ridicat un mall. Sursă foto: Mediafax

Cum rămânea însă cu retehnologizarea, cu creşterea producţiei şi cu exportul în ţările arabe? Nicicum, căci lucrurile au stagnat. Până la urmă, s-a ales praful de toate promisiunile. În 2010, noii proprietari anunţau vânzarea a 12 hectare de teren din curtea societăţii. Dezvoltatorul imobiliar K&S Developments ar fi plătit pentru ele de aproape 13 ori mai mult decât plătiseră ei pentru întreg complexul: 30 de milioane de euro. Pe acel loc, pe 19 noiembrie 2011, era inaugurat Electroputere Parc, mall-ul craiovenilor. N-a durat un an până ce o altă bucată din complex, fabrica de locomotive, era vândută Grupului Feroviar Român pentru şase milioane de euro – de aproape trei ori mai mult decât plătise firma arabă la momentul privatizării. Ce nu s-a vândut a devenit sinonim cu paragina, adică fabrica de transformatoare şi cea de maşini rotative pentru care contractele deveniseră o raritate.

Pe poarta complexului în care intrau zilnic 13.000 de salariaţi, astăzi mai intră doar clienţii mall-ului, căci la finalul anului trecut au fost închise şi ultimele două secţii. Ultimul contract de care s-au ocupat cei de la Electroputere a fost unul pentru reparaţia unui transformator la Centrala de la Cernavodă, iar apoi, ultimii 250 de angajaţi au fost trimişi definitiv acasă. „Din 2019 nu s-au mai luat contracte noi, astfel încât personalul existent să poată lucra şi să îşi ia salariile. Motivele au fost pierderile pe care Electroputere le-a generat din activitatea de producţie, care au crescut în fiecare an, la opt-nouă milioane de euro“, declara anul trecut, pentru Agerpres, Cătălina Tibeică, liderul Sindicatului Electroputere Craiova.

Investitorul strategic despre care vorbea APAPS în răspunsul la interpelarea din 2001 s-a dovedit a fi doar o fata morgana pentru Electroputere, o iluzie care a văduvit statul de milioane de euro. Încă din 2015, Curtea de Conturi raporta că firma Al-Arrab Contracting Company Limited şi-a încălcat contractul de privatizare. Una dintre cele mai evidente încălcări de angajament a fost că, în 2012, fabrica ar fi trebuit să aibă 3.353 de angajaţi. Mai avea, în schimb, numai 1.021. Arabii n-au făcut nici investiţia aferentă anului trei, în valoare de cinci milioane de euro pe care au raportat-o ca fiind realizată. AVAS a dat Al-Arrab în judecată, dar, în prezent, cauza figurează la Tribunalul Bucureşti ca fiind suspendată.

Un lung şir de înşelăciuni şi promisiuni încălcate

Electroputere Craiova nu e singura societate care a fost privatizată pe baza unor contracte care n-au mai fost respectate. A fost, de pildă, şi cazul fabricii Tractorul Braşov, cumpărată, tot în 2007, de către firma Flavius Investiţii. 77 de milioane de euro a fost suma plătită pentru uzina care, conform condiţiilor impuse de AVAS, ar fi trebuit să-şi păstreze obiectul de activitate pentru cel puţin încă zece ani. Odată cu preluarea însă, proprietarii au anunţat că acolo avea să fie ridicat un complex rezidenţial. N-au apucat să-şi pună planul în aplicare căci, odată cu criza financiară din 2008, s-au văzut nevoiţi să vândă mai departe. Astfel, fabrica a ajuns la grupul francez Auchan, care, prin intermediul diviziei sale imobiliare, a deschis, trei ani mai târziu, un centru comercial.

Şi privatizarea Întreprinderii de Maşini Grele Bucureşti (IMGB) a fost un eşec răsunător. În 1998, a fost preluată de către firma norvegiană Kvaerner în cadrul aşa-numitei privatizări de un dolar. „O altă categorie de «înşelăciune intolerabilă» sunt acele cazuri în care nu e clar cine înşală, dacă e cu intenţie sau nu, dar în care oamenii de rând se simt înşelaţi pentru că se află în mod clar în poziţia de victime“, descrie acest tip de privatizare sociologul Monica Heintz în volumul „Be European, Recycle Yourself!: The Changing Work Ethic in Romania“. Pentru 90% din acţiunile IMGB, Kvaerner trebuia să plătească 25 de milioane de dolari. Suma a scăzut ulterior la 15 milioane, dar au fost majorate investiţiile asumate de firma din străinătate. Preţul de vânzare a ajuns la 10 milioane, însă după plata datoriilor, IMGB a fost cumpărată cu un preţ derizoriu – doar 500.000 de dolari. Norvegienii şi-au încălcat şi ei obligaţiile contractuale, vânzând compania în 2006 gigantului sud-coreean Doosan pentru 26 de milioane de dolari. La începutul acestui an, din cauza problemelor financiare, Doosan a decis întreruperea activităţii în România. A fost anunţată închiderea fabricii şi, la fel ca în cazul Electroputere, cel mai probabil va fi vândută unor dezvoltatori imobiliari.

DRUMUL SPRE EŞEC AL PROCESULUI DE PRIVATIZARE ÎN ROMÂNIA

George Copos, Florin Georgescu, Nicolae Văcăroiu şi Ion Iliescu, în august 1998, la Forumul Asociaţiei Oamenilor de Afaceri. Sursă foto: Mediafax

În 1990, privatizarea era una dintre priorităţile noului regim de la Bucureşti. Însă primii paşi spre capitalism s-au făcut timid. Prima lege a reformei a fost Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome şi societăţi comerciale. Apoi a venit Legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private – iar Registrul Comerţului nu mai făcea faţă cererilor.

58 din 1991. Aşa s-a numit legea privatizării – cea pe care o aştepta toată lumea, cea mai importantă, dar cea care s-a schimbat continuu în ultimii 30 de ani. Aşadar, statul îşi punea la bătaie toate companiile pentru a fi cumpărate – tot procesul este cunoscut mai degrabă sub denumirea de privatizare în masă. Tot prin această lege s-au înfiinţat şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP), SIF-urile de astăzi. Ultimul şi cel mai important act al anilor '90 a fost legea unică a privatizării din 1997, care încerca să pună sub aceeaşi umbrelă toate reglementările de la început şi până în acel moment. Cu toate acestea, un posibil motiv pentru eşecul privatizării a fost decalajul instituţie-proces. Fără crearea unui cadru legislativ complet, cu toate componentele de rigoare, procesul nu avea cum să funcţioneze. Spre exemplu, abia în 1997 a fost înfiinţat Ministerul Privatizării – după elaboarea a trei legi de bază.

O METODĂ FALIMENTARĂ ÎN ROMÂNIA

Ca aproape toate reformele, şi privatizarea a avut parte de mai multe abordări, de mai multe metode de implementare. Cea mai cunoscută – şi cea mai folosită în România – a fost metoda MEBO (Management Employee Buyouts). În ţări mai evoluate decât România din punct de vedere industrial, MEBO a fost un succes. La noi, mai puţin – din 1993 până în 1996, doar 837 de societăţi au fost privatizate astfel, adică 28% din privatizările din România. De ce spun unele voci că pentru o ţară ca a noastră metoda MEBO nu a fost fructuoasă? Simplu: investitorul nu era o singură persoană privată sau un grup restrâns, ci chiar salariaţii întreprinderii respective. A fost o lovitură bună pentru campania electorală, dar asta nu a făcut, în final, decât să fie tot în defavoarea României.

Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul până la societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar şi taxele poştale depăşesc valoarea dividendelor.

Ziarul «Adevărul» despre Cuponiadă, în iulie 1997

A mai fost încercată şi metoda privatizării spontane – crearea unor companii mixte, între stat şi privat. A fost însă un proiect şubred, care în scurt timp s-a dovedit inutil.

„AICI A ÎNCEPUT BRAMBUREALA“

Însă nimic nu a rămas la fel de răsunător în istoria tranziţiei româneşti ca episodul Cuponiadei. Potrivit legii din 1991, statul oprise 30% din acţiunile companiilor pentru a putea fi cumpărate de simplii cetăţeni, acestea urmând să fie împărţite prin intermediul Fondului Proprietăţii Private. Era, oricum, o loterie: dacă aveai noroc şi compania era profitabilă, „investiţia“ se transforma în dividende. Prima strigare a fost în 1992: fiecare român cu vârsta de peste 18 ani a primit o hârtie cu cinci cupoane, în valoare de 5.000 de lei fiecare. Totalul cupoanelor s-a ridicat la 25.000 de lei. Episodul doi al Cuponiadei, în timpul Guvernului Văcăroiu, a avut loc în 1995, când s-au oferit oamenilor tichete care puteau fi transformate în acţiuni în valoare totală de 975.000 de lei.

În 1997, fiascoul Cuponiadelor era sigur. Ziarul „Adevărul“ din 4 iulie 1997 scria că „problemele au început în momentul în care s-a trecut la vărsarea efectivă către acţionari a dividendelor. Practic, aici a început brambureala. Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul până la societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar şi taxele poştale depăşesc valoarea dividendelor“. O mare parte din oameni nu au apucat să le valorifice la timp, iar inflaţia şi-a spus cuvântul, s-au depreciat.

ÎN PAS DE RAC

Până în jurul anilor 1996-1997, procesul de privatizare a fost greoi şi deficitar: dacă o companie pornea pe drumul cel bun, alte două erau aruncate în prăpastie. Odată cu schimbările legislative din 1997 ale Guvernului Ciorbea, privatizarea a devenit mai vizibilă – nu neapărat prin ritm, dar prin numele companiilor şi fabricilor mari care începeau procesul.

Cu toate acestea, directorul executiv al Fondului Proprietăţii de Stat până în decembrie 1995, Sorin Dimitriu, declara pentru presa vremii: „În ultimele opt luni, FPS a privatizat peste 1.110 societăţi comerciale, din care circa 140 mari şi mijlocii. Ritmul privatizării este satisfăcător, ţinând seama de cadrul legislativ în care operează. Alte 470 de societăţi comerciale mari şi mijlocii se află în diverse faze ale procesului de privatizare, cu finalizare în acest an (n.r. – 1995)“.

VALENTIN IONESCU,  FOSTUL MINISTRU AL PRIVATIZĂRII: „PRIVATIZAREA ÎN MASĂ S-A ÎNCHEIAT CU UN CHIN ÎNGROZITOR, PRIN ’97. EU, CU INSTITUTUL DE INFORMATICĂ, L-AM STOPAT“

Privatizarea românescă n-a fost un proces fluid, ci dimpotrivă, unul greoi, care s-a realizat în etape. Într-o Românie care tocmai deschisese larg porţile pieţei libere, marea privatizare în masă n-a produs decât confuzie şi s-a încheiat printr-un eşec. În vara lui 1997, „Adevărul“ titra că visul românilor de fi acţionari s-a transformat într-o „mare brambureală“. Cel care a pus capăt acestei perioade chinuitoare a fost ministrul Privatizării, învestit la finele aceluiaşi an, juristul şi doctorul în economie Valentin Ionescu. Înainte de a ajunge în Guvern, a deţinut funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi a fost consilier al preşedintelui României Emil Constantinescu. În perioada decembrie 1997-aprilie 1998, cât a avut mandatul de ministru, a introdus în legislaţie leasing-ul, sistemul de franciză, bursele de mărfuri, fondurile cu capital de risc şi fondurile de garantare a creditelor. S-a confruntat însă şi cu neajunsuri. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Valentin Ionescu pune reflectorul pe greşelile de logică economică din procesul de privatizare, de la paşii premergători procesului până la metoda aleasă, şi vorbeşte despre lipsa unui plan de integrare a firmelor în strategiile guvernamentale.

„Weekend Adevărul“: Domnule Ionescu, cum a început privatizarea în România postdecembristă?

Valentin Ionescu: În perioada 1990-1992 s-au pus bazele unei legislaţii prin care, în primă fază, s-au corporatizat firmele de stat – adică au fost transformate în societăţi comerciale. Tot atunci au apărut şi regiile autonome, de pildă. În această primă legislaţie, s-a mers pe două modele: un sistem de privatizare în masă şi un sistem în care apar şi alte metode de privatizare. Privatizarea în masă s-a încheiat cu un chin îngrozitor, prin 1997. Eu, împreună cu Institutul de Informatică din Ministerul Economiei, l-am stopat, ca să zic aşa.

Atunci când aţi devenit ministrul Privatizării aţi schimbat legislaţia. De unde aţi început?

Când am venit eu la Minister legislaţia nu permitea o accelerare a procesului de privatizare. Erau anumite metode care erau inadecvate momentului respectiv. Şi atunci, am vrut să fac nişte schimbări. Pe unele le-am reuşit, pe altele, nu – din motive politice. 

Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la nivel economic mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză a fost existenţa acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în România. Erau oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau parte din eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid.

Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării

Daţi-ne un exemplu.

De exemplu, metoda MEBO (n.r. – Management Employee Buyouts, metodă de privatizare prin trecerea mijloacelor de producţie ale unei unităţi economice din proprietatea statului în proprietatea angajaţilor). Am vrut s-o elimin, dar politic, n-am fost lăsat s-o fac.

De ce n-o susţineaţi?

Ea presupunea ca asociaţia muncitorilor să participe la procesul de privatizare cu plata în rate. N-aveam cum s-o elimin complet, dar am propus eliminarea plăţii în rate. Nu s-a dorit. Aşa s-a privatizat, de exemplu, Hotelul Ambasador, dar şi fabrica Pionierul, care nu mai există. Era o problemă de logică economică aici. În condiţiile în care am fabrici supradimensionate ca număr de personal, n-am cum să fac privatizarea prin această metodă fără să fi făcut o ajustare a acestui personal în prealabil, pentru că e evident că interesele acţionarilor – adică muncitorii din fabrică – sunt contrare oricărei forme de restructurare. Pe vremea lui Ceauşescu, Pionierul avea un profit de 30 de milioane, cu 6.000 de muncitori. Păi, 30 de milioane puteam să fac şi cu 20 de muncitori. Era ceva de neimaginat. Falimentul fabricii Pionierul a fost din cauza metodei MEBO. Au fost metode de privatizare prost băgate, din motive de populism. Într-o economie relativ stabilă funcţionează, dar la noi n-avea cum să meargă.

NOUL TIP DE PRĂDĂTOR: EXTRACTORUL DE RENTĂ

Să revenim la schimbările în legislaţie pe care le-aţi făcut când aţi devenit ministru.

După o perioadă destul de lentă – între 1992 şi 1996 –, când a venit Convenţia Democrată Română la guvernare şi, apoi, eu la Minister, am schimbat toată legislaţia, iar procesul a accelerat. Pe lângă faptul că am introdus o serie de măsuri de accelerare, am eliminat şi o parte din instituţiile vechi, care au avut un efect negativ asupra investiţiilor care se puteau face în comerţ şi turism. Încercam o corelare între privatizare şi piaţă. Au fost momente în care, spre deosebire de alte ţări, noi nu ne-am pus problema restructurării prealabile a unor companii, pentru că în România erau mulţi extractori de rentă şi nu ne puteam permite.

Ce este extractorul de rentă?

Extractorul de rentă este la tot pasul. El câştigă bani din poziţia privilegiată pe care o are, adică dintr-un
venit neproductiv, deci din trafic de influenţă, din achiziţii trucate, din tranzacţii cu societăţi comerciale de stat unde el are de câştigat şi firma – de pierdut. Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la nivel economic mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză a fost existenţa acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în România. Erau oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau parte din eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid, deci oameni care lucrau fie în aparatul de partid, fie în gospodării de stat – cum ar fi Viorel Hrebenciuc.

Extractorii de rentă erau doar din cercuri politice?

În categoria asta îi includ şi pe sindicalişti – nişte profitori ordinari. Îmi aduc aminte de Camioane Braşov (n.r.– întreprindere specializată în proiectarea şi construcţia de autocamioane, autobuze şi autoutilitare, care s-a numit Steagul Roşu în comunsim), care nu mai există. Avea nişte datorii imense, nu mai putea să producă acele camioane Roman, cu licenţă germană, pentru că erau foarte poluante. Înainte de ’89, erau exportate parţial în Ungaria şi în Cuba. În momentul în care s-a rupt legătura, nu mai avea românul unde să exporte. Plus că acele camioane nu erau competitive cu ce era pe piaţă la momentul respectiv.

„MINISTRUL REMEŞ A FOST DESCĂLŢAT“

Cum au reacţionat sindicaliştii?

Sindicatul s-a complăcut în situaţia asta pentru că avea de câştigat. În 1999, pe vremea ministrului de Finanţe Decebal Traian Remeş, a venit acolo, la Braşov, o delegaţie de saudiţi. Sindicaliştii s-au revoltat că vin străinii. Remeş a fost descălţat, i s-a rupt cămaşa. A fost o mică revoltă. Aşa că delegaţia saudită s-a dus prin Poiana Braşov, a luat masa şi s-a întors la Bucureşti. Cu orice altă delegaţie se întâmpla la fel, din cauza sindicatului, nu a nu-ştiu-cărui securist. Deci noi, după 1990, am creat un sistem de extractori de rente, cu oameni din diverse sfere, care au profitat ca nişte paraziţi de distrugerea unei economii întregi. Dacă ne referim la devalizare, există o multitudine de tranzacţii care s-au făcut în general de oameni pe care îi socotim ca fiind extractori de rentă. Asta s-a întâmplat în toată Europa Centrală şi de Est, nu suntem noi un caz aparte.

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de securitate naţională.

Valentin Ionescu

După ce n-aţi mai fost ministru, cum aţi văzut procesul de privatizare?

Prin 1998-1999, a început să se pună stop unor transformări instituţionale pentru ca procesul de privatizare să fie mai bine controlat de extractorii de rentă, iar activele să fie preluate controlat cumva – adică să nu fie vândute chiar la întâmplare. După 2000, s-a modificat iar legislaţia, a venit PSD la guvernare şi privatizarea a început să cadă într-o fază involutivă accentuată. Şi aşa a rămas de atunci.

PRIVATIZAREA ÎN MASĂ, O IDEE AMERICANĂ

Dar cum ar fi trebuit să se desfăşoare privatizarea în masă?

Privatizarea în masă a început cu o lege din 1991, făcută cu asistenţă internaţională. Ideea de privatizare în masă a pornit de la americani şi are la bază capitalismul. Prin Banca Mondială, ei au dorit să aducă în Europa Centrală şi de Est ideea că trebuie creată o clasă de mijloc, în sensul că îi facem pe oameni proprietari – îi împroprietărim cu acţiuni. Apoi, oamenii vor şti ce să facă cu aceste titluri – le vor vinde, le vor schimba, treaba lor. Ideea lor era: „Îi facem acţionari şi, în felul ăsta, am făcut o mutaţie socială şi economică în societăţile respective“. Era viabilă ideea, dar nu s-a întâmplat chiar aşa.

Ce n-a mers?

Petre Roman a făcut o gravă eroare, nu ştiu dacă voit sau dintr-o estimare greşită. În martie 1990, după ce a apărut legea societăţilor comerciale, s-a pus problema restituirii unor sume de bani pe care toţi salariaţii din România le aveau la fabrici. Este vorba de banii care li se reţineau din salariu, această cotă fiind numită parte socială. Dacă acei bani nu erau daţi înapoi şi erau transformaţi în acţiuni, nu aveai nevoie de nicio altă lege de privatizare. Pur şi simplu, le dădeai oamenilor acţiuni şi făceai o privatizare în masă chiar mult mai mare decât s-a făcut. Măsura de a le da bani oamenilor în martie 1990 a fost un moment ratat de privatizare. Se putea face o privatizare pe scară largă, iar ulterior puteai să creezi nişte instituţii ale pieţei – aveai nevoie de un cadru în care să vinzi acele acţiuni, aveai nevoie de o piaţă de capital. Aşa, s-au dat înapoi banii oamenilor, s-a creat un puseu inflaţionist, banii s-au dus şi oamenii n-au rămas cu nimic.

Erorile pornesc de la aranjamentul instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale. Singura noastră strategie a fost cum să dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală nu este a celor care au făcut tranzacţiile astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la putere în 1990.

Valentin Ionescu

Nu se poate discuta despre privatizare fără Fondul Proprietăţii de Stat, care, de altfel, încă există, sub altă denumire. Cum îi evaluaţi activitatea?

Situaţia de acolo era destul de confuză, în sensul că au avut o structură puternic birocratizată şi care, după părerea mea, a constituit o frână la privatizare. Şi nu discut aici de ritmul privatizărilor, ci de rigoarea cu care le organizezi şi le planifici. Pe de altă parte, n-a fost nici vina exclusivă a Fondului Proprietăţii de Stat, pentru că sunt privatizări unde statul, printr-un minister cum e cel al Economiei, de exemplu, trebuie să creeze o strategie pe un sector anume.

ROMÂNIEI I-A LIPSIT POLITICA STRATEGICĂ

Deci n-am avut strategii integrative.

Exact. Să luăm drept exemplu sectorul petrolului: tu, ca stat, ar trebui să ştii cum se integrează Petrom în strategia ta pe următorii 10-15 ani. Noi n-am avut această strategie. Erorile pornesc de la aranjamentul instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale. Singura noastră strategie a fost cum să dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală nu este a celor care au făcut tranzacţiile astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la putere în 1990.

Să facem o comparaţie cu un caz din altă ţară.

Ungurii au avut o politică strategică. Au avut câteva întreprinderi mari şi le-au gândit să devină companii transnaţionale. De exemplu, au luat MOL (n.r. – companie petrolieră cu cea mai mare cifră de afaceri din Ungaria), care a fost privatizată parţial, după care a început un proces de expansiune în exteriorul ţării. În schimb, noi am devalizat Petrom şi l-am vândut austriecilor, făcându-i pe ei companie transnaţională, în loc să ne ducem noi în Austria şi să cumpărăm OMV. Petrom, cu activele pe care le avea, era peste OMV! Dar nu s-a întâmplat pentru că, la vremea aceea, OMV era în creştere, iar Petrom era într-o scădere alarmantă, pentru că era devalizat de Liviu Luca şi Sorin Ovidiu Vântu.

„Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul şefului SIE, Cătălin Harnagea“

Studiile spun că România şi Bulgaria au avut un ritm mai lent de privatizare decât alte ţări foste comuniste. Aşa e?

Noi am avut un ritm de privatizare la fel ca polonezii. Diferenţa este că în Polonia cadrul instituţional s-a dezvoltat, a evoluat permanent. Şi mă refer la toate reglementările, la modul în care se operează în piaţă. Dacă ai un cadru instituţional evoluat, atunci şi firma de stat, aşa cum este, operează un pic diferit, într-un mediu concurenţial deschis. Aşadar, ei au avansat mai repede. Interesant este că polonezii n-au transformat firmele de stat. Ei au mers pe o idee diferită, mai ales în privinţa firmelor mari, în sensul că au rămas în continuare firme de stat necorporatizate, adică n-au fost transformate în societăţi pe acţiuni. Ele se transformau în momentul în care erau privatizate. Noi am făcut invers: mai întâi le-am transformat în societăţi pe acţiuni şi abia apoi le-am privatizat, în sensul că am vândut nişte acţiuni.

De ce unele companii nu s-au putut privatiza?

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de securitate naţională. Spre exemplu, dacă ne referim la Romgaz, evident că nu-l pot privatiza, pentru că cele mai mari interese privind gazul le au ruşii. Mai sunt şi situaţii în care, deocamdată, noile tehnologii din piaţă nu-mi permit să transform un monopol legal într-o activitate de piaţă. E cazul Transelectrica, Transgaz. Pentru că dacă ele ar fi dobândite direct sau indirect de o firmă străină relaţionată politic la un stat anume, îmi creez o problemă de securitate naţională, nu doar una economică.

Pare că privatizarea a fost o mare degringoladă, în care regulile puteau fi schimbate în timpul jocului. De pildă, chiar în timpul mandatului dumneavoastră a fost privatizat Petrotel de ruşii de la Lukoil.

N-am făcut eu această tranzacţie, eu m-am opus şi, din acest motiv, n-am mai fost ministru. Privatizarea aceasta s-a desfăşurat astfel: preşedintele Lukoil a venit în România şi am avut o întâlnire de o jumătate de oră cu el şi cu prim-ministrul. Ei voiau două lucruri: să cumpere compania şi să beneficieze de o amânare la plata datoriei pe 25 de ani, amânare de care nu beneficiase niciun investitor. Eu am refuzat. Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul lui Dorin Marian, consilier prezidenţial, şi al lui Cătălin Harnagea, şeful SIE, cel din urmă insistând cel mai mult pentru ea. Şi pentru că n-am dorit această privatizare, am fost eliminat.

A fost, deci, o privatizare pe interese strict politice? 

Consider că privatizarea Petrotel a fost eroare economică şi strategică. Când vin într-o ţară, ruşii nu pot face separarea între politic şi economic. Eu le-am spus atunci că nu pot fi de acord cu privatizarea ei pentru că va fi un instrument de susţinere a intereselor politice ruseşti la noi în ţară. Interesele lor au fost ţintite. În mod ironic, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Petrotel se numea Societatea Româno-Americană. După război, ruşii au făcut nişte investiţii acolo, în anii ’50, când existau companiile mixte SOVROM, prin care ne jefuiau încontinuu. Rafinăria aceea ţinea cont de cifra octanică (n.r. – indicator privind cât de mult poate fi comprimat un carburant înainte de a exploda) a petrolului rusesc şi din acest motiv au dorit să o cumpere.

În 2012, un studiu realizat de cercetători de la Cambridge şi Harvard arăta că falimentul şi nivelul de sărăcie şi de corupţie din fostele ţări comuniste au fost provocate de programele de privatizare în masă create de economiştii occidentali şi impuse de instituţii precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială. Are Occidentul vreo vină în eşecul privatizării româneşti?

Problemele de sărăcie au o cauză internă, nu neapărat externă. Pe de o parte, trebuie să admitem că anumite corporaţii occidentale au avut interesul să distrugă concurenţial nişte fabrici din Europa de Est. Da, există situaţii de genul acesta, aşa cum au existat şi între estici. A fost, de exemplu, cazul Tepro Iaşi (n.r.– firmă producătoare de ţevi). A fost în interesul unei firme din Cehia s-o facă praf. Într-o economie deschisă, într-o economie de piaţă, fireşte că din concurenţă apar atât acte constructive, cât şi distructive. Aşa s-a întâmplat şi în Germania de Est. Dar nu putem spune că a fost politica Occidentului de a distruge economiile estice. În momentul în care se produce o schimbare de sistem economic, apare o distrugere creativă de fapt. Şi acum se produce o distrugere creativă, dar este una diferită faţă de cea de atunci, pentru că se produce din motive tehnologice, având în vedere că traversăm o revoluţie digitală.