Voievodul care a deschis o epocă de aur a Țării Românești a fost Nicolae Alexandru, urmașul lui Basarab I Întemeietorul. El a organizat primele instituții statale și a realizat un sistem de alianțe incredibil.

Principatul Valahiei sau Țara Românească a fost întemeiat la începutul secolului al XIV-lea, la sud de Carpați, pe teritoriul actual al Munteniei și al Olteniei.

Închegarea acestui stat medieval s-a produs în urma unificării cnezatelor și voievodatelor dintre Carpați și Dunăre, sub conducerea dinastiei Basarabilor, feudali cu centrul de putere în zona Câmpulung Muscel, proveniți cel mai probabil din zona Făgărașului.

Basarab I este cel care a întemeiat această dinastie, dar și cel care a obținut autonomia statală a Valahiei, desprinzându-se din sfera de influență maghiară după faimoasa bătălie de la Posada, în care regele Ungariei Carol Robert de Anjou și armata sa a fost umiliți de oștile valahe.

Urmașii lui Basarab aveau să fie cei care vor cristaliza statul sud-carpatic, oferindu-i instituțiile medievale necesare, sistemul de relații diplomatice și legături politice cu vecinii mai puternici.

Cel care a deschis această epocă de aur a Valahiei a fost fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru.

Fiul lui Basarab și al Margaretei, un întemeietor statal

Nicolae Alexandru a fost fiul lui Basarab I și al doamnei Margareta. A domnit între anii 1352 și 1364. Nu se știe când s-a născut și nici vârsta la care a ajuns domnitor, dar este cert că din 1343 a fost asociat la domnie de tatăl său, fiind numit moștenitor al tronului.

În toată această perioadă și-a făcut ucenicia pe lângă tatăl său. L-a depășit însă ca putere administrativă și importanță în organizarea statului medieval Țara Românească.

În primul rând, pe plan intern, s-a ocupat de organizarea instituțiilor medievale și de creșterea puterii instituției domniei, stăpânind ca domn autocrator, reușind să țină în frâu pretențiile și dorința de independență a feudalilor.

Domnia sa s-a întins pe o perioadă de 12 ani și a reprezentat o perioadă de stabilitate și prosperitate economică, fără intervenții militare străine sau convulsii sociale. Nicolae Alexandru a terminat mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, începută de tatăl său și a ctitorit Biserica Sân Nicoară. A continuat de asemenea lucrările la Biserica Domnească din Curtea de Argeș.

Un sistem de alianțe, abil realizat

La acea vreme, Țara Românească se învecina cu Ungaria, o super-putere în zona est-centrală din secolul al XIV-lea . La sud de Dunăre se aflau țaratele bulgărești și cele sârbești. O reală amenințare o reprezenta Hoarda de Aur. Invaziile tătărăști amenințau atât principatul dintre Carpați și Dunăre, precum și Regatul Ungariei.

Amenințarea otomană era prezentă, iar principii și cnezii dunăreni începeau să dea semne de neliniște. Tocmai pentru a asigura stabilitatea și independența Valahiei, Nicolae Alexandru a realizat cu abilitate un sistem de alianțe.

A fost căsătorit de trei ori și a avut cinci copii cunoscuți, dintre care doi vor deveni domnitori ai Țării Românești. Și-a căsătorit cu chibzuință fiicele. Pe Anca, fiica lui cu Clara de Doboka, o va căsători cu Ștefan Uroș al V-lea, principele Serbiei. Pe Ana, făcută cu aceeași Clara de Doboka, o va da bulgarului Ioan Strațimir, țarul Vidinului.

Prin aceste căsătorii și alianțe, Nicolae Alexandru a dorit să contrabalanseze atât pretențiile regatului maghiar asupra Țării Românești, cât și realizarea unui front comun în fața puterii crescânde a turcilor otomani. Se spune că Nicolae Alexandru a fost primul domnitor român care a inițiat acțiuni anti-otomane.

Totodată, Nicolae Alexandru a stins dușmănia cu regatul Ungariei. S-a căsătorit, de altfel, cu Maria Lackfy, dintr-o puternică familie nobiliară din Ungaria, tocmai pentru a marca această apropiere față de coroana maghiară. Cu Mara Lackfy a avut trei băieți, dintre care doi îi vor urma la tron. Chiar și așa relațiile cu Ungaria au fost oscilante. În 1355, Nicolae Alexandru apare ca supus al coroanei maghiare, adică vasal, care a primit în schimb Făgărașul. Apoi, din cauza unor privilegii date negustorilor brașoveni, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, încălcând dreptul de autonomie și stăpânire a lui Nicolae Alexandru, voievodul muntean renunță la suzeranitatea maghiară în 1359.

Oscilând între catolicism și ortodoxie

Tocmai pentru a realiza o apropiere față de Occidentul medieval care i-ar fi adus garanții sporite de securitate și noi rute comerciale - și implicit prosperitate, Nicolae Alexandru s-a apropiat de Biserica Catolică. Mai precis, ar fi întreținut corespondență cu Papa de la Roma. În plus, influențat de cea de-a doua sa soție, Clara de Doboka, o catolică ferventă, Nicolae Alexandru recunoaște autoritatea episcopiei catolice a Transilvaniei asupra catolicilor din Țara Românească.

Apropierea de catolicism a lui Nicolae Alexandru este surprinsă și de o serie de documente papale. Papa Clement al VI-lea scria că „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” din Valahia era un catolic devotat și că o parte din locuitorii principatului trecuseră deja la catolicism.

Ba chiar Nicolae Alexandru îi cere, printr-o scrisoare, lui Clement al VI-lea să-l recunoască ca domn autocrator - adică singur stăpânitor, autonom, de drept divin, al teritoriului dintre Dunăre și Carpați. Această recunoaștere ar fi însemnat o garanție extraordinară în lumea creștină catolică.

Scrisoarea este interceptată însă de unguri, iar regele Ludovic I, cu pretenții încă asupra Valahiei, îl convinge pe Papă să refuze această recunoaștere voievodului muntean.

Din acel moment, Nicolae Alexandru realizează că nu poate avea garanții în Occident și se reorientează. Rupe legăturile cu Ungaria și Papalitatea. În schimb ia legătura cu împăratul bizantin și patriarhul Callistus de la Constantinopol. Este recunoscut, de aceștia, ca domn autocrator, iar Nicolae Alexandru alege calea ortodoxiei bizantine.

Sub tutela patriarhală constantinopolitană, întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei având ca prim mitropolit pe Iachint de la Vicina.

Nicolae Alexandru a murit în anul 1364 după o domnie liniștită și prosperă. A fost înmormântat la Câmpulung.