La primele alegeri libere de după Decembrie 1989, votul nu mai era obligatoriu, însă românii s-au încolonat cuminți și s-au dus să-l voteze, în mare majoritate, pe Ion Iliescu, tovarăș de frunte pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, deși tot ei strigaseră, sub gloanțe, „Jos comunismul!“

La coadă la vot în București GettyImages

În anul 1990, românii de peste 18 ani s-au trezit cu o ștampilă în mână. Traversaseră aproape jumătate de secol de comunism și câteva luni de campanie electorală. În cursa prezidențială au intrat Ion Iliescu (FSN), Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ). Practic, în afară de Ion Iliescu, nimeni nu avea acces la publicul larg, de vreme ce singura televiziune, TVR, era sub totalul control politic al puterii.

În perioada în care sloganurile erau „Nu ne vindem țara“, „Noi muncim, nu gândim“, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“ și tot ceea ce i se reproșa lui Ion Rațiu era faptul că „nu mâncase salam de soia“, se uita și de faptul că Radu Câmpeanu era unul dintre miile de studenţi arestaţi în noiembrie 1946.

Rezultatul votului nu a surprins pe nimeni. La urne s-au prezentat 14.826.616 alegători. Din aceștia, 85,07% au votat cu Ion Iliescu. Doar puțin peste 10% au votat candidatul PNL, Radu Câmpeanu, și abia 4,29% pe Ion Rațiu, propus de PNȚ. După 34 de ani de la „Duminica orbului“, am vorbit cu mai mulți români care au votat pentru prima dată în anul 1990.

Fata cu steagul: „În mai ’90 încă mai ascultam Europa Liberă“

Gabriela Floare Nanuş a rămas un simbol al Revoluției. Este tânăra care a fluturat steagul de pe clădirea Comitetului Central, la Revoluţie, pe 22 decembrie 1989. Era elevă la Liceul de Mecanică Fină din Bucureşti. Dimineață, s-a îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care le avea, de zile mari: o cămașă albă, pantaloni de catifea, s-a încălţat cu cizme albe și s-a îndreptat spre centrul Capitalei. Văzuse elicopterul care venise după Nicolae și Elena Ceauşescu şi a vrut să vadă tot. A intrat în clădirea CC la scurt timp după ce elicopterul plecase. La ultimul etaj a descoperit un depozit cu materiale de propagandă: pancarte, steaguri. A luat şi ea un steag şi apoi a început să caute un obiect ascuţit cu care să decupeze stema comunistă. A intrat din birou în birou. Toate erau părăsite, însă toate telefoanele sunau fără oprire. În cele din urmă a găsit o lamă.

Cu steagul în mână, a urcat din nou pe acoperiş. Imaginea tinerei fluturând steagul de pe clădirea Comitetului Central a devenit faimoasă de-a lungul anilor. „Cred că aş fi putut să flutur steagul încă două zile la rând fără să mă opresc. Acum am rău de înălţime, dar atunci, când am ajuns pe acoperiș şi m-am dus la margine, a fost cea mai intensă emoţie pe care am trăit-o vreodată. Când am început să flutur steagul găurit, lumea de jos a început să strige «Libertate! Libertate!»“, retrăiește ea acea zi.

Gabriela Floare Nanuș Arhivă personală

Dar campania electorală care a urmat i-a lăsat un gust amar, ei și altor mii de tineri. Își amintește de „fițuicile electorale alarmiste pe care le împrăștia FSN-ul“. „Eu eram tânără și voiam «o țară ca afară», ce vedeam prin filme sau la TV. Voiam să fiu liberă, să călătoresc, să studiez ce vreau, să îmi hotărăsc singură calea“, povestește ea. Dar au venit alegerile din luna mai 1990. Deși împlinea 19 ani la 30 mai, a primit ștampila în mână. L-a votat pe Radu Câmpeanu, dar votul ei a fost prea puțin pentru ca să se schimbe ceva în țară. „În mai ’90 încă mai ascultam Europa Liberă. Era sursa de informații în care aveam încredere. Oamenii erau nesiguri și derutați, mai ales cei trecuți de 40-45 de ani, clasa muncitoare care se apropia de pensionare, care se temeau pentru siguranța viitorului lor și al copiilor“.

Miting 1990 Fundaţia Corneliu Coposu

După mineriade, a plecat din țară. A revenit în 1997, după ce a fost ales Emil Constantinescu președinte. „Era multă speranță și atunci. S-a vrut schimbare. Cam ca acum. Doar că...“. Ceea ce s-a întâmplat cu România comunistă și post-comunistă ne explică într-un mod inedit: „Am plantat un paulovnia la țară, că era la modă, crește repede etc. Într-adevăr, a crescut repede, doar că el creștea la fel de repede și la fel de mare și pe sub pământ. Rădăcina lui era să-mi dărâme casa. Până nu am scos și ultimul firicel de rădăcină, n-am scăpat de el. Am plantat un nuc în schimb. Crește mai încet, dar e mai «prietenos» cu o casă...“.

Irina Păcurariu: „Democrația șchioapă, de carnaval, care se juca în FSN“

Irina Păcurariu, realizatoare de programe, avea 21 de ani în mai 1990. Era studentă. „Îmi dau seama că «Duminica Orbului» din 1990 a rămas agățată prin amintiri pe care nu le-am accesat de multă vreme. Tata era în contact cu o comunitate de artiști, pictori, sculptori, scriitori, actori din Iași, care nu se conecta cu informațiile doar de la televizor“, povestește ea. De altfel, și primele zile ale Revoluției, încă din 16 decembrie, când au existat la Iași primele semne ale schimbării regimului, le-a trăit tot cu ei, conectați cu toți prietenii din toată țara, care transmiteau, mai fidel decât pe canalele oficiale, ce se întâmpla la București“, a povestit ea pentru „Weekend Adevărul“.

Irina Păcurariu Arhivă

Irina Păcurariu l-a votat în 1990 pe Radu Câmpeanu pentru că „era de neratat momentul“. Realiza ce înseamnă democrația? „Ne-a luat ceva vreme să pricepem că o firimitură de putere ajunge la noi. Știam că bunicii mei avuseseră mult de suferit din cauza comuniștilor, în familie democrația, așa şchioapǎ şi de carnaval cum se juca ea în FSN, era gura de oxigen la care s-a sperat mereu. Nu-mi amintesc să fi teoretizat mare lucru atunci. Luam vremurile cum veneau: agitate, cu valori întoarse pe dos, cu oportuniști și reguli scrise pe genunchi“.

Ea spune că votul era singura formă de protest și singura amendă. „Nu-mi plac formulele-lozincă: votul ca datorie, onoare, obligație, dar ne creștem copiii ancorați în ceea ce presupune exercițiul politic și sunt fericită să ascult ce are generația lor de spus. Aș spune că ascult și analizez mai tare spectacolul politic din perspectiva lor, de care țin cont mai mult decât despre analizele «experților» obosiți de cât au stat în reflectoare“.

Suporteri PNL FOTO GettyImages

Robert Cazanciuc și gestul nebun din decembrie 1989

La votul din 20 mai 1990 a fost și Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției. În urmă cu 35 de ani era elev la un liceu din Ploiești. „Nu aveam mulți bani, dar puținii bani pe care îi aveam pentru suc și prăjituri îi dădeam pe ziare. Cred că îmi cumpăram ziare în fiecare zi. Mai erau câțiva colegi în clasă care cumpărau și ei ziare și țin minte că le întindeam pe bănci după ore și discutam pe marginea știrilor. Era acea avalanșă de informații în tiraje de sute de mii de exemplare pe care le devoram. Nu televiziunea era sursa de informație, ci presa scrisă“, își amintește el.

Nu-și aduce aminte pe cine a votat, dar cu siguranță nu a uitat de sentimentul pe care l-a trăit când a văzut că istoria se schimbă în cursul vieții lor. Știau de ce merg la vot: să schimbe lucrurile. „A durat însă mult mai mult decât speram noi“.

Robert Cazanciuc FOTO Mediafax

Contribuise, la rândul său, cu gesturi mici la căderea comunismului. „Gestul maxim în decembrie pe care l-am făcut a fost să scriu cu creta pe asfalt «Jos comunismul!». Nu știu dacă a văzut cineva ce am scris, dar am simțit nevoia să fac și eu ceva. Așa am fost și la primul vot din mai 1990. Simțeam că și noi suntem parte a schimbării. Nu aveam vârsta potrivită pentru a înțelege toate lucrurile care se întâmplau, dar credeam că și prin voturile noastre țara putea merge într-o direcție bună. Ceea ce mi-a rămas bine întipărit în minte era entuziasmul. Eram extrem de bucuroși că trăiam acele momente și chiar în mai 1990 nu ne venea să credem că s-au schimbat lucrurile. Am prins toate momentele dificile în comunism: de la statul la cozi nesfârșite pentru pâine, zahăr, ulei, la mers pe scara autobuzului cu ușa deschisă, am trăit frigul din case. Am trăit tot ceea ce am urât în 1989“.

Visa la Occident seara, ascultând postul de radio Europa Liberă. „Aveam acces la unele informații, nu eram în beznă totală. Studiasem istoria care era accesibilă, dar după ce s-au deschis bibliotecile am putut să completez puzzle-ul lipsă din ceea ce era înainte de 1989“.

Avocatul Antonie Popescu: „O campanie otrăvită“

Antonie Popescu este acum un avocat celebru, fiind cel care a prezentat la CEDO sute de victime în dosarele Revoluției și Mineriadei, dar în mai 1990 era doar un tânăr cu o ștampilă în mână. Până la vot, își amintește că a fost o „campanie electorală otrăvită, o campanie electorală dominată de violență verbală și fizică. A fost o campanie cu multiple agresiuni asupra libertății conștiinței și practic această propagandă de tip sovietic a reluat vechi teme și clișee din anii ’50. FSN, provenit din PCR, avea toate pârghiile, în primul rând televiziunea, care a fost cel mai cu putere mijloc de propagandă. După ce a avut câteva zile o funcție de informare, a trecut în zona de propagandă, de manipulare a maselor“.

Antonie Popescu FOTO Mediafax

Votul său a mers către Ion Rațiu. „Era un om care venea dintr-o țară democrată, cu o democrație consolidată, care vrea să ajute. Și atunci noi ne bucuram. Și România s-a bucurat de o mare simpatie occidentală. Jertfa tinerilor din decembrie a impresionat pe toată lumea. Și de unde vorba Monicăi Lovinescu că România, care era locomotiva Europei de Est, a reușit foarte repede prin campania aceasta otrăvită, care a culminat cu violențele din 13-15 iunie, a devenit ultimul vagon al Europei de Est“. Așa, România a pierdut după 1990 mulți tineri, mulți dintre ei cerând azil politic în țări din Occident.

Mulți ani după Revoluție , România a mers cu frâna trasă. A intrat în NATO abia în 2004, iar în Uniunea Europeană abia în 2007, deși curentul de a duce țara noastră spre Occident apăruse în Piața Universității. Spera ca Ion Rațiu și Radu Câmpeanu să aibă mai multe voturi, însă este convins de faptul că rezultatele au fost alterate. „Lucrul acesta se putea face atunci mult mai ușor. De ce? FSN și PNȚ aveau organizații până în ultimul cătun. PNL avea mai degrabă în orașe. Sigur că propaganda, prin televiziune și prin ziarele «Azi», «Dimineața», toată agresiunea mediatică și-a spus cuvântul“.