Gelu sau Gelou așa cum apare în cronici este unul dintre cei mai vechi lideri de pe teritoriul țării noastre a cărui etnicitate este clar precizată. Practic, este primul lider român cunoscut în Transilvania medievală. Informațiile despre acesta descriu și realitatea etnică a regiunii.

Ansamblul fortificat de la Dăbâca, presupusa cetate a lui Gelu FOTO wikipedia

Problema etnicității locuitorilor Transilvaniei în secolele IX-X, adică la sosirea ungurilor în Pannonia a fost amplu dezbătută de-a lungul deceniilor, cu argumente de-o parte și de alta. Unul dintre izvoarele de bază care descriu realitățile din aceea perioadă este ”Gesta Hungarorum„, cronica unui secretar al regelui Bella al III lea sau Bella al II lea, adică cândva la începutul secolului al XII lea. Numele eruditului secretar a rămas necunoscut, dar opera sa este esențială pentru înțelegerea realităților politice din secolul al IX lea și al X lea. Pentru istoria românilor rămâne faptele descrise, aferente secolului al X lea, adică cucerirea Transilvaniei de către triburile maghiarilor. În ciuda faptului că această cronică a fost contestată de istoriografia, mai ales naționalistă, maghiară, ”Gesta Hungarorum„ rămâne un izvor foarte important. Mai ales că oferă indicii despre existența primului lider transilvănean cu etnicitate română clar precizată, o dovadă a existenței vlahilor în Transilvania la venirea ungurilor.

„Quidam blacus”, stăpân peste un popor sărac, hărțuit de migratori

Î n cronica lui Anonymus sunt descriși , special trei lideri ai populațiilor care trăia în Transilvania secolului al X lea, comunități care au intrat în conflict cu triburile maghiare venite să cerceteze și mai apoi să cucerească „Terra Ultrasilvanus„. Dintre aceștia, un oarecare Gelu sau Gelou așa cum apare în cronica lui Anonymus are etnicitatea bine precizat. Secretarul regelui Bella precizează că acesta era ”quidam blacus”, adică traducând din latină, înseamnă ”un oarecare vlah” sau român. Tot Anonymus scria că acest român, numit Gelou stăpânea peste o populație mixtă de vlahi și slavi. În aceea cronică aflăm că oamenii erau săraci, mai ales probabil și fiindcă foloseau arme simple, arcuri și săgeți, pentru a se apăra. Cu siguranță era o populație de agricultori și crescători de animale. Motivul sărăciei poate fi dedus dintr-un alt indiciu oferit de Anonymus. Acesta preciza că Gelou are de îndurat multe din cauza pecenegilor și cumanilor.

Probabil satele de români și slavi aflate în stăpânirea lui Gelu, probabil un jupan sau cneaz, se aflau sub presiunea militară și economică a acestor neamuri turcice. Cel mai probabil era totuși vorba despre pecenegi având în vedere că aceștia ajunseseră în zonă încă de la începutul secolului al X lea și s-au dovedit redutabili inamici ai ungurilor încă din stepele nord-pontice. Gelu era nevoit, cel mai probabil să le plătească tributul păcii, pentru a nu fi atacați și jefuiți de pecenegi. ”Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni de pe pământ, fiind vlahi şi slavi (blasi et sclavi) şi nu au alte arme, decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelou este lipsit de putere şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi”, scria Anonymus în „Gesta Hungarorum”.

Cetatea lui Gelu încă necunoscută

Tot din informațiile oferite în „Gesta Hungarorum„ aflăm că Gelu își avea stăpânirea în zona porților Meseșului, cu o cetate pe malurile Someșului. Deși a fost avansată ideea că cetatea Dăbâca, din județul Cluj, ar fi fost cetatea despre care vorbește cronica lui Anonymus, cercetările arheologice ulterioare au infirmat această ipoteză. Nici până în prezent nu se știe unde se afla acest centru al puterii lui Gelu, ”ducele” românilor și slavilor.”În ceea ce priveşte reşedinţa fortificată a lui Gelou, propunerile de localizare a acesteia la Dăbâca sau la Cluj-Mănăştur nu au putut fi întru totul confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice desfăşurate în cele două aşezări. Acestei poteze s-au sprijinit, de altfel, doar pe informaţia directă oferită de Gesta (iuxta fluuius Zomus positum) –faţă de care, trebuie s-o spunem, varianta Dăbâca este una mai degrabă improbabilă”, preciza istoricul Tudor Sălăgean în ”Ţara lui Gelou”

Cel mai probabil era o cetate cu palisadă din lemn și val de pământ, asemănătoare altor construcții slavo-valahe din spațiul carpato-danubiano-pontic al acelor vremuri. În orice caz, Gelu, așa cum spun specialiștii, stăpânea un teritoriu mai mic decât Menumorut sau Glad, alți doi lideri pomeniți în Transilvania de Anonymus. Probabil controla câteva sate și o cetate. ”Oricare ar fi traducerea pentru care optăm, face inacceptabilă ideea stăpânirii de către Gelou a unui teritoriu comparabil cu acela al „ducatelor” lui Menumorout sau Glad. Ea face, de asemenea, foarte puţin probabilă controlarea de către „conducătorul” român a unui număr mai mare de cetăţi. Chiar dacă, din punct de vedere al statutului său politic, Gelou este recunoscut ca „dux”, deţinător al unui ”dominium”. El nu depăşea, prin forţa şi resursele sale, nivelul unui comandant de cetate din teritoriile stăpânite de Menumorout, Salanus sau Zubur”, preciza istoricul Tudor Sălăgean în aceeași lucrare

Gelu ucis de unguri

Teritoriul lui Gelu este descoperit de o iscoadă maghiară. Acesta se întoarce la căpetenia sa Tuhutum, fiul lui Horca și îi relatează faptul că localnicii nu au echipament militar serios și pot fi vulnerabili în fața călăreților maghiari. Deasemenea, deși cu localnici săraci în arme, țara lui Gelu avea potențial pentru maghiari. Cel mai probabil avea zăcăminte de sare. Tuhutum cere aprobarea căpeteniei supreme, Arpad, pentru a ataca ținuturile lui Gelu. Primind aprobarea, ungurii au atacat ținuturile lui Gelu. Jupanul sau cneazul român nu ezită și pleacă la luptă contra ungurilor. Își va găsi sfârșitul ucis de săgeților trase de călăreții maghiari. ”Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane unde stăpânirea o ţinea un oarecare vlah Gelou, a început să ofteze, şi să se întrebe dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana pentru sine şi urmaşii săi.(...) Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ.(...) Atunci Tuhutum, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu.

Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa lui Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelou. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelou, ducele vlahilor. Iar Gelou, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelou, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo. Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelou, să intre în luptă.Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelou au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Zomus(n.r. Someş), ostaşii lui Tuhutum urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelou lângă râul Copus (n.r. Căpuşi, un afluent al Someşului)”, se arată în cronica lui Anonymus. Ceilalți lideri menționați de cronica lui Anonymus, probabil aveau origine bulgărească stăpânind tot peste o populație mixtă de români și slavi, dar și turanici, în anumite zone.