Poveştile neştiute ale Mineriadei din 1990. Descinderea minerilor în cartierele de ţigani din Bucureşti
În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, ortacii lui Miron Cozma ajungeau în Bucureşti şi puneau stăpânire pe oraş. Despre ororile lor s-au scris sute de pagini, dar în afară de curăţarea Pieţei Universităţii şi de bătăile crunte administrate tuturor celor care aveau înfăţişare de intelectuali, minerii au mai avut şi alte activităţi. După ce au rezolvat problema golanilor cu plete şi cu barbă şi au vandalizat sediile partidelor de Opoziţie, ortacii au pătruns în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, făcând ravagii printre ţigani.
Acţiunea s-a desfăşurat cu girul Poliţiei, iar motivaţia minerilor nu era greu de înţeles: presa fidelă FSN-ului condus de Ion Iliescu prezentase Piaţa Universităţii ca pe un loc stăpânit de bişniţari şi de ţigani.
"Din timp în timp, la Sala Polivalentă, unde au fost cazaţi o mare parte dintre mineri, apărea câte un autobuz sau o basculantă. „Cobora un civil şi striga: «Două autobuze în Ferentari, două în Rahova!». Şi erau din ăştia cărora le plăcea să meargă. Şi am auzit că i-au bătut rău pe săracii ţigani. Unii se întorceau şi cu casetofoane, cu radiouri, cu blugi", povesteşte Dorin Loiş, care în 1990 era lider sindical la Mina Livezeni.
Minerii au coborât din basculante pe străzile din cartierele în care locuiesc şi mulţi ţigani - Tei, Ferentari, Bucureştii Noi sau Rahova - şi i-au bătut pe cei care le-au părut a fi bişniţari. În multe cazuri au intrat peste ei în case şi le-au furat tot ce era de valoare (de la plăpumi la televizoare), iar acolo unde nu era nimic de luat, minerii au spart geamurile.
„Luaţi ţiganul”
Dintr-un total de aproximativ 1.300 de ostatici prinşi prin Bucureşti, între 13 şi 15 iunie 1990, şi închişi în Unităţile Militare de la Măgurele sau Băneasa, peste 700 au fost ţigani. Cei mai norocoşi s-au întors acasă după câteva zile, bătuţi, plângând şi blestemând, fără să ştie prea bine ce s-a întâmplat cu ei.
Dumitru Feraru (58 de ani, foto dreapta), cetăţean de etnie romă domiciliat în cartierul Rahova, a povestit pentru “Adevărul” cum a fost aproape să fie omorât în bătaie de mineri. „Pe 14 iunie era ultima mea zi de concediu. Era pe la amiază şi mergeam prin Piaţa Unirii cu unchiul Gheorghe Cazacu şi cu cumnatul meu Ilie Gae. Veniseră şi ei în Bucureşti, de la Râmnicu Vâlcea, ca să cumpere un frigider. Ne duceam spre staţia tramvaiului 21, să ne «arunce» la Bucur Obor, ca să luăm frigiderul. La Sfântu Gheorghe ne-au văzut nişte mineri. Băteau la nişte oameni acolo, dar trăgeau cu coada ochiului la noi. Eu şi unchiul meu suntem bruneţi bine. Ne-au încercuit pe toţi trei. Unul zice: «Bă, ţiganilor, scoateţi alba-neagra!». Şi au început să ne controleze. La unchiul meu au găsit banii de frigider, au crezut că i-a făcut la bişniţă şi au început să-l lovească cu furtunele şi cu bâtele în cap. Unchiul a rămas lungit pe stradă, iar eu şi cumnatul meu am luat-o la fugă. Ne-au prins în faţa Magazinului Bucureşti, ne-au bătut în cap şi de aici nu mai ştiu nimic până la ora patru după amiază".
Feraru şi cumnatul său s-au trezit într-o dubă folosită de Poliţie pentru transportul deţinuţilor. „În dubă mai erau vreo 50 de oameni, toţi în sânge, aşa. Ne-au descărcat la Măgurele. Acolo era ca în lagărele de concentrare naziste. Eu am avut ocazia să vizitez Auschwitz-ul, am văzut şi filme. Era la fel ca la Măgurele".
După o zi, Dumitru Feraru a fost mutat la Şcoala de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa. Era vânăt pe tot corpul de bine ce-l pisaseră minerii şi mai avea, pe deasupra, şi o fisură craniană. “Luaţi ţiganul, că nu vreau să-mi moară pe aici”, a ordonat un ofiţer şi l-au dus la Spitalul 9.
“Am rămas internat acolo cu pază - un militar înarmat lângă patul meu. Ştiţi cum mă priveau oamenii din salon? Ca pe un criminal. Eu, cu culoarea pielii mele, şi ăla cu automatul lângă pat, vă daţi seama! Asta meritam eu după 15 ani de muncă cinstită, pe cartea de muncă? Spre seară, a venit un căpitan în salon, a luat paza şi mi-a zis că în cazul meu a fost vorba de un incident nefericit şi că nu sunt vinovat cu nimic. Zice: «Ăsta a fost ghinionul tău, să te afli acolo». Eu îl întrebam: «Păi şi eu ce fac acuma?». Şi mi-a aruncat peste umăr, la plecare: «Când te externează, dă-i şi tu în judecată»”, îşi aminteşte Feraru.
Niciun vinovat
18 zile a stat Dumitru Feraru în spital, până s-a pus pe picioare. La început, ai lui n-au ştiut nimic de el, l-au crezut mort. “După două zile am reuşit să mă mişc. Am făcut rost de o monedă şi am sunat la femeie, în Rahova. O anunţaseră de la Poliţie că sunt la morgă. Şi a găsit ea acolo un mort cam de statura mea şi îmbrăcat cam ca mine. Când a văzut şi ciorapii din picioare, că avea ăla ciorapi la fel ca ai mei, a căzut jos, săraca”.
Pe la mijlocul anilor ’90, Dumitru Feraru s-a înscris în Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România şi a dat statul român în judecată, să-şi caute dreptatea. A fost plimbat de la o instituţie la alta, iar în 2009 a primit acasă, în Rahova, o scrisoare de la procurorul general al României. În ea scria că Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Atanasie Stănculescu, minerii, poliţiştii şi, în general, toţi oamenii Mineriadei ies de sub urmărire penală. Adică nu e nimeni vinovat că, din cauza pielii sale închise, lui Feraru i-a fost spart capul cu bâta.
Omagiu adus în Piaţa Universităţii românilor căzuţi în timpul Mineriadelor FOTO Marian Vilău
Sursa: adevarul.ro
