Americanii i-au avut pe Andrew Carnegie, John Rockefeller sau pe frații Vanderbilt, în timp ce Bucureștiul și România l-au avut pe Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriași și mai bogați oameni din istoria țării. Prin eforturile sale, Malaxa a pus România pe harta industrială a Europei, însă viața sa este prea puțin cunoscută pentru impactul pe care l-a avut în societate, motiv pentru care vă prezentăm povestea lui Nicolae Malaxa, scrie b365.ro .

Dezvoltarea puternică a Căilor Ferate Române, Uzinele Faur și Republica, Fabrica de Ulei Bârlad, IOR București și multe alte realizări au un numitor comun – Nicolae Malaxa.

Originile lui Nicolae Malaxa și ale numelui său

Cel care avea să devină unul dintre marii (dacă nu cel mai mare) industriași români din interbelic se năștea la 10 decembrie (dată veche)/ 23 decembrie (dată nouă) 1884 în Huși, fostul județ Fălciu. Prin comparație cu un alt mare industriaș, Bragadiru, Nicolae Malaxa provenea dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Costache Malaxa, era un negustor de succes, în timp ce mama sa, Elena Ruxandra, provenea din neamul de boieri Bădărău(sau Bălălău), bunicul său fiind spătarul acestui neam, ocupând un rang înalt la curtea domnească.

Când vine vorba de origini, Nicolae Malaxa este aromân epirot din partea tatălui, străbunicul său fiind primul care a venit în Moldova în a doua parte a vieții, mai exact în jurul anului 1818, conform Historia .

Numele de familie, deși pare neobișnuit, dovedește că familia sa are „vechime” în meșteșugării și industrie. Malaxa provine din termenul latin „malaxare”, ce înseamnă „a amesteca”. Însă în cultura aromână, acest nume era atribuit celor care meșteșugăreau, îndeosebi care erau olari.

Părinții lui Malaxa au ales pentru viitorul său împotriva „trendurilor” vremii

La acea vreme, familiile înstărite își îndreptau copiii către școli înalte și mai apoi meserii din sfera umanistă, precum Dreptul sau finanțele, însă faptul că industria din România începea să scoată capul la suprafață i-a făcut pe părinții lui Malaxa să se opună acestui „trend”, astfel că Nicolae a urmat cursurile Politehnicii din Karlsruhe, Germania, una dintre cele mai performante din întreaga lume.

După obținerea diplomei de inginer, Nicolae Malaxa a revenit în Iași, unde a primit susținere din partea părinților când a pus bazele primei sale afaceri – Fabrica de Ulei „Mândra” din Bârlad, prima de acest fel din țară, fiind deschisă în ziua de astăzi, acolo aflându-se o pompă veche de peste 100 de ani, care încă este funcțională.

La Bârlad, Malaxa a pus bazele unei școli de ucenici unde tinerii care absolveau școala primară erau instruiți pe banii lui. Acesta se ocupa și de cazarea în regim de internat, și de costurile de trai ale acestora, cu o singură condiție: ca tinerii să se angajeze apoi la Fabrica de Ulei sau la Atelierele Mecanice.

Mai mult, la Bârlad Malaxa a pus bazele și pentru un atelier de reparații auto, în ciuda numărului redus de mașini din țară de la acea vreme. Atelierul avea însă „clienți fideli” – aici erau reparate mereu maşinile Staţiunii de mecanizare agricolă Zorleni, prima de acest gen din Vechiul Regat şi maşinile Regimentului de Transporturi Auto “Regina Maria”, primul regiment auto din Armata Română. Însă ascensiunea lui Nicolae Malaxa abia de aici începe.

„Veniturile aduse de întrepinderile din Bârlad şi sumele rezultate din vânzarea afacerii prin tranzacţii făcute în anii deceniului al doilea din secolul XX, permit lui Nicolae Malaxa să cumpere la periferia Bucureştiului un teren viran, unde, începând din 3 august 1921, începe funcţionarea unui atelier de reparaţii locomotive şi vagoane. Extinde afacerea şi în apropiere de Titan, începând cu 1923, construieşte de la fundaţie o uzină pentru producerea materialului rulant de calea ferată. Este nucleul Uzinelor Malaxa (Faur) care, redenumite după naţionalizare “23 August” au rămas decenii de-a rândul etalonul industriei românești”, conform lui Marian Rotaru.

Mutarea la București și apariția imperiului Malaxa

După pierderile și distrugerile din Primul Război Mondial țara noastră se afla în plin proces de reconstrucție și un element crucial al acestei reconstrucții era rețeaua de căi ferate, care suferise avarii grave în urma luptelor și a bombardamentelor. Grație viziunii sale, Malaxa a achiziționat un teren viran la marginea Bucureștiului, loc unde a înființat la 3 august 1921 un atelier de reparații de locomotive și producție de șine de tren.

România nu dispunea de producție de fontă de calitate comparabilă cu cea de peste hotare, motiv pentru care saboții de frână erau comandați de la fabrici din străinătate. Anulările de comenzi, întârzierile și alte momente neașteptate dădeau adesea peste cap planurile CFR. Malaxa începuse să fabrice saboți de frână cu materie primă importată pentru Căile Ferate Române, fapt care l-a îmbogățit pe industriaș și l-a propulsat în cele mai influente cercuri din țară.

Afacerea s-a extins și în apropierea Titanului de azi, unde începând cu 1923 ridică de la zero o uzină – Uzina Malaxa, cunoscută și sub numele de Faur. Uzina Malaxa a fost dată în funcțiune în 1927, iar un an mai târziu aici a fost finalizată prima locomotivă cu abur Malaxa. Uzina era dotată cu aparatură și unelte de înaltă calitate, produse în Germania, întocmai ca la Fabrica de Ulei și Atelierul din Bârlad. La început, aici au fost angajați 180 de muncitori calificați germani, care să instruiască pe cei români și să înceapă producția de locomotive. Încetul cu încetul însă, germanii au fost înlocuiți cu români pregătiți și instruiți „in-house”. Și mai impresionant este că, în plină criză economică mondială, Malaxa tocmai vânduse locomotiva cu numărul o sută, dar și că la Malaxa se asigura întregul necesar de locomotive pentru toată România. Iar din 1930, toate componentele locomotivelor erau produse în țară, nimic nu era importat.

În 1933 apare Fabrica de ţevi fără sudură din oţel “Malaxa Tub” tot în București. Vorbim despre cea mai modernă fabrică de țevi din Europa, fiind prima fabrică de pe continent care a implementat procedeul american de laminare Stiefel. De asemenea, în 1936, la Uzinele Malaxa apare prima locomotivă diesel românească, locomotivele Malaxa fiind deseori premiate la concursuri și expoziții – de la Belgrad (1937) la Milano (1940). Malaxa a făcut investiţii şi în construcţii. A colaborat cu arhitectul Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, blocul Malaxa-Burileanu fiind considerat astăzi clădire de patrimoniu.

Condițiile angajaților lui Malaxa și naționalizarea imperiului

La Malaxa angajații se bucurau de unele dintre cele mai bune condiții și privilegii de muncă din țară – primeau masa gratuit, aveau parte de asistență socială, primeau uniforme și echipamente de protecție individuale și dispuneau de vestiare și săli de duș. Nu e de mirare că în timp scurt Uzina Faur avea să primească zilnic pe porți peste 8.000 de angajați educați și instruiți de Malaxa.

În 1941, Malaxa a fost acuzat de colaborare cu Mișcarea Legionară și simpatie pentru Garda de Fier, motiv pentru care a fost persecutat de regimul Antonescu, uzinele sale fiind naționalizate sub numele de Rogifer S.A. Ca urmare a bombardamentelor din 1944 care au lovit Capitala, conducerea uzinei Rogifer S.A. a luat decizia de a muta în spatele frontului o parte din atelierele Fabricii de muniții de artilerie și armament, mai precis în împrejurimile Haltei CFR Sibiel (punct de oprire a trenurilor personale, la 24 km vest de Sibiu, în Mărginimea Sibiului), lângă pădurea Bărcul Roșu. În momentul arestării lui Ion Antonescu din 23 august 1944, construcția halelor de producție fusese aproape terminată, însă proiectul a fost abandonat. După 23 august 1944, Nicolae Malaxa a fost un apropiat al noului premier Petru Groza, instalat de sovietici, asta după ce făcuse parte din „camarila” regelui Carol al II-lea. Motivul era simplu, Malaxa fusese pedepsit de regimul antonescian, astfel că Malaxa își începuse „fuga” peste hotare transferând sute de milioane de dolari în bănci americane.

La 11 iunie 1948, Uzinele Malaxa și restul proprietăților sale au fost naționalizate, uzinele fiind denumite „23 august” și fiind privite ca un motiv de mândrie și un simbol al luptei muncitorești. Comuniștii l-au păstrat însă pe Malaxa pe postul de consultant specialist. Acesta a profitat de momentul în care a fost trimis într-o delegație comercială la Viena și nu a mai revenit în România, emigrând apoi în Statele Unite și stabilindu-se la New York. Malaxa a cerut drept de rezidență permanentă în Statele Unite ale Americii. În anul 1948, senatorul republican Richard Nixon (viitor președinte al S.U.A.) a încercat să introducă în Congres o lege care să-i permită industriașului să obțină dreptul de ședere pe teritoriul american, dar Congresul s-a opus.

Deși a încercat să revină în afaceri, Malaxa nu a mai avut parte de succesul de care se bucura în România, în lipsa comenzilor de la stat. În 1951, Malaxa, bun prieten al lui Nixon, a deschis în orașul natal al acestuia compania Western Tube, care nu a produs însă niciodată nimic. În 1965, americanii decid expulzarea lui Malaxa și acesta risca să fie deportat în România, unde comuniștii în condamnaseră la moarte în absență, motivul fiind că a produs armament și muniție pentru Armata Română când țara era aliată cu Germania nazistă. Moare de bătrânețe tot în 1965, la New York, înainte de a fi expulzat.

Distribuie Distribuie Comentarii