Vasile Floran a păzit Sarmizegetusa Regia în anii '70. Era un personaj pitoresc din ținutul cetăților dacice și i-a îndrumat pe arheologi spre unul din marile tezaure din cetatea dacică.

În anii ’70, Sarmizegetusa Regia era păzită de Vasile Floran, un personaj pitoresc din ținutul cetăților dacice, pe care turiștii îl găseau zilnic în așezarea dacică, îmbrăcat în straie populare, îngrijind ruinele capitalei antice.

O fotografie din anii ’80, publicată de Cornelius Ionescu, atunci explorator în ținutul cetăților dacice, îl înfățișează pe Vasile Floran în costum național pe unul dintre monumentele din Sarmizegetusa Regia.

„Prin 1985, poate 1986, acum nu cred că mai are mare importanţă, la Sarmis am cerut voie să fac o poză unui dac ce tocmai cosea iarba pe acolo. Spunea că era Vel, Paznicul Cetăţii”, relata Cornelius Ionescu, pe blogul său.

Străjerul din Sarmizegetusa anilor '70

Vasile Floran locuia într-o cabană veche din Sarmizegetusa Regia și îi întâmpina pe oaspeții cetății, care în anii ’70 erau mai puțini, atunci ultimii 20 de kilometri ai drumului spre cetate, care urca pe valea Grădiștii din Hunedoara (video), fiind extrem de dificil.

„La faţa locului nu l-am mai găsit decât pe Vasile Floran, om de 52 de ani care de 14 ani îndeplineşte funcţia de paznic al cetăţii, un ţăran mucalit pe care, pentru că este îmbrăcat numai în straie albe tradiţionale, însoţitorii noştri l-au botezat dacul. Ne spune că vin, totuşi, în jur de 1.500-2.000 de oameni în fiecare vară la Sarmizegetusa şi mai toţi întreabă de hărţi, pliante, ghiduri-lucruri care le-ar putea explica mai pe înţelesul lor ceea ce văd dar şi ceea ce ar trebui să vadă, lucruri care insă, bineînţeles, nu are cine să le dea”, informa Flacăra, în 1976, într-un reportaj semnat de Dumitru Graur.

Timp de mai multe decenii, până la începutul anilor ’70, drumul forestier de pe Valea Grădiștii din Hunedoara a fost însoțit de o cale ferată forestieră care ajungea până la stația Cetate de la poalele Dealului Grădiștii, unde se află Sarmizegetusa Regia (video).

Calea ferată forestieră, folosită pentru transportul lemnelor, dar și de localnici și turiști, a fost dezafectată prin 1972, după ce a fost distrusă de viituri. Călătoriile pe calea ferată din munţi erau pline de peripeţii, relata Cornelius Ionescu.

„Era mereu înghesuială pe trenuleţ, mergeau zeci de oameni în sus, la cules zmeură, mure şi afine, pe care le vindeau pe loc la centrele de colectare de la Valea Rea şi Anineş. Nu plăteau nimic, după cum nici noi nu plăteam. Nu existau bilete, dar nici vagoane de călători. Doar nişte platforme cu nişte pari pe margine, să nu cadă buştenii la coborâre. În staţiile mai mari oamenii coborau şi ajutau la încărcarea tenderului, de fapt o ladă de tablă, cu cărbuni. Iar dacă se terminau cărbunii, se oprea trenul prin pădure şi luau doi, trei steri de lemne să-i bage mecanicul în soba locomotivei. Mergeau parcă mai bine decât cărbunii”, scrie Cornelius Ionescu, pe blogul său.

Vietățile sălbatice își făceau și ele simțită prezența uneori, pe traseul domol spre Sarmizegetusa Regia.

„Câteodată oamenii mai erau puşi pe fugă, de nu mai ştiai ce să crezi. Nu, nu era pădurarul, acesta îşi mânca pita şi slana liniştit pe un vagon. Era un urs mare şi supărat, care avea obiceiul să-i alerge mergând pe două labe, pe cele din spate voi să spui, aruncând cu cioate sau pietre. Tare se distra ursul, dar oamenii deloc, tot drumul apoi numai despre urs vorbind. Şi pe măsură ce trenul urca, ursul din poveste se făcea mai mare, mai sprinten şi mai isteţ. Iar copiii, băieţi şi fete, ţipau şi dârdâiau. Noi stăteam călare pe rucsaci, ţinându-ne de parii verticali de pe margine şi ferindu-ne cu mâinile de ramurile aninilor de pe margini”, își amintea exploratorul.

În Sarmizegetusa Regia, oaspeții erau întâmpinați de paznicul așezării, care locuia într-o dărâmătură de casă din argilă peste care a mai căzut şi un copac în primăvară, amintea reporerul de la Flacăra.

Pe un zid al barăcii, un turist s-a semnat „Decebalus per Marin, Băileşti“, aluzie la celebra inscripţie „Decebalus per Scorilo”, descoperită în Sarmizegetusa.

Sarmizegetusa Regia din vremea lui Vasile Floran nu trecuse încă prin marile transformări de la începutul anilor ’80, când i-au fost adăugate construcții noi de piatră și beton.

„Arbori puternici şi-au înfipt rădăcinile chiar pe ziduri, strângând ca într-un cleşte pietrele milenare. Impresia este de fastuos şi în acelaşi timp de simplitate, o simplitate pe care însă concretul istoric, prezent la fiecare pas, o întregeşte şi îi dă dimensiuni cu totul excepţionale”, arătau autorii articolului din revista Flacăra.

Vasile Floran era un ghid al turiștilor veniți în cetatea din munți.

„Vasile Floran scormoneşte pământul cu mâinile sale bătucite de ţăran învăţat cu coasa şi lopata, îl caută parcă de vreo comoară ascunsă sub lespezile groase de piatră, în locuri numai de el ştiute. Scoate în cele din urmă un pumn negru de pământ, reavăn, dar ne spune că-i... grâu — şi este într-adevăr, vom vedea şi mângiia în palme grâul dacic, înnegrit şi ars sub pământ în cele două milenii de aşteptare în hambarele distruse de războaie şi uitate de ceilalţi stăpâni ai cetăţii. Îl vom vedea mai bine abia după ce Vasile Floran va spăla pumnul de pământ la un izvor abia susurând din apropiere. Am coborât câteva ceasuri mai târziu, cu părere de rău, dar în acelaşi timp cu un sentiment de mulţumire, de a fi fost printre prea rarii vizitatori ai acestor locuri”, arăta Dumitru Graur.

Comori în Sarmizegetusa Regia

În toamna anului 1970, în vremea în care Sarmizegetusa Regia se afla în grija lui Vasile Floran, un localnic a găsit un Koson de aur , la câteva sute de metri de sanctuarele sin situl arheologic. Povestea descoperirii din 1970 a fost făcută publică în primăvara anului următor.

„Cu puţin timp în urmă, cetăţeanul Ştefan Portic a găsit din întâmplare o monedă în pădurea din apropierea fostei reşedinţe a regilor daci, Sarmizegetusa. La o cercetare mai atentă, moneda s-a dovedit a fi un Koson de aur (8,5 grame) şi reprezintă o raritate numismatică. Asemenea monede nu s-au mai descoperit din secolul al XIX-lea”, informa ziarul Drumul Socialismului, în 1971.

Până în 1970, monede antice de aur nu mai fusese descoperite în cetatea dacică de aproape 170 de ani. Comorile de galbeni găsite în jurul anului 1800 de localnici la Sarmizegetusa Regia au declanșat atunci febra aurului, care a mobilizat autoritățile și a dus în anii 1803 – 1804 la dezvelirea mai multor monumente antice din capitala dacilor.

O campanie de cercetări arheologice a demarat în prim[vara anului 1971 în zona unde a fost găsit galbenul, însă oamenii de știință nu au mai găsit alte obiecte de aur. În schimb, cu ajutorul lui Vasile Floran au dat peste un mare atelier de fierărie, care cuprindea peste o tonă de unelte, lupe și alte obiecte de fier, dar și alte materiale arheologice.

„Uneltele se descoperiseră la marginea dinspre vale a unei terase mici, pe traseul unui drum de tras bușteni, iar lupele au fost scoase la lumină de căderea unui fag uriaș ale cărui rădăcini au antrenat circa 30 asemenea piese întregi și fragmentare. Zona acestor descoperiri se află la nord-est de incinta sacră de pe Dealul Grădiștii, la circa un kilometru și este numită de localnici Căprăreața, după bogăția în vânat a locului. Semnalarea descoperirilor a venit de la Vasile Floran, paznicul Sarmizegetusei, care a adunat și cea mai mare parte a pieselor de fier scoase la lumină de „săpăturile“ buștenilor pe unul dintre drumurile de exploatare. Nu a putut fi recuperată o nicovală mare, pierdută undeva pe pantele muntelui de un muncitor forestier”, informa în 1975, arheologul Ioan Glodariu, coordonatorul șantierului arheologic din cetățile dacice.

Febra comorilor dacice, din anii '90

În primii ani după 1990, moneda din aur găsită de Ştefan Portic şi uneltele dacice de la Căprăreața au atras numeroşi căutători de comori în Sarmizegetusa Regia, dotaţi cu detectoare de metale, cu hărţi militare şi cu documente care îi ajutau să se apropie de comorile dacilor.

La doar câteva sute de metri de incinta sacră a Sarmizegetusei Regia au fost descoperite cele mai mari comori de aur dacice: cel puţin 21 de brăţări spiralice şi mii de monede preţioase de aur, tezaure care cântăreau peste 30 de kilograme.

La sfârșitul anilor ’70, Sarmizegetusa Regia nu mai avea paznic, informa presa vremii, iar în lipsa lui Vasile Floran, turiștii grăbeau degradarea monumentelor din capitala dacilor.