Peșterile de pe Valea Mureșului au fost folosite de oameni din cele mai vechi timpuri. Un astfel de „om al peșterilor” a devenit faimos în trecut pentru vârsta pe care o atinsese: peste 140 de ani, potrivit adevărul.ro .

Locuri retrase din Hunedoara au fost de-a lungul timpului sălașurile unor oameni cu un mod de viață neobișnuit, adesea neînțeles de localnicii din împrejurimi.

Unii au ales să trăiască solitar, în peșteri sau păduri, hrănindu-se cu roadele sălbăticiei, alții și-au atras alături, adepți și ucenici, fascinați de povestea lor. Unii români i-au considerat vraci, călugări ori maeștri spirituali, alții i-au privit ca pe niște personaje ciudate care nu și-au găsit locul în civilizație.

Sihastrul din pădure ar fi trăit peste 140 de ani

În satele comunei Ilia, de pe valea Mureșului, un astfel de om a intrat în legendele locale. Se numea Iancu lui Dida (Călăbăț), trăia singur într-o peșteră de la marginea satului Săcămaș și ar fi trăit peste 140 de ani. A trăit până în anii ’50, iar povestea sa a fost relatată, mai târziu, de profesorul Ieronim Lazăr.

„Prin anii ‘50 mă aflam pe strada gării din Deva de vorbă cu un consătean din Brănişca. La un moment dat prietenul meu mă făcu atent: ”Uite-l pe Iancu ăsta. Nu ştie câţi ani are”. Pe lângă noi trecuse un omuleţ de vreun metru şi ceva îmbrăcat cu fustă, desculţ, cu o ploscă legată la cingătoare, iar pe umăr cu o traistă agăţată în toporişcă. Avea pe cap un păr foarte des şi purta barbă. Omuleţul a auzit că despre el este vorba, a întors capul, dar şi-a văzut de drum. Era vară, în zi de miercuri, când la Deva se ţine târg săptămânal. Iancu pornise dis-de-dimineaţă de la Săcămaş, pe jos, şi călca sprinten ca un tinerel”, susținea acesta, într-un articol din 2015, publicat de zhd.ro.

De la Săcămaș la Deva sunt peste 20 de kilometri, însă Iancu îi putea parcurge fără probleme, chiar și la o vârstă care avea să îi uluiască pe cei care au aflat-o. Modul de viață al bărbatului misterios i-a făcut curioși pe agenții Securității.

„După o vreme când stăteam pe o bancă publică cu colonelul Călugăru, pe atunci medicul securităţii regionale, amicul meu a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine îl văd? Pe omuleţul din Săcămaş. ”Vezi pe pişpiricul ăsta?” – îmi zice doctorul. ”Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate. Doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la peştera din pădurea unde Iancu avea ”domiciliul”. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul C.I. Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, arăta profesorul.

Cum a murit sihastrul din peșteră

Iancu nu a avut niciodată acte de identitate, iar bătrânii din ținutul de pe valea Mureșului l-au apucat tot vârstnic, chiar și atunci când erau copii, relata Lazăr.

În timpul petrecut în institutul medical, bătrânul a vrut de mai multe ori să plece din camera sa, ieșind pe fereastră. Ar fi fost legat de pat și a refuzat să mănânce, riscând să moară de foame.

În cele din urmă, a fost trimis în locurile natale, unde a continuat să trăiască în grota sa. Localnicii povesteau că în grotă erau două lespezi, pe care le încălzea pe rând și dormea pe ele.

„La intrarea în peşteră a înjghebat o uşă din lemn prin care intra aerul, dar nu puteau intra lupi. Iancu nu îşi retezase unghiile şi ele crescuseră ca nişte ghiare. Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul. Cu ce se hrănea Iancu? Cu măcriş, flori de salcâm, fructe de pădure, bea apă de izvor şi respira aer curat. Gospodinele din sat îi aduceau de-ale gurii, iar Iancu le dădea în schimb linguri de lemn şi fluiere din soc”, arăta profesorul care îl cunoscuse.

Era o fire veselă și adesea făcea lumea să râdă cu hohote. Cu timpul, a devenit un personaj cunoscut, pe care îl vizitau chiar și unii demnitari comuniști.

„Ministrul minelor, Bujor Almăşan, i-a dat lui Iancu 500 lei, adică 5 bancnote noi de câte 100. El nu prea umbla cu bani, dar i-a luat. A doua zi, pe acolo a trecut băiatul cârciumarului din Leşnic. Acesta a văzut bancnotele şi le-a cerut. Iancu s-a împotrivit şi tânărul l-a lovit cu o bâtă în cap, i-a luat banii şi dus a fost. Din acel moment Iancu s-a îmbolnăvit. El de mult nu mai vorbea, ci doar gângăvea ceva şi se înţelegea prin semne. Arăta cu mâna spre cap şi dădea de înţeles că a fost lovit. Colonelul Rusu, pe atunci şef la pază şi ordine, mi-a relatat că o săptămână a fost în anchetă. A aflat cine era făptaşul şi s-au luat măsuri de rigoare. Iancu, care nu se mai putea descurca singur, a fost dus în gârliciul unei pivniţe din sat, unde s-a mai chinuit o vreme până când şi-a încheiat socotelile cu lumea asta. Sătenii au pus mână de la mână şi i-au făcut o înmormântare creştinească”, relata Lazăr.

Peștera de pe valea Mureșului, locuită de Fii luminii

În anii ’90, povestea lui Iancu încă era vie în amintirea localnicilor, iar unii dintre ei susțineau că ar mai fi trăit dacă nu ar fi fost agresat.

În aceeași zonă de pe valea Mureșului, o altă peșteră a devenit adăpostul „fiilor luminii”, câțiva români membri ai unei mişcări spirituale, conduse de Francisc Maitreya, care a stârnit o mulţime de controverse la sfârşitul anilor ´90. Grota aflată la marginea satului Roșcani păstrează şi în prezent urmele amenajării sale de către „bărboşi” (aşa erau numiţi ucenicii gurului Maytreia de către localnici), iar unii dintre oaspeţii săi o consideră un loc cu totul ieşit din comun.

Guru Maitreya şi ucenicii săi au ocupat grota de la marginea satului Roşcani în anul 1997. Pe numele său adevărat Francisc Horvath, învăţătorul care la acea vreme avea 50 de ani, se născuse în Deva şi fusese profesor de desen în tinereţe. După 1990 s-a dedicat crezului său spiritual, a scris mai multe cărţi dedicate practicilor spirituale, care i-au adus popularitate şi o mulţime de adepţi.

Peştera din pădure, folosită ca loc de întâlnire a gurului cu ucenicii săi, autointitulaţi „fii ai luminii” a fost transformată apoi într-un schit modest, în centrul căruia, pe altarul împânzit cu lumânări, fotografia care îl înfăţişa pe Maitreya într-o poziţie Yoga devenise obiect de veneraţie.

Unii dintre oaspeţii sectei păreau hipnotizaţi de ceea ce se petrece în peştera-altar, unde aveau voie să intre doar după ce se descălţau. Alţii îl priveau ca pe fiul lui Dumnezeu, al şaselea, conform credinţei lor, după Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes şi Iisus. Maitreya a murit în 2004, iar peștera a fost părăsită.

Distribuie Distribuie Comentarii