La 19 iulie 1931 a murit medicul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, a cărui contribuție a fost recunoscută mult prea târziu.

Savantul Nicolae Paulescu

Savantul Nicolae Paulescu (1869-1931) a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de medic cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei).

În paralel, românul și-a dedicat aproape trei decenii pentru găsirea unui medicament pentru tratarea diabetului. La 19 aprilie 1922, a obţinut de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei“. Era vorba în brevet despre hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit ceva mai târziu insulină, precum şi de drepturile pentru fabricarea medicamentului.

Niculae Paulescu reuşise să descopere leacul pentru diabet încă din anul 1916, când a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (insulina), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici, iar rezultatul a fost spectaculos: glicemia lor patologică a revenit temporar la normal.

Izbucnirea Primului Război Mondial a oprit cercetările, Nicolae Paulescu fiind nevoit să plece pe front. După terminarea războiului, savantul român şi-a definitivat cercetările şi le-a prezentat în faţa colegilor, în premieră, în sesiunea din data de 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie. Concomitent, a publicat o serie de articole în reviste de specialitate.

În vara anului 1922, ortopedul Fred Grant Banting şi studentul Charles Herbert Best au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei, pe care au intitulat-o insulină. Era, practic, aceeaşi substanţă pe care o patentase Nicolae Paulescu în România cu peste un an mai devreme.

Cei doi au amintit în articolul de prezentare activitatea românului Paulescu, însă s-au bazat pe o traducere incorectă a articolelor din Archives Internationales de Physiologie şi au declarat că injecţiile propuse de român nu ar avea efect.

Un an mai târziu, în 1923, comitetul pentru acordarea Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

Nicolae Paulescu a murit de cancer în anul 1931 şi nu s-a împăcat niciodată cu pierderea injustă a Premiului Nobel pentru Medicină. Într-un articol din presa vremii avea să declare: „Unii m-au devalizat, alţii încearcă să-mi înăbuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară, credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”.

În 1969, un om de ştiinţă scoţian, Ian Murray, a publicat lucrarea „The search for insulin“. Practic, fiziologul scoţian probează că Banting şi Best sunt doar nişte cercetători care au confirmat descoperirile românului şi lansează o campanie internaţională pentru reabilitarea savantului.

În urma acesteia, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, a recunoscut în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic şi şi-a exprimat speranţa că „opera de pionerat a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale".

Cu toate acestea, activitatea lui Paulescu n-a fost recompensată nici simbolic, nici financiar. Veniturile obţinute de cercetătorii canadieni sunt colosale. Drepturile de testare şi producere a insulinei au fost vândute la vremea respectivă către compania farmaceutică Eli Lily&co din America de Nord.

Nicolae Paulescu și zvastica neagră

Unii cercetători ai vieţii lui Nicolae Paulescu sunt de părere că acestuia i-a fost interzis accesul la Premiul Nobel din cauza orientării politice extremiste. Nicolae Paulescu şi-a declarat public antisemitismul. În 1922, a înfiinţat alături de omul politic A. C. Cuza, Uniunea Naţională Creştină și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid.

Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara: „România Mare e ca un fruct splendid de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieților Români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”

Antisemitismul său mergea și mai departe: „Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care, fiind şi ei până peste cap de păduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poate fiecare arunca lăturile”, scria Nicolae Paulescu în ziarul de sorginte legionară „Apărarea Naţională“ la 1 februarie 1925.