Andrei Mitrașcă este unul dintre cei mai curajoși piloți români: anul acesta a participat pentru a doua oară la cea mai prestigioasă cursă de viteză în coastă din lume, care se ține în zona muntoasă Pikes Peak, din Colorado, SUA. Cum a fost „cursa către nori“ și ce înseamnă să concurezi la peste 4.000 de metri altitudine a povestit chiar el, pentru „Weekend Adevărul“.

Imaginea 1/7: Andrei Mitrașcă a participat la cea mai prestigioasă cursă de viteză în coastă din lume

Am așteptat opt ani să revin la Pikes Peak și până la urmă am reușit. În 2017 l-am întâlnit pe Richard în Mexic unde concuram la cea mai lungă cursă de viteză în coastă din lume. Sună măreț, a fost o aventură frumoasă, dar am fost puțini concurenți. Acolo s-a născut ideea că aș putea concura cu mașina lui la Pikes Peak. Nu știu de ce a avut încredere în mine, poate a zis „dacă nebunul ăsta a făcut drumul din România până aici și a reușit să ne și bată cu mașina asta de 200 CP, poate e omul cu care aș putea să fac treabă la Pikes Peak“. Era clar că avea nevoie de un pilot care nu risca inutil, a mai concurat pe acel munte, știe ce înseamnă programul de acolo, cu antrenamente la ora 5.00 dimineața, cu trezit la ora 1.00 noaptea, obișnuit cu zăpada, cu ploaia. El fiind din Texas, frigul, ploaia, grindina nu sunt lucruri cu care are prea multă experiență. Iar la Pikes Peak , vremea este întotdeauna schimbătoare – ninge, plouă, se usucă, vine ceața, cad pietre, poți să întâlnești animale sălbatice pe drum. Dar nimic nu mai contează. Important este că am ajuns acolo, în Colorado, cu gândul să fac un timp bun, să nu mai fiu printre ultimii așa cum s-a întâmplat în 2014 și 2015, când Ruxi s-a înecat cu aerul rarefiat și ne-am târât până sus.

O mașină mică și 70 de concurenți

Mașina însă a fost o nebunie totală. O chestie ușoară, sub 900 kg, cu un motor V8 de 7.0 l, tracțiune spate, fără niciun fel de sisteme ajutătoare și cu o cutie de viteze manuală cu două rapoarte. Da, două. Prima până pe la 90 km/h și a doua până... ajunge în limitare, undeva pe la 180-200 km/h – nu știu, că nu am verificat niciodată. O brută texană care a făcut probleme toate zilele de teste și de antrenament. Motorul nu era calibrat pentru altitudine (aici aproape toată lumea a avut probleme, asta e legea la Pikes Peak: la peste 4.000 m altitudine trebuie să inventezi acolo, pe munte, un soft special pentru motor care să se recalibreze automat pe măsură ce urci), unghiurile direcției erau după preferințele lor, suspensia tare ca piatra, eleronul din spate avea un joc mare. Dar, până la urmă, oamenii au descurcat problemele cu motorul și l-au făcut să meargă. Celelalte au rămas așa, nu am mai avut timp de ele. În ultima urcare de calificare am mers cu o mașină care a funcționat cât de cât.

Din cei 70 de concurenți (atâția se acceptă, deși cereri sunt în fiecare an mult mai multe), m-am calificat al 27-lea, al patrulea în grupă. Acolo grupele sunt altfel decât în Europa. Orice mașină poate să câștige generalul. Poziția era una bună, Richard a fost mulțumit. Dar odată cu calificările a început marele meu stres. Am simțit potențialul mașinii și am știut că, dacă nu se schimbă nimic și nu o să am probleme, aș putea să mă bat sus de tot. Și sus erau piloți și mașini cu bugete de zeci, sute de mii de euro: Tanner Foust, Rhys Millen, Mad Mike și mulți alții. Nu mă gândeam că aș putea fi atât de sus. Calculele mele îmi spuneau că pot să fac sub 11 minute până sus, chiar să încerc să cobor spre 10m30s. Clubul celor care au făcut sub 10 minute e unul foarte select. Ar fi fost prea frumos! Cursa se ține de peste 100 de ani și este cea mai faimoasă cursă de coastă din lume. Aveam nevoie să fiu mai mult decât acel român care a ajuns cumva în vârf și doar atât. Eram acolo să fac performanță, în ciuda stresului imens.

Cu viteză, înainte!

Cu o zi înainte, Richard a spus că vrea să monteze niște praguri laterale pentru cursă, pentru că pe ele scrie numele atelierului lui. Eu nu am fost de acord. Dar nu a vrut să audă ce am de zis, m-a convins că nu o să mă influențeze cu nimic. Ei bine, au jucat un rol crucial. Când am pornit în cursă și am luat primele viraje, mi-am dat seama că nu o să pot să mă arunc pe viraje, pragurile frecau asfaltul și mașina era subviratoare. Dar vremea era perfectă: soare, cald, foarte rar se întâmplă asta. Așa că am zis să fac ce pot mai bine cu ce mașină am. Am ales trase mai conservatoare, am încercat să înțeleg cât de mult pot să virez fără să mă surprindă și mi-am păstrat concentrarea. Când am văzut că pe primul sector am făcut mai bine decât în calificări, am zis „ăsta e ritmul, nu risc nimic, dimpotrivă, o să mai las de la mine în zonele mai periculoase“. Am început să mă relaxez și să iau fiecare viraj, să fac fiecare frânare rațională, cu atenție. Când am ajuns în ultimele ace de păr și am văzut timpul pe ecranul GPS-ului, am hotărât să merg și mai precaut.

Ultimele linii drepte sunt foarte denivelate și poți să te răsucești sau să ieși de pe drum foarte ușor. Iar dacă ieși afară, te cam duci în gol, nu sunt glisiere. Și am trecut linia de sosire: 10 minute, 26 secunde și 697 de miimi. Al 20-lea în clasamentul general și al 4-lea în grupa mea unde au fost șapte mașini. La interviul pe care mi l-au luat imediat după ce am oprit, am plâns ca și cum urcasem Everestul . Îl bătusem pe Mad Mike cu Mazda lui de 1400 CP cu doar 560 CP ai mei. Îi bătusem pe mulți, dar cel mai important a fost timpul competitiv. Aveam și nervi pentru că știam că aș fi putut face sub 10 minute. Dar măcar dacă o să mai ajung vreodată acolo, o să se audă la pituri „Watch out for Andrei, he’s fast!“.