A plecat dintr-un sat din Olt, a cucerit lumea – și o medalie olimpică – apoi pașii l-au purtat înapoi acasă, să trăiască tihnit tot ce a ratat din dragoste pentru sport. La cei aproape 70 de ani ai săi, Petre Dicu nu ratează nicio competiție în care se luptă sportivii români.

Petre Dicu este sportivul județului Olt cu cea mai mare performanță: o medalie de bronz la Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova. Rămâne cel mai important rezultat din cariera sa, însă amintirile care-i fac ochii să strălucească de încântare sunt mult mai multe și acoperă covârșitor durerile resimțite din timp în timp. Sportul este sănătate, însă sportul de performanță înseamnă muncă, sudoare, scrâșnit din dinți și uneori durere ascunsă, de teamă că alt sportiv îți poate lua locul în lot. „Păi ce, spuneai antrenorului când te durea genunchiul?! Mergeai mai departe“, trece ușor Petre Dicu peste întrebarea: „Dar orele intense de antrenament nu au lăsat și urme?“.

A început luptele greco-romane la Clubul Drobeta din Turnu Severin, sub îndrumarea profesorului Tudor Gaiță. Conform Comitetului Olimpic Român, a fost de trei ori campion național, în anii 1976, 1978 și 1981, la categoria 90 kg. În 1977 a obținut aurul la Campionatul Mondial din Suedia, în 1978 a venit bronzul la Campionatul European, iar în anul următor performanța s-a repetat tot la Europene. Cel mai valoros trofeu l-a câștigat la Moscova, în 1980.

Vorbim despre performanțele sportive și pierdem șirul, pentru că Petre Dicu nu povestește niciodată simplu despre când și cum și-a învins adversarul, ci de fiecare dată amintește ce-au făcut, la aceeași competiție, coechipierii săi, o generație de excepție de luptători cu care a ținut permanent legătura și pe care îi întâlnește, pe cei care nu s-au grăbit spre o lume mai bună , ori de câte ori poate.

Lumea pe care o descrie pare una de vis, deși pentru o medalie rămasă astăzi mărturie de necontestat a zbuciumului de atunci erau luni de pregătire într-un regim pe care doar sportivii de performanță îl pot înțelege și nu-l consideră tortură.

„M-am apucat de sport la 17 ani, eu n-am prins junioratul“

A ajuns să practice luptele greco-romane din întâmplare, spune fostul sportiv. Nu a început, așa cum recomandă astăzi antrenorii, de la vârstă mică, i s-a întâmplat, ca și altor adolescenți din acele vremuri, să ia contact cu o sală de sport de-abia când și-a părăsit satul și a ajuns la liceu la oraș.

Petre Dicu a făcut doi ani de liceu teoretic la Caracal, cochetând în acea perioadă cu aruncarea greutății. Apoi, într-o vară în care și-a văzut doi veri mai mari, absolvenți de liceu teoretic, pe buza șanțului, cu gâștele la păscut, a plecat din Gostavățu, localitatea natală, „să se plimbe cu bicicleta“ și s-a întors după ce s-a înscris la școala profesională care începea să pregătească meseriași pentru Fabrica de Vagoane.

„Fără să știe părinții, neamurile, m-am dus, m-am retras de la liceu și m-am înscris la școala profesională. Nașul meu, frate cu tatăl meu, era locțiitor la Tancuri în Caracal, n-a vorbit cu mine până la prima medalie“, a dezvăluit campionul pentru „Weekend Adevărul“. Foarte mult n-a avut nașul de așteptat, pentru că prima medalie a venit la Olimpiada Sportului Școlar, după numai câteva luni de antrenamente.

Cum a ajuns în sala de lupte – în fapt, o baracă din carton presat tapetată cu fotografiile campionilor de la acea vreme – este în sine o poveste. De la Caracal, elevii școlii profesionale au fost trimiși pentru specializarea practică la Turnu Severin.

Aici, adolescentul care avea deja 17 ani „și 81 kg, eram bine legat“ a auzit că există o sală unde se pot pregăti tinerii pentru box. N-a vrut niciodată performanță, însă ar fi vrut să încerce boxul. S-a întâmplat să i se adreseze nepotrivit antrenorului, pe atunci nu știa că antrenorilor de valoare le spui „maestre“, așa că a fost refuzat.

A continuat să-i urmărească pe boxeri pe fereastră, până când l-a surprins antrenorul de lupte, cele două săli fiind una lângă cealaltă. L-a poftit înăuntru, l-a întrebat dacă nu cumva vrea să-ncerce să se lupte pe saltea, în sală aflându-se și unul dintre campionii naționali de juniori de la acea vreme. A refuzat, pentru că nu știa nimic din sportul care i se prezenta. „Dar o trântă faci?“, l-a întrebat antrenorul.

„Și atunci s-a trezit țăranul din mine și de trei ori ne-am luat la trântă, de trei ori l-am trântit. Și îmi zice: «Acum faci și o luptă?», «Păi, fac și o luptă, cum să nu fac». Eu credeam că luptele sunt exact trântele. A măturat salteaua cu mine, a șters salteaua cu mine. La două săptămâni – am acasă diploma – au fost campionatele județene de lupte, l-am bătut cu 6-1, în două săptămâni. Fugeam de la școală și mă duceam și dimineața și după-amiaza la antrenamente. Și l-am bătut“, a povestit campionul, într-un dialog cu jurnalistul Cristian Bughea, în cadrul unui interviu televizat, cum a început totul.

A ajuns să lupte în competiții, la scurt timp, la seniori, pentru că era deja trecut de vârsta junioratului. „M-am apucat de sport la 17 ani, eu n-am prins junioratul“, continuă Petre Dicu să ofere amănunte în discuția pe care o purtăm la o citronadă, curând după încheierea interviului televizat.

Muncitor la lupte greco-romane

A terminat și școala, iar în 1974 a fost nevoit să vină la post. Antrenorul care l-a inițiat a vorbit atunci cu antrenorul clubului din Slatina, unul dintre cele mai puternice cluburi din țară, iar antrenorul Dumitru Bărbulescu „a stat o zi la ușa directorului, de dimineața până seara, până când l-a primit“, astfel fiind parafat transferul muncitorului de la Fabrica de Vagoane din Caracal la Întreprinderea de Prelucrare a Aluminiului (IPA) din Slatina, cea care susținea clubul de lupte greco-romane.

De aici a continuat ascensiunea, performanțele ducându-l rapid în lotul național. Tot la Slatina a terminat și liceul la care s-a înscris după absolvirea școlii profesionale. În 1974 a fost încorporat, de la unitatea militară din Drăgășani fiind transferat la cea din Slatina și putând, astfel, să-și continue activitatea sportivă.

De antrenorul Dumitru Bărbulescu vorbește ca despre un tată, un om cu suflet enorm, care ar fi făcut pentru elevii săi tot ce se poate face. Primii bani, care îi reveneau pentru hrană, antrenorul i i-a înmânat ca atare, să dispună cum vrea de ei, asigurându-i și alimentele.

Erau gesturi probabil mici, dar care pe tinerii sportivi îi mulțumeau și-i făceau să simtă că sportul pe care-l practică le oferă anumite avantaje. De altfel, avantajele au continuat de-adevărat să vină, lui Petre Dicu fiindu-i repartizată o garsonieră în centrul orașului. „La 20 de ani aveam casă pe numele meu, în Slatina“, a dezvăluit fostul sportiv de performanță.

„Atletică grea nu fac decât copiii săraci“

Făcând o paralelă între modul cum se selectau atunci micii sportivi și ce se întâmplă astăzi, Petre Dicu spune că existau mai multe modalități de a-i atrage. Mai mult, antrenorii ajungeau și la copiii de la sat pentru selecții, le ofereau echipament, iar odată cu performanța veneau și recompense mai substanțiale.

Medaliile de la campionatele mondiale erau răsplătite chiar cu sume frumoase, pentru locul 1 te apropiai de valoarea unui autoturism. Și acesta este unul dintre motivele pentru care nu a ales antrenoratul, deși a absolvit mai întâi Institutul de Educație Fizică și Sport (IEFS) și ulterior Academia Națională de Educația Fizică și Sport (ANEFS). Lucrurile sunt și mai complicate astăzi.

„Țările astea mai civilizate decât noi își iau copiii și vin cu ei. La noi, trecem printr-o perioadă în care trebuie să umblăm noi după copii. Vin în sală și întreabă: Ce ne dai? Antrenorul este între ciocan și nicovală. Șeful, administratorul, îți cere performanță ca să poți să dai unui copil ceva, iar un copil ca să facă performanță trebuie să simtă că este sprijinit. Înainte îi dădeau o casă, îi dădeau o butelie, îi dădeau ceva. Atletică grea nu fac decât copiii săraci. Niciodată nu o să vezi un fiu de bogătaș. Acolo, la un antrenament, slăbeam patru kilograme“, spune Petre Dicu. Și cum sportul a rămas astăzi pe umerii celor care dintr-un motiv sau altul mai vor să investească, din ce în ce mai puțini, rezultatele sunt cele care se văd.

Din țară a ieșit în 1974, la 20 de ani. „În ’72 mă apucasem. După trei ani am ieșit campion național la seniori. Dar mâncam salteaua. Toți plecau, se odihneau, și eu rămâneam în sală după antrenament, să mai fac procedee. Rupeam manechinul. Ce idealuri aveam noi atunci: să ieși afară din țară și să îți dea casă. În 1976 mi-a dat garsonieră în București și buletin (n.r. – sportivul fiind preluat de Clubul Dinamo). Nu se putea să-mi dea casă că n-aveam buletin și nu puteam să am buletin că n-aveam casă. Și au rezolvat“, mai spune fostul sportiv despre cum erau recompensați sportivii de valoare. În timp ce cluburile Steaua și Dinamo le ofereau grade militare, cluburile susținute de întreprinderi le ofereau un salariu, fiind scoși din producție.

„N-am mai ținut cont de regim și am mâncat de toate“

Din 1974, de la prima competiție internațională, rezultatele bune au continuat. Așa a ajuns în 1976 în lotul României la Jocurile Olimpice de la Montreal, din Canada, de la care s-a întors însă fără medalie. Singur a greșit, crede fostul sportiv.

„La Olimpiada din 1976 părerea mea este că aveam aceeași valoare ca la Campionatele Mondiale din 1976. Eu am greșit. Când am ajuns la poarta satului olimpic, la Montreal, când am văzut acolo vitrinele alea pline cu tot felul de sucuri, de fructe... N-am mai ținut cont și am mâncat de toate. Și m-a dat peste cap. La un concurs trebuie să ai grijă ce ai mâncat pe perioada pregătirii. Aveam 87-88 kg. După ce am ieșit din concurs, și nu numai eu, toți, din 87-88, am ajuns la 102 kilograme. Erau tot felul de fructe, banane, portocale. Pe toată suprafața celor patru hoteluri, la parter, era sală de mese, 24 din 24. Mâncare pentru orice nație“, a povestit luptătorul.

Rămâne, de altfel, cu imaginea abundenței, un fapt greu de închipuit pentru români în acei ani.

Euforia Olimpiadei

Cât despre medalia olimpică de bronz, care a venit patru ani mai târziu, ea a fost obținută cu un efort și un stres psihic extraordinare. A jucat șapte meciuri în trei zile, l-au dezavantajat arbitrii într-un meci cu jucătorul sovietic, a ajuns cu toate acestea în finală, iar în ultimele trei zile înainte de finală nu a putut închide un ochi, nici ziua, nici noaptea.

Meciul care l-a dus în finală l-a jucat cu un suedez și a fost poate cel mai greu meci din carieră. L-a câștigat în ultimele două secunde, cu un efort enorm. Adversarul său a fost luat cu targa, în timp ce Petre Dicu a fost imediat înconjurat de 12 gărzi și dus să dea probă pentru testul antodoping. A avut nevoie, a povestit sportivul, de aproape două ore pentru a putea fi colectată proba.

„Și eu aș fi crezut despre mine că sunt drogat, la ce a fost acolo“, a descris Petre Dicu succint acel meci de infarct. Victoria l-a dus în finală, unde știa dinainte că, dacă bate, ocupă primul loc și ia medalia de aur, iar dacă e învins de adversar, ocupă locul 3. A plecat acasă cu bronzul.

A fost printre primele medalii câștigate de delegația României la acea edițiena olimpiadei, iar ziarul care anunța aceste succese l-a păstrat până astăzi. La acel moment, sportivii erau atât de bine pregătiți încât, spune Petre Dicu, „plecam zece, erau zece categorii, și nu știau care nu ia medalie. Când veneam cu cinci medalii, ne trimitea în ședință la Federație“, și-a amintit fostul sportiv.

Și-a încheiat viața sportivă la Dinamo, însă activitatea a continuat-o ca ofițer responsabil cu pregătirea luptătorilor de la trupele speciale. „La 55 de ani m-a pensionat calculatorul“, a explicat luptătorul și cum a lăsat în cele din urmă viața din București și s-a întors la Gostavățu, unde se bucură de viața simplă de la țară pe care a gustat-o doar pe fugă în adolescență și în tinerețe.

Răspunde însă prezent tuturor invitațiilor care vin de la Federație și de la antrenorii și sportivii care îl vor în mijlocul lor, pentru a le dezvălui tinerilor sportivi de astăzi din tainele sportului atât de greu, dar cu satisfacții atât de mari.