Vasile Pârvan este considerat părintele şcolii arheologice româneşti. În scurta sa viață a coordonat şantierele de la Histria, cetatea descoperită de el în 1913, Callatis, Ulmetum, complexul dacic din Munţii Orăştiei sau din cadrul unor aşezări neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.

Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în comuna Huruieşti - Bacău. A făcut primele studii la Bereşti-Covurlui şi Bârlad, urmând, apoi, istoria şi arheologia la Universitatea din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul (1904). În perioada 1905 - 1908 se specializează la Jena, Berlin şi Breslau, unde obţine doctoratul în filosofie cu teza Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaisereiche. Eine historisch-epigraphische Untersuchung, 1909).

Din 1913 devine profesor titular la catedra de istorie veche, epigrafie şi antichităţi greco-romane a Universităţii din Bucureşti.

Considerat părintele şcolii arheologice româneşti, Pârvan a realizat primul plan de cercetare la nivel naţional, efectuând săpături în mai multe sit-uri arheologice din Dobrogea şi Muntenia. A coordonat şantierele arheologice de la Histria, Callatis, Ulmetum, complexul dacic din Munţii Orăştiei sau din cadrul unor aşezări neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.

Vasile Pârvan este unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene (1913), a fost director la Muzeul Naţional de Antichităţi (din 1910) şi Şcoala română din Roma (din 1921) şi iniţiator al publicaţiilor „Ephemeris Dacoromana“ (1923) şi „Diplomatarium italicum“.

V. Pârvan în lapidariul MNA de la Universitatea București (1914) IAVP

Opera sa cuprinde, printre altele, „Getica“ (1926) - o protoistorie a Daciei în mileniul I, lucrare care prezintă istoria geto-dacilor din punct de vedere politic, economic, cultural şi religios, folosind pentru prima dată izvoare arheologice şi numismatice din Dacia preromană.

Tot Pârvan a mai scris Studiu istoric (1909), Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911), Cetatea Tropaeum (1912), Începuturile vieţii romane la gurile Dunării (1923), Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene (1928).

Istoricul Vasile Pârvan a murit la 26 iunie 1927. Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața. A murit la doar 45 de ani.

Primul oraş atestat pe teritoriul actualei Românii

Histria, colonie greacă pe ţărmul dobrogean al Mării Negre (astăzi pe malul lacului Sinoe), a fost întemeiată către mijlocul secolului VII a.Chr., de către colonişti din Milet (conform ştirilor transmise de Eusebius, o posibilă dată a întemeierii ar fi de plasat în anii 657/656 a. Chr, iar după tradiţia menţionată de către Ps.-Skymnos, anul 630 a.Chr. ar putea reprezenta data fondării cetăţii) şi a existat vreme de 14 secole, până în sec. VII p.Chr. Ea este cea mai veche colonie greacă din vestul Pontului Euxin şi una dintre primele întemeiate în bazinul acestei mări, fiind în acelaşi timp primul oraş atestat pe teritoriul actualei Românii, conform Muzeului de Istorie și Arheologie Constanța.

Primele cercetări arhologice au fost inițiate de arheologul român Vasile Pârvan, în anul 1914. Zidul fortificației târzii a fost primul monument scos la lumină. De atunci mai multe generații de arheologi au lucrat pentru descoperirea a mari suprafețe din orașul târziu, dar și a traseului integral al incintei târzii (acolo unde încă se mai conserva), care a protejat orașul între secolele III – VII p.Chr..

Acesta închidea o arie locuită de aproximativ 7 ha, de trei ori mai restrânsă decât zona protejată de incinta romană timpurie. Prima sa fază (faza A – a doua jumătate a sec. III – sfârșitul sec. III p.Chr) suprapune segmente ale zidului de incintă elenistic, utilizând fundația acestuia pentru a avea o mai bună stabilitate. O altă particularitate interesantă a acestei structuri în prima sa fază de existență este ultilizarea unui șir de fusuri de coloane pentru obținerea unei fundații durabile (fusuri culcate, perpendiculare pe traiectoria zidului de incintă, utilizare din demantelări ale unor structuri anterioare dezafectate). Era prevăzută cu trei porți de intrare și 3 sau chiar 5 turnuri de apărare. A fost distrusă în timpul invaziilor gotice, de la sfârșitul secolului III p.Chr.

În timpul domniilor lui Diocletian și Constantin cel Mare a fost ridicată faza B a incintei, ușor extinsă către nord și sud. Noua incintă avea un sistem de apărare mai complex, fiind prevăzută cu șapte turnuri de apărare pe latura de vest și trei turnuri de colț. Latura de est, neconservată integral, nu era prevăzută cu turnuri de apărare. Prin Poarta Mare, largă de 3,30 m, și prin cea de vest, de 2,40 m, puteau intra în cetate și care. Ultimele etape ale incintei târzii sunt marcate de mai multe de lucrări de restaurare (la sfârșitul sec. IV p.Chr.; în timpul împăratului Anastasius și la sfârșitul secolului VI p.Chr.), iar în ultimele decenii de existență a Histriei numai latura de vest a incintei mai era funcțională. Poarta Mare, apărată de patru turnuri rectangulare a fost funcțională pe durata a tuturor celor cinci faze.

Histria a beneficiat de asemenea de un loc de ancorare ferit în perioada timpurie a existenței sale. Deși nu au existat instalații portuare propriu-zise, importurile masive din lumea grecească demonstrează descoperite la Histria că golful natural era suficient de sigur pentru a susține un comerț maritim intens.

Existența portului histrian este certă, după cum o demonstrează obiectele de import, monedele, materialul epigrafic și izvoarele literare. Deși instalații propriu-zise nu au fost descoperite încă, există două posibile localizări ale portului histrian. El se putea situa în partea de nord a orașului, în zona în care câmpia a fost inundată încă din antichitate. Împotriva aceste ipoteze stau aspectul morfologic general al coastei de vest a Mării Negre și aspectele climatice care, conform recomandărilor lui Vitruvius, nu ar fi permis așezarea unui port deschis către nord. Este adevărat că aceasta era regula generală aplicată în orașele vest-pontice, dar au existat și excepții. De exemplu, Mesembria a avut două porturi în perioada romano-bizantină, iar unul dintre ele era situat în golful de nord al peninsulei mesembriene.

A doua posibilă amplasare a portului histrian ar fi partea de sud a fortificației, unde a existat un golf, acum înnisipat. Statutul ipotetic al acestei localizări capătă un anumit grad de certitudine prin noile cercetări întreprinse în această parte a cetății. Acestea au furnizat motive importante care să susțină amplasarea portului aici (sau măcar a unui loc de ancorare). Au fost descoperite recent câteva platforme de piatră (2010, 2011), interpretate ca dovezi ale existenței unor instalații portuare în ultimele etape din existența Histriei.

Portul era probabil prevăzut cu un far, după cum sugerează reprezentările de pe monede.