Cel mai mare baterist al țării, compozitor și dirijor, Sergiu Malagamba avea să ajungă în lagărul legionar din cauza unui fenomen exacerbat ce-i purta numele.

Suntem în Bucureștiul anilor ’40. Pe străzile Capitalei, cu precădere pe faimoasa Calea Victoriei, tinerii își etalează gulerele ridicate, cravatele exotice, batistele de la sacou și ciorapii albi. Ei sunt malagambiști care aveau să devină ținta Serviciului Special de Informații (SSI) și chiar prizonierii regimului antonescian. Dar de la ce – sau mai bine spus de la cine – pornise acest curent? Nimeni altul decât celebrul Sergiu (Serghei) Malagamba dăduse startul unui curent ce avea să îl bage în lagărul de la Târgu Jiu.

Un dandy basarabean

Născut în februarie 1913, în Basarabia, aflată sub ocupație sovietică, Malagamba ajunge să își facă un nume în România aflată sub conducerea regelui Carol al II-lea. Pasiunea pentru muzică reușise să îl scoată din anonimat și să îl facă una dintre figurile centrale ale scenei muzicale din Bucureștiul interbelic. Aproape un avangardist, artistul promova în România acelor vremuri genuri muzicale străine de plaiurile mioritice, dar deja la modă în Occident – jazzul şi rhythm & blues-ul . Originile sale aveau să îl ajungă din urmă în anii marcați de atenta supraveghere a artiștilor veniți din alte țări sau a celor care promovau muzica străină, cu toții aflați sub lupa Siguranței. În fapt, Malagamba era născut în Chișinău dintr-un tată italian și o mamă din Armenia, originile sale reprezentând unul dintre motivele din cauza cărora SSI îl avea sub supraveghere atentă. În acea vreme, agenții își creaseră ample rețele de informatori ce frecventau localurile celebre ale vremii – Melody, Colorado, Lido, Atlantic și nu numai – și culegeau informații nu doar despre artiști, ci și despre admiratorii lor. În acest context, Malagamba este luat la țintă de Antonescu și pus sub atentă supraveghere. Pe măsură ce câștiga din ce în ce mai multă popularitate în rândul publicului larg, iar tinerii îi copiază stilul, ia naștere malagambismul, un fenomen ce depășește granițele modei – cu alte cuvinte, Malagamba devine ceea ce am numi astăzi un trendsetter.

De la artistul Temistocle Popa (cu numele real Mistocli Popa) aflăm cum se purta Malagamba și ce frenezie se crease în jurul lui și al stilului său: „Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d'Artagnan... Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici... Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: «Predăm dansul Malagamba!». Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un «dans Ginger Rogers», nici măcar un «dans Fred Astaire». Însă «dansul Malagamba» a fost și s-a dansat cu frenezie“, potrivit volumului „Trecea fanfara militară“.

Moda „cazonă“, moda „ersatz“

Dincolo de stilul vestimentar al celebrului dirijor la acea vreme, ceea ce a avut un impact nemăsurabil în crearea curentului numit „malagambism“ a fost, așa cum se întâmplă în multe cazuri, vocea presei. O mărturie în acest sens o avem de la jurnalistul Pericle Martinescu care lucra în acei ani la Direcția Presei, într-un birou al „Redacției albe“. Acesta rememorează în volumul „Umbre pe pânza vremii“ câteva episoade în care malagambismul a luat naștere și amploare datorită condeiului și imaginației jurnaliștilor. Era primăvara lui 1942, România era în plin război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice , moralul oamenilor începuse să se frângă, Antonescu – sever și drastic – voia ca toată țara să-și concentreze forțele la efortul de război, nu era loc de distracții sau distrageri, dar oamenii aveau nevoie de o pată de culoare în viața lor, aveau nevoie și de „subiecte ușoare“: „Eram îmbrăcat într-un costum nou, de culoarea măslinei verzi, cu pantofi maron cu talpă de crep, ultimă inovație, de asemenea noi, cu ciorapi albi (nu ştiu de ce-i pusesem tocmai pe aceia, căci tare băteau la ochi), cu o cravată în nuanţe izbitoare şi cu batistă imaculată înfiptă în buzunarul de la piept. Arătam ca un fante scos de la cutie. De cum am intrat pe uşă, frapat probabil de apariţia mea involuntar excentrică, Eugen Jebeleanu a sărit numaidecât de pe scaun şi m-a întâmpinat cu o expresie de mirare suprapusă peste una de consternare: «Ce-i cu tine? Ai devenit şi tu malagambist?!» (...) Cu imaginaţia-i spontană de poet în vervă şi cu ochiul lui versat în materie de ţinută vestimentară, el asociase înfăţişarea mea insolită cu un fel de modă ce începuse să circule, de câtva timp tot mai frecvent, pe bulevardele bucureştene. Dar cum nu toţi cei de faţă ştiau despre ce este vorba, la manifestarea nedumeririi lor, prietenul nostru se grăbi să explice în ce consta noua modă, precizând că ea era adoptată în special de o seamă de tineri, feciori de bani gata, ce-o afişau cu insolenţă şi de predilecţie pe Calea Victoriei, artera preferată a plimbăreţilor din capitală“. Se pare că această modă purta denumirea de „ersatz“ și reprezenta o costumație „cam extravagantă, intenţionat ostentativă, contrastând cu ţinuta «cazonă» pe care voia s-o impună regimul: pantaloni strâmţi, cu manşeta mult ridicată de la nivelul normal, lăsând să se vadă fluierul piciorului şi ciorapii albi în pantofi cu talpă de crep, cu gulere înalte, haine căzute pe umeri, cravate fistichii... De fapt, filfizonii respectivi îşi făcuseră apariţia ceva mai înainte, încă de pe la începutul toamnei precedente, clar nu aflaseră nici ei că erau... malagambişti“, mai explică jurnalistul.

De asemenea, tot de la Pericle Martinescu aflăm ce factori au dus la adoptarea termenului de „malagambism“ și de ce a prins atât de bine în rândul populației: „Sergiu Malagamba avea însă un nume prea sonor ca să nu devină celebru. Acest nume intrase în atenţia publică abia de curând, după concertul de jazz din sala Aro, unde Malagamba şi orchestra lui (n.r. – prima formație de jazz simfonic) obţinuse un mare succes în cadrul unui festival artistic, ce se bucurase de o largă publicitate, deoarece fusese pus sub egida Crucii Roşii. Fiindcă Malagamba purta şi el, cu întreaga orchestră, ciorapi albi – în realitate, aceasta era ţinuta de estradă a interpreţilor săi în timpul concertelor – şi fiindcă numele lui suna frumos la ureche, s-a născut numaidecât malagambismul. Etichetă tocmai bună pentru o modă ce nu-şi găsise încă denumirea! Nouă, la «Redacţia albă», ni s-a părut foarte savuros cuvântul «malagambism», cu circulaţie frecventă în anumite cercuri, dar enunţat prima dată acolo, în biroul nostru, în glumă, de Eugen Jebeleanu. Cuvântul acesta, dacă nu se potrivea unui curent literar sau artistic, ori unei doctrine politice sau filosofice, se aplica de minune la o modă vestimentară“.

„Omul malagambic“, între realitate și născocire

Dincolo de sonoritatea cuvântului propriu-zis și nota de extravaganță pe care o sugera, malagambismul a căpătat proporțiile unui adevărat fenomen nu doar datorită faimei de care Sergiu Malagamba se bucura, ci mai ales „înfloriturilor“ născocite de presă: „Câteva zile după aceea, noi nu discutam decât despre asta. Într-o zi, tocmai când ciripeala era mai însuflețită, a picat în mijlocul nostru «nenea Alecu», un om la locul lui, care îşi vedea de treburile sale, într-un birou mai izolat, şi scria toată ziua articole şi reportaje, reale sau imaginare, despre cele mai felurite probleme şi întâmplări. În ziua aceea coborâse în biroul nostru să ne roage pe un ton de o copilărească inocenţă: «Măi băieţi, daţi-mi un subiect, n-am ce scrie azi...». Excelent prilej ca să-l punem în temă şi să-i plasăm un subiect cu totul inedit ! (...) A doua zi, a şi apărut la rubrica lui din pagina întâia, un articol intitulat proclamativ: «Omul malagambic»“, relatează Pericle Martinescu despre fenomenul născut în primăvara lui 1942.

Trimis la lagăr, în numele modei

Fenomenul capătă proporții apostolice, iar cel mai abuzat subiect devin malagambiștii și Sergiu Malagamba. Discuțiile din tramvaie, birouri sau cantine se conturau în jurul acestora, oamenii își puneau întrebări și mulți nici nu știau cine este persoana care dăduse involuntar numele fenomenului: „Cine o fi, nene, Malagamba ăsta de-și face de cap?“. Treptat, realitatea începe să fie denaturată, poveștile să devină din ce în ce mai fantastice, părând parcă desprinse din filme, nu din fapte verosimile. „Se scria că Malagamba a fost bătut de «publicul revoltat», că malagambiştii au fost huiduiţi pe stradă, şi alte asemenea relatări scornite de imaginaţia reporterilor de la «fapte diverse». Unii, ca să ațâțe şi mai mult spiritele, au mers până la a scrie negru pe alb că «malagambiştii» sunt o sectă religioasă, cu scopuri mistice şi politice, având un sediu secret, un cod, un ritual, şi tot ce se putea debita pe tema asta. Ziariştii, mai ales cei tineri, încorsetați de normative şi de ştampilele Cenzurii, găsiseră un bun prilej de a evada din mormanul de comunicate oficiale, aruncându-se cu frenezie asupra unui subiect «liber». (...) Vreo două săptămâni, întregul București a vuit, nu se mai vorbea decât despre malagambişti. Exagerări, fantezii, invenţii, pagini întregi în ziarele de la amiază sau de seară, împănate cu amănunte pe acest subiect“, rememorează Pericle Martinescu.

În acest timp, scriitorul de la care pornise fantasmagoria – nenea Alecu – începe să aibă regrete ajungând până în punctul în care se temea pentru siguranța și viața lui. Dar zarurile fuseseră deja aruncate și nu mai puteau fi controlate. Fenomenul căpătase proporții pantagruelice și ajunsese deja în atenția lui Ion Antonescu . „Chestiunea devenise gravă, ajunsese să-i îngrijoreze chiar şi pe guvernanţi, încât însuşi Conducătorul Statului a trebuit să intervină, spre a tempera spiritele. Nici mai mult nici mai puţin, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a elaborat un comunicat, în termenii drastici şi cazoni folosiţi în asemenea împrejurări, cu obligaţia pentru toate ziarele de a-l publica «în pagina întâia, cu litere groase», în care, după ce se arăta că «nerespectând îndatoririle zilei de faţă şi făcând pe snobii în Bucureşti, în timp ce camarazii lor luptă pe front», se decreta ca «Malagamba şi adepţii lui să fie internaţi în lagăr»“, se menționează în volumul „Umbre pe pânza vremii“.

Despre acea perioadă din 1942, nefastă pentru artist, a povestit și Horia Șerbănescu, actor al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“, unde, în perioada 1955-1974, Sergiu Malagamba a fost dirijor: „Cred că prin 1942, eram în plin război, i-a venit ideea să-şi îmbrace orchestra în cămăşi de aceeaşi culoare. Cu cravate subţirele, cu pantofi cu talpa de crep, în ciorapi albi. Tineretul care mai rămăsese prin Capitală a prins ideea şi a adoptat-o imediat. Aşa a apărut moda malagambistului... Până şi Constantin Tănase a apărut pe scenă îmbrăcat «exagerat», făcând publicul să delireze. Povestea a luat proporţii exagerate şi a ajuns acolo unde guvernanţii au decretat ca bietul Malagamba şi adepţii lui să fie internaţi în lagăr“.

Malagamba, „neutralizat“

Arestarea lui Malagamba a venit în noaptea de 2 mai 1942, după ce Antonescu dăduse ordin ca toți cei care promovau curentul care îi purta numele să fie arestați. Artistul, alături de anumiți malagambiști, au fost duși cu trenul în lagărul din Târgu Jiu, unde au petrecut o lună, el fiind acuzat că este „șef de sectă religioasă periculoasă siguranței Statului“. Artistul se vede nevoit să poarte povara fatasmagoriilor inventate de presă. A doua zi după arestarea lui, un comunicat, emis de guvernul aflat sub conducerea celui care de un an se autointitulase Mareșal, anunța: „Capul grupului Malagamba a fost neutralizat“. Se pare că artistul n-ar fi dus o viață grea în lagăr – în măsura în care se poate spune asta. „Nu era viața grea în acest lagăr, nu erau anchetați și torturați, ci pur și simplu izolați“, menționa într-un interviu istoricul Stejărel Olaru. Potrivit acestuia, Malagamba chiar i-ar fi scris lui Antonescu: „Departe de a fi conducătorul tinerilor destrăbălați, sunt un profesionist modest, harnic și un om serios“.

Pe parcursul lunii în care Sergiu Malagamba se afla în lagărul din Târgu Jiu, în București fenomenul ce îi purta numele începe să se stingă treptat: pe străzi nu se mai vedeau șosetele albe sau gulerele ridicate, cravatele exotice nu mai ieșeau la iveală pe Calea Victoriei, presa nu mai vuia despre malagambism. „Malagambiștii au dispărut cu desăvârșire din circulație și în prezent nu mai pot fi identificați noi malagambiști pentru că toți și-au ascuns hainele și azi umblă pe străzi îmbrăcați corect“, cita istoricul un raport al Siguranței.

În mână cu bagheta de dirijor, în suflet cu jazzul

Malagamba își începe studiile superioare în 1931, la Conservatorul „Unirea“ din Chișinău, pe care îl termină doi ani mai târziu, în 1933, sub îndrumarea lui Gheorghi Iateakovki. Își va continua studiile și formarea aproape două decenii mai târziu, în 1950, în cadrul unor cursuri de la Uniunea Compozitorilor, la Conservatorul din București, sub îndrumarea lui Alfred Mendelsohn. Considerat un artist multifațetat, Malagamba era compozitor, dirijor și baterist, pasiunea pentru tobe urmând să și-o hrănească pe tot parcursul vieții, chiar dacă avea să profeseze preponderent ca dirijor.

Cunoscut între prieteni drept Serghei, Malagamba debutează pe scena muzicală din România interbelică în 1937 ca baterist, făcând parte din diverse formații de muzică de dans. La acea vreme, dar și ani buni după aceea, Sergiu Malagamba este considerat cel mai bun baterist al României, fiind cunoscut și dincolo de hotarele țării. După doar doi ani, dirijează primul concert de muzică ușoară cu Orchestra Malagamba. Cine frecventa în acei ani barurile Melody și Continental , nu de puține ori pleca acasă încărcat de energia pozitivă transmisă de bagheta regizorală a basarabeanului. De asemenea, acesta colaborează și cu alte formații de muzică ușoară, precum cele ale bunilor săi prieteni Dinu Şerbănescu, Ion Vasilescu, Henri Mălineanu şi Edmond Deda.

După ce iese din lagăr, Malagamba încearcă să își reia cariera în muzică, la început destul de anevoios. Până în 1945 este baterist în cadrul orchestrei de la Teatrul Gioconda, iar apoi, după terminarea războiului, în 1945, dirijează opereta „Sfinxul din Hollywood“ de Ralph Benatsky și este baterist și dirijor la Teatrul „Elly Roman“ și la cel de Estradă, unde reușește să facă adevărate spectacole introducând jocul de scenă al interpretării instrumentale. Odată cu instalarea regimului comunist în România, începe să fie apreciat nu doar din punct de vedere muzical, ci și datorită poziției sale de antifascist. În anii următori face parte din mai multe formații de muzică ușoară alături de care susține concerte cu priză la publicul care frecventa Sala Dalles, locul în care Malagamba cucerea oamenii cu talentul său artistic. În această perioadă, respectiv 1949-1954, timp de câțiva ani urmează și cursurile de la Conservatorul din București, studiind pentru scurt timp violoncelul, care însă nu reușește să fure locul tobelor în inima artistului.

„Între 1955 și 1974, Sergiu Malagamba a fost dirijor al Teatrului «Constantin Tănase», cu care a întreprins un turneu de succes la Paris, în 1965. Cu «Baletul tobelor», solo-ul său de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, a făcut furori atunci pe scena celebrei săli «Olympia». De asemenea, cu Teatrul Tănase și Orchestra de Jazz București, dirijată de el, întreprinde un turneu excepțional în mari orașe din URSS. Malagamba devine acolo, în numai câteva săptămâni, o vedetă internațională. La Teatrul «Tănase» dirijează orchestra sau semnează conducerea muzicală pentru spectacolele: «Călătorie pe note», «Ocolul Pământului în 30 de melodii», «Vitamina M... Muzica», «București... 500», «Revista dragostei», «Colibri music-hall», «Femei... Femei... Femei...», «Cu concertul în buzunar», «Sonatul lunii»“, se specifică pe site-ul instituției în care a fost dirijor aproape două decenii. Se pare că la vremea respectivă inclusiv copiii auziseră de artistul căruia îi dedicaseră câteva versuri printre care: „Sergiu Malagamba/ Noaptea stinge lampa“.

Indexat la dicționar

Fenomenul căruia i-a dat naștere involuntar Sergiu Malagamba și, fără prea multă considerație, şi presa vremii a devenit unul atât de înrădăcinat în cultura română încât termenul de „malagambist“ apare inclusiv în Micul Dicționar Academic (MDA, 2010) desemnând „o persoană considerată frivolă și preocupată excesiv de felul cum arată și de evenimentele mondene“. De asemenea, acesta a fost păstrat inclusiv în cea mai recentă ediție a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic Român ( DOOM, 2021 ), cu mențiunea că astăzi este considerat unul învechit.

Dincolo de acest fenomen, artistul a primit recunoaștere în lumea muzicală în 1963 când a primit Ordinul Muncii clasa a III-a, dar și prin mențiunea pe care a câștigat-o la Concursul național de muzică ușoară din 1969, care a avut loc la Mamaia. Născut cu numele de Sarchis Malagamba, artistul a decedat pe 15 aprilie 1978, purtând în suflet marea lui dragoste, jazzul.