De Ziua Internațională a Copilului ne aducem aminte de pictorul copiilor, Nicolae Tonitza, artistul care a iubit nespus copiii și a fost preocupat întreaga viață de lumea minunată a copilăriei.

Născut la Bârlad, în 1886, într-o familie care nu prea înțelegea dorința copilului de a desena și colora, Nicolae Tonitza își propune să vină în sprijinul copiilor și vorbește despre ei atât în creația plastică, cât și în scrierile literare și teoretice. Fin observator și bun psiholog, Tonitza a exprimat prin acorduri și simfonii de culoare variatele sentimente nutrite de copii.

Copilărie nefericită

A început să deseneze cu cretă și cărbune „la vârsta când încep să deseneze toți copiii, fără deosebire, adică la vârsta când prinzi a sta copăcel“, iar „ușile, dușumelele, prostirile de pe paturi, pereții, fețele de masă au fost primele materiale“. Din păcate, acestea erau motivul pentru desele bătăi și pedepse îndurate cu tărie. Copilul Tonitza nu s-a bucurat de sprijinul părinților, însă a avut șansa să fie ajutat de un unchi, croitorul Petru Vasiliu, care l-a încurajat și sprijinit financiar să-și urmeze visul de a deveni pictor. Copleşiți de greutăți, părinții nu erau dispuși să accepte înclinațiile artistice ale copilului Tonitza, însă pe la vârsta de 10-11 ani va primi în dar de la unchiul Petru o paletă de culori.

Îi plăcea să învețe și iubea școala, dar anumiți profesori îl înspăimântau, iar la caligrafie și matematică nu excela așa cum o făcea la desen. Cu toate acestea, colegul Mitică Mohor îi va veni în ajutor la rezolvarea problemelor mai grele și la examenele de corigență. Dacă părinții și-ar fi dorit să-l vadă inginer, au existat câțiva profesori care i-au intuit talentul și i-au fost aproape. Sprijin va găsi și la Vasile Grassu, primul profesor de pictură, de la Liceul ”Codreanu” din Bârlad, cel care i-a îndrumat primii pași în artă, în timp ce profesorul Cârdu l-a sfătuit să urmeze Școala de Belle Arte și chiar a vorbit cu părinții și cu unchiul din partea mamei. Pentru elevul Tonitza, și orele de limbă română susținute de profesorul Paul Augustin erau motiv de încântare și l-au apropiat de literatură.

În „Universul literar“ din 31 octombrie 1926, Tonitza povestea că avea vreo zece ani când a fost impresionat de un desen. „Eram copil de vreo zece ani când în orășelul acela bătrân și obosit din Moldova, unde mă născusem, întâmplarea făcu să văd pentru prima oară un desen care să mă impresioneze altfel decât obișnuitele poze din cărțile de citire ori portretele după fotografie..“. Era vorba de un desen în peniță, „Fetiță de mahala“, al lui Nicolae Vermont.

Fram iese din cartea lui Cezar Petrescu

Gustul pentru scrierile literare va da naștere și unor proiecte realizate în colaborare cu prieteni scriitori. Cezar Petrescu îl va ruga pe Nicolae Tonitza să ilustreze romanul „Fram, ursul polar“. Pictorul este foarte încântat de acest proiect și-i dezvăluie bucuria și scriitorului. În textul scris pe cartea poștală trimisă de Ecaterina Tonitza lui Cezar Petrescu, în 29 noiembrie 1932, pictorul mărturisește următoarele: „Dragă Cezare, îți scriu din fugă, ca să-ți mulțumesc pentru extraordinara plăcere ce mi-a făcut cunoștința cu prietenul Fram. Este cred unul dintre cele mai adânc omenești personagii din câte cunosc în literatura noastră. Să trăiești. Cu frățească dragoste, Tony“.

Un detaliu inedit, aflat din aceeași carte poștală, ne arată că Tonitza fusese ajutat în acest proiect de soția sa. Întrucât nu reușea să descifreze manuscrisul romanului, Ecaterina i-l va citi cu „glas tare“ și astfel pictorul reușește să realizeze „pozele“ pentru primele cinci capitole.

Alfabetul viu

Prietenia cu Ionel Teodoreanu va determina crearea unui proiect numit „Desenul Alfabetului viu pentru copii mici și copii bătrâni“ ce ar fi trebuit să apară în 1931, însă a fost editat abia în 1960. Criticul Barbu Brezianu a găsit într-un scrin vechi desenele zămislite de Nicolae Tonitza. Literele alfabetului prind viață în creațiile artistului, transformându-se în diferite vietăți. În prefața acestui album, Ionel Teodoreanu este de părere că acest admirabil caiet de desen oferit de Tonitza copiilor l-ar fi impresionat și pe Ion Creangă.

„Școala, mai multă instrucție decât educație“

Într-o scrisoare adresată scriitorului Mihail Sadoveanu , Nicolae Tonitza are curajul să vorbească despre lipsa progreselor în educație și să atragă atenția că „Școala de la noi – ca toate școlile de pe Glob – a dat succesivelor generații, mai multă instrucție decât educație. Cu capul greu de nume, de date și sisteme, copilul a ieșit în lume cu sufletul răcit ca o vatră în spuza căreia nimeni nu s-a mai îndurat să arunce un vreasc nou, ca să pâlpâie acolo o luminiță înviorătoare“.

Nicolae Tonitza va organiza o serie de concursuri de desen între copii, va scrie diferite articole a căror temă este copilul și le va publica în „Curentul“, „Vremea“, „Școala și viața“, „Adevărul literar și artistic“, în 19 februarie 1931, în revista „Radio și Radiofonia“ apare precizată o conferință a lui Tonitza, „Arta la copii“. În 1926, artistul înființează, pentru o perioadă de trei ani, un concurs de desene între copii sub 13 ani. Concursul este anunțat în numărul din iunie 1926 al publicației „Rampa“. Pentru acest concurs dotat cu trei premii, Tonitza cerea „lucrări în creion sau în vopsele, făcute numai din imaginație sau numai după natură“. Specifica „Nu se vor premia decât lucrările cinstit executate cu mâna naivă a copilului“. Printre câștigătorii acestui concurs s-a regăsit unul dintre gemenii scriitorul Ionel Teodoreanu, Afane.

Copiii, aprigi critici

Tonitza aprecia sinceritatea și acea seriozitate pe care o arătau copiii în anumite situații. O dovadă în acesta sens o reprezintă corespondența cu Afane Teodoreanu. Maniera de abordare a tinerilor elevi, susținerea lor și faptul că îi trata ca pe niște adulți cu toate că erau copii au contribuit la stimularea artistică. O confesiune emoționantă o va face micului său prieten care abia împlinise 13 ani. Pictorul îi scrie în 4 ianuarie 1934 și îi mărturisește fericirea produsă de scrisoarea trimisă: „Dacă ai ști ce bucurie mi-au făcut rândurile tale, ți-ar da și ție lacrimile. Nu bucurie pentru că mă lauzi în cvasi cronica ta plastică asupra expoziției de la Belle-Arte, ci fiindcă simt că ceea ce izbutesc, uneori, în arta mea are mult răsunet în sufletul tău. Ce bine ar fi priit și artei mele și animalului din mine dacă aș fi găsit și între ai mei aceleași ecouri sufletești pe care le aflu în tine“. Câteva luni mai târziu, într-o scrisoare din iulie 1934, aceluiași destinatar îi dezvăluie impresiile unei excursii de la Piatra la Cheile Bicazului. „Cheile Bicazului sunt minuni de sălbăticiune și pitoresc. [...] Am văzut tipuri de țărani și țărănci de un pitoresc încă neîntâlnit de mine prin alte locuri. Și frumoși, minunea lui Dumnezeu. Mai ales copiii, îmbrăcați, de la 3 ani în costume «omenești»“.

De asemenea, le cerea opinia propriilor copii atunci când lucra la anumite proiecte. Pentru afișul revistei „Făt-Frumos“, pe care scriitorul Cezar Petrescu voia s-o editeze la București, Tonitza s-a consultat cu ai săi copii. Fiindcă variantele realizate nu plăceau copiilor și nici nu le înțelegeau, a fost nevoit să le distrugă. Micuții săi critici încep să fie mai indulgenți în momentul în care artistul creează un afiș mai simplu și mai decorativ care începe să placă severilor observatori.