Podgoriile de pe teritoriul României s-au reinventat de-a lungul secolelor, cu soiuri aduse de peste hotare și frumos aclimatizate sau cu unele primite-n dar, pe filieră nobilă.

Când bruma încă nu s-a uscat pe bobul de strugure, strămoșii noștri s-au urcat în copaci, acolo unde se încolăciseră vrejurile de viță-de-vie și au rupt primii ciorchini. Între timp, procesul de culegere s-a mai rafinat, dar a rămas la fel.

Povestea vinului începe pe aceste meleaguri la Pontul Euxin. În anul 786 î.Hr., grecii aduceau vin și luau grâne de la strămoșii noștri. Aici, începând cu secolul V î.Hr., s-au așezat coloniștii greci din Milet și încep să sădească plantații de viță-de-vie în jurul cetăților, iar ca dovadă că aici se producea vin încă din cele mai vechi timpuri este templul lui Dionysos de la Callatis, vechea denumire a orașului Mangalia, dar și amforele care se află acum la Muzeul de Istorie Națională, care datează din secolele IV-II î.Hr. De altfel, în zidurile bisericii de la Istria, ridicată cu piatră de la veche cetate Histria, s-au zidit 52 de amfore grecești, care cândva au ascuns în pântecele lor ulei de măsline și mirodenii aduse din însorita Eladă sau vin și miere de pe aceste meleaguri. Poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, vorbește în poemele sale de această licoare magică: „Vara cu trupul ei gol ce poartă împletituri de spice/ Toamna, de-asemeni, stă mânjită de mustul de struguri“, iar istoricul grec Strabon menționa producerea unui vin la Pontul Euxin de calitate superioară celui produs de sciți în Crimeea de astăzi.

Vița nobilă a Moldovei, dar de la Matia Corvinul

În perioada medievală, toate curțile domnești dețineau podgorii întinse. Ca o dovadă a faptului că vinul era foarte popular printre curtenii lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei a numit un paharnic la Curte, slujbaș care avea ca sarcină producția de vin. Este de la sine înțeles, de vreme ce pe dealurile Moldovei era podgoria Cotnari. Legenda spune că domnul moldovean a fost în vizită la Matia Corvinul și, pe lângă bucatele alese, a fost ospătat cu vin. Plăcându-i atât de mult această licoare din struguri fermentați, Ștefan cel Mare a cerut să-i dea câțiva butași de vie, numai că Matia i-a dat alt soi, care se numea Poama Grasă. Ștefan cel Mare a dat slujitorilor să cultive darul de preț în zona Cotnariului, unde s-a aclimatizat foarte bine și așa a apărut Grasa de Cotnari.

Și mănăstirile au avut propriile centre de vinificație, de vreme ce vinul era parte a tainei Sfintei Împărtășanii. Vinul este singura băutură care, în credința populară, este băută și de morți – se stropesc pâinea și grâul date de pomană în amintirea celor dispăruți și tot cu vin se sfințește mormântul.

Și urmașii lui Ștefan cel Mare au pus mare preț pe rodul viei. „O nesfârșită luptă s-a dat prin vremi pentru moștenire ori danie, pentru cumpărare sau orice altă formă de acaparare cu scopul, niciodată îndestulat, de a deveni proprietar în această podgorie. (...) Lăcomia tiranică a tuturor proprietarilor, indiferent de rangul și numele lor, a făcut numeroase victime în apriga bătălie care s-a dat pentru lărgirea ogrăzii. Cei mai afectați, lesne de înțeles, au fost țăranii, viile lor, reduse ca întindere, fiind continuu ținta neînfrânatelor porniri de deposedare“, scriu Mihai Ogrinji și Ioan Neamțu în cartea „Sub zodia lui Bachus“.

Proprietarii au fost vremelnici, însă podgoria și-a sporit fala veac după veac. Și în prezent există o cramă în regiunea Odobești despre care legenda spune că datează din secolul XVI, mai exact din perioada ultimilor ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare. Mai târziu, domnul Mihail Sturza a intrat în posesia a peste 200 de hectare de viță-de-vie și devine proprietarul a două crame de piatră vechi de secole, una dintre ele fiind Beciul Domnesc, singura cramă din România cu pisanie domnească săpată în piatră. Pe lângă simbolurile specifice Moldovei precum capul de bour și steaguri, apare inscripția: „A stăpânitorului prințu al Moldavi Mihail Sturza v.v anul 1839, prin supusă slugă medelnicer Asanachi Panfile“. Dincolo de ușa masivă din lemn sunt ferite de soare și de umiditate peste 100.000 de sticle de vin de colecție, cele mai vechi având inscripționat anul 1949.

Într-un ținut al vinului, Vrancea, s-a născut legenda Mioriței, iar marele povestitor Mihail Sadoveanu credea că vinul și scrierile sale îl fac să fie nemuritor: „Aproape toată viața am consumat numai vinuri moldovenești și am scris numai cu limbă și pană de moldovean, pentru că toate acestea te fac să fii original și, pe undeva, nemuritor în istoria Moldovei“.

Vinuri românești premiate internațional

Cu puțin timp înainte ca România să devină Regat, în anul 1881, viile din România au fost afectate de invazia de filoxera, insecte care au distrus, de altfel, o mare parte din viile de pe tot continentul european. În Vechiul Regat, filoxera a fost semnalată în anul 1884 în podgoria Dealu Mare, iar cu patru ani înainte, la cea din Arad. După dezastrul național care a cuprins mare parte dintre soiurile autohtone, au fost aduse din străinătate unele noi, cu precădere din Franța, care au rodit alături de cele cu tradiție mioritică.

Chiar și în aceste condiții vitrege, câteva sortimente de vinuri produse în România de către frații Wilhelm și Heinrich Daniel Rhein au fost premiate cu bronz în anul 1900 la Expoziția Universală de la Paris, alături de cele aduse de proprietarii de podgorii și de producătorii din România. Cinci ani mai târziu, în cadrul Expoziției Coloniale de la Londra, vinurile Rhein de la Azuga au primit medalia de aur. Cei doi industriași au fost aduși în România de Regele Carol I, care a concesionat zeci de hectare din Domeniul regal cuprins în zona Sinaia-Predeal, în schimbul unor chirii modice. După succesul internațional, la 23 noiembrie 1904, prin Brevetul nr. 538, firma Rhein&Co Depozit și Comerț de vinuri de la Azuga devenea Furnizor al Curții Regale.

Prima șampanie românească, pusă la fermentat de nemți

Frații Rhein au ridicat industria vinului la nivel de artă și, după fabrica de bere de la Azuga, au produs prima șampanie românească din Vechiul Regat.

În primul rând, a fost realizată o pivniță (funcțională și azi, aici depozitându-se și acum șampania Rhein), care era o adevărată minune a tehnicii inginerești a vremii. Ridicată din piatră și cărămidă, pivnița principală avea o lungime de 85 de metri și o lățime de 17 metri, iar sistemul de ventilație era realizat prin intermediul a 10 canale și a 27 de ventilatoare zidite în boltă.

Aceasta a fost punctul de plecare în demersul de producere a primei șampanii românești, la însemnul Regelui Carol I: „Sub direcţiunea lui personală s-a înfiinţat, în munţii dela Azuga, prima instalaţiune de producţiune a șampaniei naturale românești. Zi de zi, el însuș a controlat procedeul manutanţiunei ei – nu zic înadins, fabricaţiunii –, căci șampania naturală nu este decât un vin fermentat natural, închis în butelie (cu o agrafă, ca să nu sară dopul) în care s-au adăogat fermenţi selecţionaţi și puţin zahăr de trestie. Astfel s-a născut această industrie românească“, așa cum consemna ziarul „Universul“ la 12 septembrie 1930.

Șampania era doar un vis. Pentru asta, frații Rhein au călătorit în Germania și în Franța, pentru a aduce utilajele necesare fabricării acestei băuturi nobile și s-au îngrijit de cele mai mici detalii: de la sticlele de îmbuteliere la dopuri și la staniol pentru etichete, de la mecanismul pentru încapsulare până la lăzile de stocare. Tot în peregrinările lor occidentale, au dat de un „maestru pentru fabrica de șampanie“ în persoana lui Gotfried Eber, care a lucrat aici până în 1905.

Spumantul făcut din cupajul de struguri ori de vinuri aduse din marile podgorii ale Regatului României a stat pe masa nobililor din țară sau de peste hotare, dar îl regăsim și la toate evenimentele Casei Regale care au marcat istoria țării noastre. Astfel, la banchetul regal organizat cu ocazia ceremoniei încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, la loc de cinste a stat spumantul Rhein Extra. În cușetele legendarului tren Orient Express, persoanele cu sânge albastru și oamenii de afaceri încheiau sau începeau ospățul cu un pahar din licoarea magică produsă la Azuga. În anul 1948, compania Pivniţele Rhein&Co a fost naţionalizată, dar aici s-a produs tot spumant, chiar dacă sub altă denumire.

„Epoca de Aur“ a vinului comunist

În perioada comunistă, obsesia lui Nicolae Ceaușescu de a obține o producție-record la hectar nu a ocolit nici sectorul vinificației. Astfel că a început să se producă mult și prost. Vinul bun mergea la export, iar cel de calitate îndoielnică era vândut în alimentare sau distribuit în restaurantele de stat. În anii ’70-’80, de altfel, tehnologia în vinificație în România nu era una avansată și puține întreprinderi de stat aveau condiții de îmbuteliere a vinurilor. Cu toate acestea, cramele de astăzi nu de puține ori și-au făcut reclamă cu evenimente din acea perioadă.

Culesul strugurilor era sarcina întregului popor: țărani, muncitori, dar și elevi. Școlile începeau cu munca agricolă obligatorie. În fiecare dimineață, autocare vechi, pline cu elevi de liceu, se îndreptau spre terasele însorite ale Dobrogei, la culesul strugurilor de vin. Fiecare licean primea o jumătate dintr-o pânză de bomfaier, de multe ori tocită, și un coș mare, unde să adune ciorchinii grei de struguri copți. Norma era de mai mulți spalieri pe zi. Foarte coapte, boabele de strugure se desprindeau de ciorchine înainte de a ajunge în coș și, de fiecare dată, trebuiau culeși de pe pământ. O altă corvoadă era ridicatul coșului voluminos și greu până la nivelul benei, unde muncitorii așteptau descărcarea ciorchinilor de struguri. Era o muncă grea, mai ales pentru elevi de 14-16 ani, care nu cunoscuseră de mici munca de la CAP. Timpul de odihnă însemna maximum o oră la prânz, când, de multe ori nespălați, cu sucul de struguri uscat pe mâini, până la cot, se așezau la marginea rândului și toți scoteau din traistă ce aveau de acasă: conserve, cartofi prăjiți cu o seară înainte, ouă, brânză, pate. Cașcavalul și salamul erau produse de lux și nu oricine și le permitea, fiind sărbătoare la alimentară când se primea un lot din astfel de alimente, probabil refuzate la export.

Nume mari în istoria vinului românesc

În perioada comunistă, spune somelierul Sevghin Menan, România a avut cercetători de mare clasă în domeniul vinului. Unul este Fichret Mujdaba, fiul imamului Salim, un etnic tătar din Valea Seacă. Absolvent al Facultății de Horticultură în anul 1953, s-a angajat la Stațiunea viticolă Murfatlar, unde a derulat mai multe proiecte de cercetare. În anul 1972 a plecat în Franța, unde și-a dat și doctoratul. Cercetarea s-a materializat în producția vinurilor de Murfatlar, în primul rând cele cu conținut de zahăr, obținute din soiurile Chardonnay și Pinot Noir, cele roșii de Cabernet Sauvignon, Pinot Noir și Merlot. „Fichret Mujdaba era acel om harnic, muncitor, ce nu avea tihnă și astâmpăr, care, într-o seară târzie de toamnă dobrogeană, a colindat ulițele satului Murfatlar pentru a vorbi cu oamenii despre ce au de făcut, despre ce trebuiau să facă în zilele următoare. Era același Fichret Mujdaba care la facultate a fost printre cei dintâi, iar ca tânăr inginer-cercetător își petrecea ziua în laborator, seara, uneori, cobora în sat și, câteodată, îi însoțea pe consăteni în orele de tihnă, în care gazda, oarecare, punea pe masă și câte o ulcică de vin pentru a-și drege glasurile, glasuri ce exprimau, după caz, melancolie, duioșie, tristețe, amărăciune sau, dimpotrivă, veselie și bucurie“, scria despre el Fănuș Neagu.

O altă figură marcantă a perioadei comuniste a fost Viorel Stoian, supranumit „Creatorul școlii românești de degustare“, cercetător cu doctoratul în Italia. Absolvent al Facultății de Horticultură în anul 1958, a fost repartizat ca inginer-șef la CAP Oveselu, undeva la marginea Drăgășaniului. „A fost singurul an în care am lucrat în viticultură. Din 1959, activitatea mea s-a desfășurat doar în oenologie“, mărturisea el. Din anul 1961 a devenit director al Școlii Horticole din Bârsești Târgu Jiu, unde a predat Vinificația, apoi a obținut prin concurs postul de cercetător principal la Institutul de Cercetări Vitivinicole de la Valea Călugărească, devenind, până la sfârșitul vieții sale, un părinte al noii generații de oenologi şi al oamenilor de vin.

Dobrogea, locul unde vreme de patru secole nu s-a făcut vin

În prezent, pe toate colinele însorite ale României există plantații de viță-de-vie. Unele soiuri de struguri au rezistat de-a lungul veacurilor și românul din secolul XXI poate să spună că gustă din vinul făcut din soiul de struguri din care era produs și vinul care se bea în urmă cu 2.000 de ani la Pontul Euxin, sau de pe vremea lui Ștefan cel Mare sau a Regelui Carol I. Alte soiuri au dispărut cu totul, fie din cauza invaziei de filoxeră, din alte cauze naturale sau în urma intervenției omului. Dar alte soiuri au fost importate, clonate, pentru ca paharul să fie întotdeauna pe jumătate plin.

Dobrogea a fost ținutul cel mai năpăstuit din acest punct de vedere, care a trebuit s-o ia de la capăt mereu. Cum spațiul a fost timp de patru secole sub stăpânirea otomană, majoritatea plantațiilor de viță-de-vie au fost distruse, întrucât religia musulmană nu permitea și nu permite nici în prezent consumul de alcool. În locul soiurilor de struguri pentru vin au fost plantați struguri de masă, dar după ce Dobrogea a revenit în anul 1878 în vechile granițe românești, pe colinele însorite au apărut iar strugurii de vin.

Podgoria Murfatlar „poartă-n frunte-o stea divină“

Povestea podgoriei Murfatlar, vestită în perioada comunistă, a început în anul 1896 când se cultivă primele patru hectare de viță-de-vie în jurul localității. În anul 1903 s-au adus din Franța struguri din soiurile Pinot Gris, Chardonnay, Folle blanche și Blanchet în încercarea de a se produce șampanie. Din cauza pedoclimatului nu a fost posibil acest lucru și atunci strugurii au fost folosiți în producerea de vinuri dulci. Coincidență sau nu, în anul 1876, la Montpellier în Franța are loc un concurs de poezii închinate latinității. Vasile Alecsandri ia marele premiu pentru cea mai bună poezie închinată latinității. „Latina ginta e regina/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină/ Lucind prin timpii seculari./ Menirea ei tot înainte/ Măreț îndreaptă pașii săi./ Ea merge-n capul altor ginte/ Vărsând lumina-n urma ei“. După fix 100 de ani, Chardonnay-ul vinificat la Murfatlar câștigă tot marele premiu la Montpellier, surclasând vinuri franțuzești. Privatizat, în insolvență sau reorganizare, Murfatlarul a supraviețuit și spune din nou povești despre vinuri și despre oamenii săi. La stațiunea de cercetare s-au creat soiurile Columna și Mamaia pentru producția de vin și Aurana pentru masă.

În nordul Dobrogei, la fel de celebrele podgorii de la Sarica-Niculițel continuă să producă an de an vinuri nobile din soiuri emblematice precum Aligote, Chardonnay, Sauvignon Blanc care cresc pe solurile calcaroase ale Tulcei.

Moldova are și podgorii istorice, precum Cotnari, Nicorești, Odobești sau Cotești. În Muntenia, în regiunea cea mai însorită din țara noastră, Podgoria Dealu Mare reprezintă un punct forte pe harta viticulturii românești. Pe dealurile Olteniei, producția de vin este asigurată de Sâmburești și Drăgășani. Transilvania, recunoscută ca paradisul vinurilor albe seci, are podgorii renumite, cum ar fi cea de la Târnave. Pe lângă podgoriile cu renume, în fiecare regiune istorică au apărut plantații de viță-de-vie unde oameni cu suflet mare se luptă an de an cu natura pentru a avea o recoltă bună.

Pe urmele boabelor de struguri

Podgoriile nu vând doar vin, vând și povești, și locuri frumoase unde să vii cu familia, cu prietenii sau cu colegii. Și-au deschis larg cramele tuturor celor care vor să vadă cum arată în măruntaiele pământului butoaiele mari de lemn, în al căror pântec ars stă vinul la odihnit pentru a deveni mai bun. În paharele de cristal se toarnă apoi vinul picătură cu picătură, pentru a fi gustat de papilele gustative, dar totodată să se bucure și ochii și sufletul. O astfel de experiență în Dobrogea costă între 80 de lei și 220 de lei de persoană, în funcție de vinurile care sunt incluse în program, dar și de numărul lor. Pe lângă vin, oaspeții primesc și preparate locale: plăcintă dobrogeană, brânzeturi maturate, iar la plecare câte o sticlă cu vin.

În prezent, conform datelor oferite de Ministerul Agriculturii, România ocupă la nivelul Uniunii Europene locul 5 la suprafața viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi vin. Suprafața cultivată cu viță-de-vie ocupă aproximativ 1,4% din întreaga suprafață agricolă a țării.