Stabilită din adolescență în America, președinte și fondatoare a organizației caritabile Blue Heron, Stefania Magidson a sprijinit mii de tineri din România și Republica Moldova. Iar povestea sa de viață și sprijinul său mare pentru tinerii defavorizați sunt impresionante.

Stefania Magidson a plecat în SUA, împreună cu familia, când avea 15 ani. Începuturile au fost foarte dure, având mai multe joburi încă din adolescență. Fostă gimnastă timp de doi ani în România, ea a realizat că pentru a reuși să atingă visul american trebuie să investească serios în educație, așa că a muncit, a învățat foarte mult și nu a renunțat vreodată. În 1990 a absolvit Universitatea din Utah, cu o diplomă de specializare în Sănătate Publică, iar în 1993 a obținut un master în Psihologie Aplicată la Universitatea din Santa Monica. Viața i-a răsplătit munca: are o familie frumoasă, având doi copii cu soțul ei, regizorul Mark Magidson. Stefania spune ca a simțit că trebuie să dea înapoi destinului, că dacă divinitatea a ajutat-o, și ea ar putea să o facă la rândul său. Astfel că, o vizită din 2002 la un orfelinat din Brașov a determinat-o să înființeze o fundație caritabilă pentru a ajuta copiii încercați de viață. Sute de tineri din medii sociale defavorizate au obținut burse universitare în ultimele două decenii, având un număr egal de mentori, oameni împliniți profesional atât în țară, cât și în Statele Unite și care îi îndrumă pe acești tineri printr-un program riguros de interacțiune supervizată. Un detaliu important și lăudabil: toate costurile operative ale fundației sunt acoperite de româncă, astfel încât toți banii primiți de fundație ajung direct la beneficiari.

Stefania Magidson a ajutat inclusiv refugiații din Ucraina prin Fundația Blue Heron. A dezvoltat 12 programe, variind ca activități, complexitate și beneficiari. Unul dintre cele mai importante a fost cel de îngrijiri oncologice, condus de doctorul Horia Vulpe, prin care au fost evaluați peste 253 de pacienți oncologici și tratați alți 162 de pacienți. Pentru sprijinul acordat refugiaților ucraineni, Stefania a primit în 2022 Legacy Humanitarian Award în cadrul South East European Film Festival de la Los Angeles.

În cadrul unui amplu interviu acordat pentru ”Weekend Adevărul”, Stefania Magidson a vorbit cu emoție despre viața sa și despre numeroși tineri pe care i-a ajutat.

„Weekend Adevărul“: Ați stat în România până la 15 ani. Care sunt cele mai speciale amintiri legate de acea perioadă?

Stefania Magidson: Cu siguranță dragostea bunicilor, apropierea de natură și de superbele și spectaculoasele peisaje din zona Brașovului. Am crescut o parte din copilărie cu bunicii la Tohanu Vechi. M-am născut la Brașov, iar acolo am locuit pe strada Cloșca, chiar lângă pădure, unde mai existau un foișor și o troiță în fața casei. În acel foișor veneau junii în plecare, în primăvară, dar desigur, în restul timpului, ne aparținea nouă, copiilor de pe stradă. Acolo jucam și noi fotbal, făceam gimnastică, plecam prin pădure în fel și fel de aventuri și peripeții. Și da, mi-a plăcut să fiu aproape de natură.

„În Moldova am simțit cât de buni sunt oamenii“

Știu că ați făcut și doi ani de gimnastică. Cum a fost acea experiență?

Pentru că făcusem balet și Nadia Comăneci devenise celebră, mi-am dorit să mă duc să dau examen la Onești, și am fost acceptată. În clasa a III-a și într-a IV-a am locuit la sute de kilometri depărtare de părinți în internat și m-am antrenat acolo, cot la cot cu restul tinerelor. Eram mai tânără decât Nadia cu vreo şapte ani. De la distanță, admiram lotul olimpic și tot de la distanță urmăream cât de intens și de dur era antrenamentul lor, dar și noi făceam câteva ore de antrenamente aproape în fiecare zi, după școală. A fost o perioadă de foarte multă disciplină pentru un copil de 8-9 ani, dar, după un timp, m-am atașat foarte mult de colegele mele și mi-am dat seama că suntem o echipă adevărată și ne susțineam.

Din acea perioadă, ce v-a rămas mai aproape de suflet? Poate anumiți oameni sau anumite materii de la școală, pe care abia începeați să le descoperiți.

Cred că în Moldova am simțit cât de buni sunt oamenii, am avut experiențe foarte frumoase cu oameni foarte calzi și am învățat de la o vârstă fragedă cumva cum să navighez în viață. Țin minte că în vacanțe veneam la Brașov și aveam accent moldovenesc. Mi-am dat seama la un moment dat că nu sunt chiar „material“ olimpic și m-am întors la până la urmă la Brașov, în clasa a V-a, la o școală foarte academică, Școala Gimnazială numărul 5. Iar din clasa a VI-a până în clasa a VIII-a am fost la o școală de artă, unde m-am simțit foarte bine. Mi-au plăcut foarte mult istoria artei, sculptura, pictura, arta grafică. De atunci îmi aduc aminte de profesorul de română care mi-a rămas la inimă și care mi-a adâncit dragostea pentru literatura română. Ce aș putea spune este că am fost marcată de foarte multe schimbări și întreruperi în primii 15 ani de viață, dar am avut norocul că am provenit dintr-o familie în care m-am simțit foarte iubită și susținută. Această experiență m-a ajutat să dezvolt o putere interioară și o reziliență de a ști cum să mă descurc în diferite contexte și chiar de una singură, de la o vârstă foarte fragedă.

Americanii cumsecade și mocheta din casa mătușii

Cum v-au schimbat plăcile tectonice emoționale resimțite de fiecare dată când schimbați domiciliul?

Eu sunt o persoană pasionată și de psihologie. Și am avut norocul timp de mulți ani să facă psihanaliză în Los Angeles cu un mare psihanalist care a studiat la Harvard și, ca să zic așa, să cercetez multe dintre colțurile conștiinței mele. Țin minte că am ajuns la concluzia că de câte ori mă relaxam așa, puțin, într-un loc, cumva covorul de sub mine era tras și trebuia să îmi recapăt echilibrul. Desigur, de câte ori un om trece printr-o experiență mai traumatizantă trebuie să își dezvolte niște metode de adaptare. Pentru mine, acest lucru s-a bazat pe adâncirea inteligenței emoționale și am încercat foarte mult să înțeleg noul context, noii oameni și cumva să fiu pe placul lor; să știu cum să dansez acel tangou cu noul context și cu noii oameni, să mă adaptez. Poate că asta m-a ajutat până la urmă foarte mult cu trecerea anilor și mai ales cu aterizarea în Statele Unite ale Americii. Cred că sunt poate singura din familie care simte că are o conexiune foarte profundă cu divinul, cu o forță mai mare de deasupra noastră, care are legile ei. Eu cred că este o forță pozitivă și deci nu m-am simțit singură, am simțit că există această forță, că o pot accesa și că nu duc totul doar eu pe umeri.

Cum ați descrie emoțiile și stările trăite în ultima zi petrecută în România, înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii?

Pentru noi a fost foarte dramatic deoarece bunicul meu patern, pe care l-am iubit foarte mult, a fost șocat și traumatizat de faptul că am primit aprobarea să plecăm în SUA... Primiserăm vestea cu șase luni înainte, dar bunicul s-a îmbolnăvit, a avut un atac cerebral și până la urmă a murit cu vreo cinci zile înainte să plecăm. Această tragedie ne-a afectat foarte mult plecarea... Dar aveam foarte multe speranțe și eram foarte încrezătoare că va fi minunat, că va fi bine și va fi un vis devenit realitate. Au fost niște emoții foarte puternice și foarte amestecate. A fost dificil pentru că am lăsat-o în urmă și pe bunica paternă, era ca și cum ne-am fi mutat pe altă planetă și n-ar mai fi fost drum de întoarcere.

Ce imagini v-au rămas în memoria subiectivă din primele zile petrecute în Statele Unite?

Țin minte mocheta din casa mătușii, o mochetă din fibre artificiale. Ea avea multă grijă să nu se consume mult aer condiționat. Era iulie, era extrem de cald în Salt Lake City, transpiram, nu-mi găseam locul. Mâncarea era nouă – aici mâncarea e destul de modificată – și încercam să găsesc ceva care să-mi placă. Oamenii erau foarte cumsecade pe stradă, îmi zâmbeau și îmi spuneau „Hello“ și eu mă gândeam oare de ce mă salută, că nu ne-am cunoscut niciodată. Mi se părea atipic și puțin straniu față de România anului 1983. Era întunecos și gri și sumbru în România și nimeni nu te saluta dacă nu te cunoștea. Deci oamenii mi s-au părut drăguți și deschiși. Apartamentul mătușii era foarte aproape de un templu mormon, o clădire foarte frumoasă.

Introspecție

Când ați reușit să eliminați sentimentul abandonului și al lipsei de stabilitate?

Nu știu dacă mi-a dispărut 100% acest sentiment. După aproape 12 ani de stat în America, m-am căsătorit. Stau în aceeași casă de 25 de ani și cred că asta încetul cu încetul m-a făcut să simt că am rădăcini mai puternice. Deci nu știu dacă sentimentul dispare total, mă gândesc și la faptul că am fost mutată în diferite locuri în primii șapte ani ai vieții. Părinții mei încă trăiesc și acum locuiesc la cinci minute de mine, au 88 și respectiv 92 de ani. Toate aceste lucruri cred că m-au ajutat cumva să vindec acel sentiment al abandonului, dar cred că încă există așa, într-o fărâmă foarte mică.

În urmă cu cinci ani ați povestit că erau multe dimineți când nici nu doreați să deschideți ochii în Salt Lake City pentru că vă era foarte greu. Când și cum ați reușit să scăpați de această povară?

Mi-a luat cam un an. Chiar dacă avusesem eu acea experiență să mă adaptez în noi contexte, la început cred că America pe care mi-o imaginasem nu era America pe care am găsit-o. Și mi-a fost foarte greu să mă regăsesc în contextul american, în contextul din Salt Lake City, în ceea ce înseamnă o țară capitalistă foarte individualistă. Primul meu prieten cumva a fost puntea mea către cultura americană; a fost o relație foarte frumoasă, în care am crescut mult și cred că am început să înțeleg America și contextul american și prin această primă dragoste.

Care a fost cel mai dificil moment în America?

Cred că undeva spre sfârșitul facultății, cumva era clar că părinții voiau ca eu să mă descurc de una singură. De fapt, încă din primul an de facultate mi-au spus: „Nu stai acasă, trebuie să faci cum vrei tu, dar să te descurci“. Mă despărțisem de prieten pentru că el se mutase în alt oraș. Eram încă foarte tânără și m-am simțit foarte singură și foarte înfricoșată să îmi întind aripile și să pot să devin un adult. Am fost foarte, foarte speriată, dar cred că m-am întors în același loc unde am simțit că nu sunt singură finalmente. Și așa mi-am regăsit cumva puterea interioară. Dar chiar și această experiență cred că a influențat multe dintre deciziile de mai târziu, în special cu Fundația Blue Heron, pe care am creat-o și cu gândurile pe care le am tot timpul pentru tinerii care nu au suficientă susținere și o bază materială și emoțională care să-i ajute să facă acel pas între dependență și independență.

Cum a reușit spiritul dumneavoastră să supraviețuiască trecerii transatlantice?

Foarte multe lucruri m-au bulversat. Dacă în România mă identificam – așa cum cred că o facem cu toții – cu familia din care provenim, cu religia în care am crescut, cu țara, cu literatura, cu strămoșii, deodată ajungi în alt loc și cumva nu te mai regăsești în niciuna dintre aceste identități. Nu mai contează ce aveai în România. Adică nimic nu mai avea sens în noul context pentru mine. Și atunci, încercând să mă întreb „Cine sunt eu de fapt?“ și mai profund, mi-am dat seama că sunt o ființă care nu se definește nici prin statutul social, nici prin faptul că sunt neapărat femeie, nici că sunt româncă, nici că sunt creștină. Am simțit că sunt o ființă spirituală care are o experiență umană. Acesta mi-a fost răspunsul, un răspuns atât de adânc și de universal care să mă satisfacă, pentru că restul răspunsurilor nu mă mulțumeau. Cred că mi-am dat seama că sunt o persoană care înțelege cumva și este interesată să aprofundeze și să crească spiritual continuu. Cumva a fost o confirmare această experiență, că nu putem să avem doar experiențe în lumea celor cinci simțuri, ca să spun așa. A trebuit să-mi răspund la niște întrebări foarte profunde înainte să pornesc drumul în viața americană. Sora mea, de exemplu, în decurs de trei săptămâni de America, avea mașină, avea iubit, avea prietene, își găsise job. S-a integrat rapid și i-a plăcut așa de mult. Nu s-a uitat un moment înapoi, dar eu eram pierdută și singură și întristată în cameră mult timp pentru că aveam întrebări mult mai adânci în conștiință.

Personalul nu făcea față în orfelinat: o duzină de oameni la 200 de copii

Ideea de a înființa Fundația Blue Heron v-a venit după ce ați vizitat mai multe orfelinate din Brașov în 2002. Cum s-a cristalizat această empatie impresionantă a dumneavoastră cu fapta legată de copiii abandonați?

După Salt Lake City m-am mutat în Los Angeles, și la câțiva ani l-am cunoscut pe soțul meu. Iar după ce m-am căsătorit, viața mea s-a schimbat radical și deodată am avut o platformă socială materială la un cu totul alt nivel și am simțit la foarte puțin timp, instinctiv, dorința de a da mai departe, dorința de a ajuta pe alții, care de fapt a fost o dorință de-ale mele foarte veche. La câțiva ani după căsătorie au venit pe lume cei doi fii ai noștri și când ei aveau aproximativ trei și cinci ani, știu că aveam așa de multă recunoștință în suflet, îi mulțumeam lui Dumnezeu, puterii divine, faptului că avem această frumoasă familie, că copiii sunt sănătoși. Și la un moment dat, m-am gândit: „Dar copiii care nu au nici măcar îndrumarea unui singur părinte, ei oare ce fac?“. Încă se vorbea despre copiii orfani din România, iar eu, când eram în Salt Lake City, tradusesem niște documente pentru 10-12 familii de mormoni care au adoptat copii din orfelinatele românești. Așa că m-am dus în orașul natal, în Brașov, în 2002, și am vizitat orfelinatul Micul Prinț, unde erau cam 200 de copilași sub vârsta de 3 ani. Pe atunci existau aceste orfelinate mamut care, din fericire, au fost eliminate. Mulți copilași au venit în jurul meu și vreo câțiva mi-au sărit în brațe și mi-au spus „mama“ – pur și simplu m-au copleșit. Și cu toate că nici măcar nu știam exact ce presupune noțiunea de fundație, când m-a întrebat directoarea dacă am una, am spus că nu încă, dar mi-am propus cum ajung în America să pun bazele unei organizații. M-au impresionat foarte mult copiii. Oamenii care lucrau în cadrul orfelinatului erau foarte obosiți, nu pridideau, nu făceau față. O duzină de oameni la 200 de copilași care au așa de multe nevoi.

Educația aduce independență

Care au fost primele inițiative ale Blue Heron în România?

M-am întors în SUA și am organizat primul eveniment pentru fundație în 2002; la puțin timp am avut un eveniment și mai mare, vreo 300 de susținători și cam așa ne-am pus pe hartă inițial și de atunci s-au întâmplat foarte multe. Am început cu opt referenți educaționali pentru orfelinatul Micul Prinț din Brașov. Am simțit că acolo este cea mai mare nevoie, am plătit salariile lor timp de aproape doi ani ca să țină copilașii în brațe, să le vorbească, să le citească, să le cânte. Apoi am construit un teren de joacă și de sport la Rupea, tot în județul Brașov, căci centrul de acolo avea doar un teren noroios. Centrul era în stare bună, fusese renovat, cred că de niște echipe din Germania, dar nu aveau teren de joacă. A fost un moment foarte special. Iar după aceea, tot revenind în România an de an și câteodată și de câte două ori pe an, mi-am dat seama că începuseră să se direcționeze fonduri pentru copilași, dar cei care ajungeau la vârsta de 12 ani erau cam împinși în afara sistemului și cumva li se cerea să se descurce. M-am identificat așa de mult cu importanța studiilor superioare: educația a fost motivul datorită căruia am putut deveni independentă. M-am gândit că trebuie să existe tineri cu potențial academic și așa am pus bazele, în 2005, pentru programul de burse universitare și mentorat al Fundației Blue Heron. Este un program care de atunci și până acum a susținut peste 550 de tineri, aproape toți fiind din aceste centre, din toată țara. Suntem activi în aproximativ 25 de județe din România și am încercat întotdeauna să găsim tinerii cu cel mai dificil și mai traumatic trecut și cu cel mai mare potențial academic. Poate că numărul nu pare foarte mare, însă vreau să menționez că este un program foarte concentrat. Fiecare dintre acești tineri a avut un mentor specializat, cei de la Medicină au avut doctori, cei de la Inginerie, ingineri și tot așa.

Cum ați descrie deschiderea caritabilă a americanilor comparativ cu cea a românilor?

Am început să strâng fonduri în Statele Unite în primul rând pentru că aici locuiesc și pentru că aici am simțit că sunt resursele cele mai mari. Americanii sunt în general foarte deschiși în a ajuta. Fiind o țară mai capitalistă, ei au simțit că întotdeauna este nevoie și de organizații caritabile care să suplimenteze ce face guvernul. Și eu, la fel ca ei, cred că guvernul nu poate acoperi absolut toate nevoile. Americanii au fost foarte deschiși să mă ajute și cred că într-un fel au ajutat și comunitatea românească să aibă o mai mare deschidere pentru noțiunea de a contribui financiar pentru o cauză cu care rezonează în România. În țară am avut și noi câteva evenimente, dar pentru că nu am locuit acolo, îmi era puțin mai greu să cultiv comunitatea și să organizez aceste evenimente.

„Trebuie să dăm mai departe lecțiile pe care noi le-am învățat“

De unde provin mentorii?

Stefania Magidson: Mentorii noștri sunt cam jumătate din România și jumătate din diaspora românească din toată lumea, în special din SUA, pentru că aici avem prezența cea mai mare, în Los Angeles și New York, oameni cu cariere profesionale de succes, dar și cu o inteligență emoțională ridicată, oameni cu o umanitate specială, oameni care au trecut și ei prin multe și care știu cât de cât, fără a fi neapărat un psiholog înnăscut sau de profesie, cum să fie generoși, să fie deschiși, să împarți, să-și împărtășească propriul traseu și să-i ajute. I-au ajutat de-a lungul anilor pe tineri să ia decizii sau i-au ajutat chiar cu lucruri foarte concrete, cum să-și împartă timpul sau unde să aplice pentru un împrumut. Programul nostru a acoperit cursurile universitare pentru cei care nu erau la buget. Cei care erau la buget primeau până la 400 de dolari pentru c ursuri educațional-profesionale , cum ar fi cursuri de engleză, cursuri de calculator, pentru cursuri de permis auto, unii mai aveau urgențe medicale. De asemenea, în fiecare an am organizat o tabără de vară unde am invitat bursieri. A fost minunat ca tineri din toată țara să se cunoască; nu le venea să creadă că au provenit din același tipar de trecut, abandonați la naștere sau de-a lungul anilor, unii având o liniuță în certificatul de naștere la un părinte, alții două liniuțe, și care erau acum la Medicină, la Inginerie, la Facultatea de Farmacie, Marketing, PR sau Economie, în multiple domenii. Suntem foarte mândri de acești tineri și avem exemple nenumărate despre unde au ajuns și cum s-au realizat și pe plan profesional și pe plan personal. Chiar de curând am fost în legătură cu o tânără care a ajuns neurolog în Statele Unite. Acest program a fost principalul pe care l-am implementat din 2005 și până în prezent și este un program cu care ne mândrim.

Câți mentori vă susțin în prezent în acest program impresionant, derulat de Blue Heron?

Mentorii variază în funcție de numărul de tineri pe care îi avem în program în fiecare an. Noi încercăm să conectăm fiecare bursier cu un mentor. În prezent avem aproximativ 70 de tineri în România și 27 în Republica Moldova. Numărul a scăzut puțin după toate eforturile cu războiul din Ucraina, în care ne-am implicat și noi – am dezvoltat 12 programe umanitare pentru refugiații din Ucraina. Dar, de obicei, avem cam 150 de tineri pe an, cam 100 din România și cam 50 din Republica Moldova. Pentru fiecare tânăr adult încercăm să avem un mentor care să-l ajute să navigheze. În prezent avem aproximativ 80 de mentori activi, dar de-a lungul anilor am avut peste vreo 300, pentru că unii s-au mai repetat, unii și-au dorit să mentoreze doi tineri în același timp sau au revenit. Avem un mentor deosebit în Los Angeles, o doctoriță care a luat sub aripa ei cinci tineri de-a lungul anilor și acum vorbește cu ei aproape zilnic. Este bucuria altruismului.

Un viitor mai bun pentru tinerii cu aptitudini academice

Îmi puteți da câteva exemple de tineri susținuți de Blue Heron ale căror povești de viață v-au impresionat și care acum au cariere foarte frumoase?

Am avut un tânăr din Suceava care provenea dintr-o familie cu patru copii foarte, foarte săraci. Crescuseră toți cei șase membri ai familiei într-o singură cameră. Părinții erau needucați, dar cred că cei mici aveau o inteligență nativă , pentru că doi dintre acești copii au fost în programul nostru și au atins niște culmi academice foarte impresionante. Tânărul despre care vorbesc, până la 4 ani, are amintiri că el și frații lui erau bătuți zilnic și la 4 ani, din cauză că avea niște probleme cu plămânii, a fost internat într-un sanatoriu în care și-a petrecut următorii 10-15 ani, cu puține momente de venit acasă... Când l-am cunoscut noi, terminase liceul de artă, se gândea să dea la Facultatea de Arte. O prietenă artistă, un fel de mentor, i-a spus: „Tu ai talent și pentru medicină, ești bun și la aceste materii“. Ne-a găsit pe noi, ne-a contactat și a zis că băiatul a intrat la Medicină, dar era pe locurile cu taxă și ne-a întrebat dacă l-am putea ajuta. L-am susținut șase ani la Medicină, i-am găsit și un mentor extraordinar aici, în SUA, care fusese doctor în România, și care a avut foarte multă grijă de el, de la sănătatea fizică la sănătatea emoțională, spirituală și i-a fost ca o mamă. Îi trimitea de aici vitamine, haine și tot ce avea nevoie, inclusiv manuale. Când acest tânăr a venit într-o tabără a Fundației Blue Heron, a cunoscut o altă tânără cu un trecut similar. S-au căsătorit la câțiva și au și un copilaș. Știu că aspirau să se mute în Elveția. Sunt două exemple de doi tineri cu trecuturi foarte grele, pe care am reușit să-i ajutăm, chiar dacă i-am cunoscut doar la vârstele de 18 ani. Vreau să transmit și mesajul că există plasticitate în creierul uman și foarte multe schimbări pozitive se pot încă întâmpla și după 18 ani. Suntem mândri că i-am avut sub aripă. Vă mai pot da exemplul unui tânăr din Iași pe care l-am ajutat și care acum are o companie cu 100 de angajați în București. Cei care doresc să afle mai multe exemple de tineri de succes pe care i-am ajutat pot intra pe site-ul nostru: blueheronfoundation.org.

În România, inclusiv în zonele rurale, sunt destui tineri cu situații foarte precare dar cu potențial academic pentru a se califica pentru burse universitare. Cum ar putea ajunge acești tineri să fie ajutați de Blue Heron? Care este procedura?

În special în ultimul timp, datorită schimbării legislației românești cu privire la tinerii care provin din sistem, ei fiind în ultimele luni susținuți mai generos de statul român, ne îndreptăm atenția și spre tinerii foarte vulnerabili, în special din zonele rurale. Deja în ultimii 2-3 ani am început să ne concentrăm asupra lor, descoperind tineri din familii foarte modeste, câteodată adesea monoparentale, din zonele rurale. Mulți au trecut și prin diferite abuzuri și totuși ei au potențial academic și doresc să îndrăznească să viseze la o educație superioară și a fost mare bucuria să începem să-i găsim pe acești tineri. Deci fac un apel directorilor de licee, persoanelor din inspectorat, dacă au astfel de tineri să ni se adreseze la info@blueheronfoundation.org. Noi avem o aplicație , dar sunt menționate și criteriile pe website. De obicei, preluăm tineri de la 18 ani, când se pregătesc să dea la facultate, dar ne-ar plăcea să îi cunoaștem chiar și mai devreme, pentru ca ei să știe că noi existăm și să înceapă să se pregătească chiar și mai devreme în liceu cu intenția de a ajunge la o facultate, pentru că există un program care îi poate susține, chiar dacă nu se califică să fie pe locurile de la buget. Venim pe Pământ cumva să predăm sau să dăm mai departe exact lecțiile pe care am venit noi să le învățăm și cred că asta am încercat să fac eu. Chiar lecțiile pe care am încercat să le învăț și pe care încă le învăț sunt cele pe care încerc să le dau mai departe și se vede. Trebuie să rezonăm în profunzime cu cauzele pe care dorim să le susținem.

Ce sume a strâns Fundația Blue Heron până acum?

De-a lungul anilor am strâns peste 3,5 milioane de dolari și am ajutat, prin intermediul mai multor programe, aproximativ 4.000 de tineri și, de asemenea, și refugiați în ultimii doi ani. Doresc să creez un mecanism de strângeri de fonduri și în România și chiar lucrez la acest lucru. Ceea ce este important pentru susținători, și știu că au apreciat întotdeauna, este faptul că mereu am acoperit toate cheltuielile administrative ale fundației în așa fel încât 100% din tot ce s-a donat până acum a ajuns direct la beneficiari. Dacă cineva a dat 50 de dolari sau oricât, nu s-a dus nici măcar o centimă pentru avocat sau călătorii sau toate aceste cheltuieli fără de care nu se poate. Acesta este un lucru care ne distinge și astfel am căpătat și încrederea celor care s-au aliniat cu ceea ce facem noi.