Elina Vasîlivna era funcţionară la oţelăria Azovstal din Mariupol şi ştia că în fabrică există o importantă rezervă de apă, aşa că, atunci când casa ei a rămas fără alimentare cu apă potabilă, i-a propus soţului să se refugieze acolo. Se întâmpla la 4 martie, scrie agenţia EFE într-un reportaj, adăugând că Elina nu a mai văzut lumina zilei decât după aproape două luni, când a reuşit să iasă din Azovstal cu primul convoi al ONU care a evacuat civili din Mariupol.

"Când am ieşit nu ne-a venit să credem în ce hal arăta oraşul nostru. Aproape că nici nu se mai vede, este totul negru. Oraşul este clădit acum pe cadavrele oamenilor carbonizaţi. Parcă ar fi ţiţei peste tot", povesteşte Elina, care a reuşit să iasă din oţelărie la 1 mai. A părăsit combinatul siderurgic împreună cu alţi 100 de civili.

Nici ea, nici cei care se aflau în interiorul oţelăriei nu au mai putut să comunice cu oamenii din afara Azovstal de când au intrat acolo. Auzeau constant zgomotele bombardamentelor. "Zidurile se cutremurau, totul se cutremura", spune Elina, care are în jur de 60 de ani şi care agită din mâini în sus şi-n jos încercând să imite mişcarea pereţilor.

Elina a stat cu soţul, fiul şi ginerele ei într-unul din numeroasele adăposturi care, spune ea, existau în combinatul siderurgic. Femeia spune că sunt cel puţin 30 de astfel de adăposturi, dar este convinsă că pereţii unora dintre acestea nu au rezistat bombardamentelor, aşa că - spune ea - cu siguranţă sunt civili morţi.

O masă pe zi

Când au ajuns în oţelărie au fost foarte fericiţi pentru că au crezut că aici erau feriţi de bombardamentele care le distruseseră parţial locuinţa.

"Eu eram funcţionară de birou acolo, ştiam că exista o rezervă uriaşă de apă şi că asta era cel mai important pentru a supravieţui, aşa că ne-am luat haine şi mâncare şi ne-am pus la adăpost", povesteşte Elina, care mărturiseşte că nici nu i-a trecut prin cap că nu vor mai putea ieşi de acolo.

În refugiul în care s-a adăpostit Elina împreună cu familia ei se mai aflau 30 de persoane. Una dintre ele s-a ocupat încă din primul moment de gătit. Au găsit în oţelărie un depozit în care au găsit între altele macaroane, lucernă, biscuiţi. Însă depozitul a fost bombardat şi a venit şi momentul în care mâncarea s-a terminat.

"Mâncarea era împrăştiată pe jos, amestecată cu ţărână. Într-o zi, ginerele meu a adus nişte biscuiţi plini de ciment. A trebuit să-i curăţăm şi să-i mâncăm aşa, pentru că altfel rămâneam flămânzi", povesteşte ea.

Au cerut de mâncare luptătorilor din batalionul Azov, format din combatanţi de extremă dreapta care luptau împotriva Rusiei din interiorul oţelăriei, scrie EFE.

Primeau mâncare cu porţia şi trebuiau să meargă zi de zi să o aducă de la locul în care batalionul Azov îşi instalase "cartierul general", la o distanţă de circa 1,5 kilometri de refugiul în care se afla ea, spune Elina. Ginerele ei era cel care făcea zi de zi acest drum. I-au dat o caschetă şi o vestă pe care şi le punea când se ducea după mâncare", explică Elina.

Luptătorii din batalionul Azov le dădeau adulţilor o raţie de mâncare pe zi. Copiii o duceau mai bine, mâncau biscuiţi şi uneori dulciuri", povesteşte femeia. Din fericire, în refugiul în care se adăpostise ea nu erau bebeluşi, în schimb se aflau în total şapte copii.

Un aparat de radio sub pământ

Elina spune că aveau un aparat de radio. Ascultau ştiri în limba rusă şi ucraineană. Ascultam ambele tabere, pentru a vedea ce spune fiecare", explică Elina, care povesteşte că erau şi refugiaţi "ruşi" care ascultau ştirile şi care erau convinşi că separatiştii proruşi vor ajuta oamenii.

În fapt, Elina spune că în timpul evacuării unii au decis să rămână pe "teritoriul rusesc", aluzie la oraşul Mariupol, deja ocupat de trupele ruse cu excepţia oţelăriei Azov. Elina povesteşte că ruşii le spuneau să nu se ducă în Ucraina pentru că acolo e război.

În schimb, Elina este hotărâtă să nu se mai întoarcă niciodată la Mariupol dacă oraşul nu va fi din nou al Ucrainei. AGERPRES

Distribuie Distribuie Comentarii