De la începutul războiului din Ucraina, peste 6.000 de bărbați ucraineni, apți pentru armată, au trecut fraudulos frontiera cu România. Au fost înregistrate și 90 de cazuri de decese prin înecare sau îngheț în timpul acestor încercări.

Un reportaj BBC prezintă fenomenul dezertorilor ucraineni care aleg să fugă în România în loc să-și apere țara.

„Tisa era mai ușor de trecut decât mă așteptam. Apa ajungea doar până la pieptul meu, deci nu trebuia să înot. Pur și simplu m-am aruncat în apă”, povestește George (un nume fictiv).

Când a ajuns pe malul românesc, o patrulă ucraineană l-a zărit. „Am auzit mai întâi focuri de armă, apoi un șir de insulte. Dar nu mi-a fost frică. Când ai petrecut timp în prima linie, știi diferența dintre gloanțele trase în aer și gloanțele trase spre tine”.

Ca dezertor, George riscă 10 ani de închisoare dacă s-ar întoarce în Ucraina. Își amintește de prima noapte petrecută în tranșee, imediat după ce rușii au pornit războiul.

„Am avut 27 de morți și 57 de răniți”, spune acesta în timp ce le arată jurnaliștilor imagini de pe telefon cu foștii săi camarazi. „Toți acești oameni sunt morți, cu excepția mea și a aceluia”, explică el.

George a ajuns în România după ce a dezertat și a mers timp de câteva săptămâni până la granița vestică a Ucrainei alături de niște ghizi pe care i-a plătit cu mii de euro.

Mii de ucraineni fug în România

Surse de încredere din vestul Ucrainei au relatat pentru BBC despre existența unei "rate lunare" - o plată făcută pentru a ține pe cineva departe de armată. Există, de asemenea, rapoarte din prima linie ucraineană făcute de comandanți care cer biroului de recrutare să nu le trimită oameni speriați sau care nu doresc să lupte deoarece ei sunt „o povară”.

Dar mulți bărbați văd fuga în altă țară ca singura lor șansă de a evita lupta.

Armata ucraineană oprește mașini și autobuze la fiecare 12 kilometri pe șoseaua din apropierea Tisei, în căutarea dezertorilor. Baza lor de date, haotică la începutul războiului, se îmbunătățește.

Poliția de Frontieră ucraineană a raportat recent că reține până la 20 de bărbați pe zi.

Potrivit autorităților române pentru imigrație, 6.200 de ucraineni de vârstă militară au trecut ilegal frontiera de 600 km în România de la începutul războiului și li s-a acordat protecție temporară.

Alți aproximativ 20.000 au ajuns acolo legal, înarmați cu „scutiri” - uneori plătite, alteori nu - și au ales să nu se mai întoarcă.

Și, potrivit cifrelor neoficiale ucrainene, 90 de oameni au murit încercarea de a fugi în România, fie înecați în Tisa , fie înghețați până la moarte în munți.

„Nu am nicio țară”

Dima își dă jos șoseta și le arată jurnaliștilor talpa, fără niciun deget. Le-a pierdut din cauza degerăturilor suferite când a traversat munții pentru a ajunge în România. A fugit din Ucraina când a primit ordinul de a merge să lupte. Unul dintre cei patru bărbați din grupul său a murit.

„În a doua noapte, în furtuna de zăpadă, am sunat-o pe soția mea. Am zis că îmi pare rău, nu o să reușesc”, povestește Dima. „I-am spus să nu mai fie prost, să se ridice și să continue”, spune Katja, alături de el. Se țin de mână, strâns.

Granița dintre Ucraina și România se întinde de-a lungul unei creste muntoase în această secțiune. E o cădere aproape verticală pe partea română. Acolo i-au îndrumat "ghizii" - în realitate, contrabandiștii - pe Dima și pe alți nouă bărbați.

Încercând să coboare, Dima și-a pierdut echilibrul și s-a rănit pe munte, pierzându-și cizmele, telefonul și una dintre șosete.

Salvamontul românesc a fost alertat de soția sa. L-au găsit în viață după patru zile și trei nopți petrecute la munte. A fost transportat în siguranță cu elicopterul.

„Ce ai răspunde dacă cineva te-ar numi un laș?”, întreabă jurnalistul BBC. „Nu am nicio țară. Am doar o familie”, răspunde Dima.

„O țară trebuie să aibă creiere”

În Baia Mare, oraș situat în apropiere de granița cu Ucraina, trăiește acum Veronika, fost medic în Zaporojie, un oraș care s-a confruntat cu atacuri constante cu rachete rusești.

Și-a părăsit locul de muncă și și-a dus fiul în siguranță în România, cu câteva săptămâni înainte de a împlini 18 ani, pentru a-l ține departe de armată.

„Are un creier foarte bun, dar fizic nu e puternic. O țară nu poate avea doar serviciul militar. O țară trebuie să aibă creiere. Cred că fiul meu este creierul țării mele în viitor”, spune medicul.

Femeia, la fel ca și ceilalți ucraineni fugiți, nu știe când sau dacă se va mai putea întoarce vreodată în Ucraina.

Se tem că vor fi trimiși înapoi

Maria (22 de ani), polițistă de frontieră în România, deschide portbagajul mașinii de patrulare și arată jurnaliștilor o pungă de plastic plină de pături și haine bărbătești.

„Când oamenii traversează râul aici, ei sunt reci, umezi și speriați. Ei cred că îi vom trimite înapoi. Dar nu o facem niciodată”, spune ea.

Ca vorbitor de ucraineană, ea este adesea prima persoană cu care vorbesc bărbații.

Unii, precum George, au răni de luptă care se redeschid în efortul trecerii frontierei. Alții și-au tăiat picioarele pe sârma ghimpată și sticlele sparte pe care susțin că soldații ucraineni le-au pus în apă, pentru a-i descuraja.

Maria face tot posibilul să-i liniștească: "Încerc tot posibilul să-i ajut și să-i îngrijesc pentru că este ceea ce au nevoie de la noi. Și le acordăm mâncare și îngrijiri medicale, dacă este nevoie".