Ștefan Luchian a fost unul dintre cei mai importanți pictori români și un om cu o viață de film. Supranumit „poetul plastic al florilor”, Ștefan Luchian și-a trăit viața la cote intense, trecând de o viață de tânăr boem și de bani gata, la genialul distrus de boală și sărăcie.

“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realităţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii o trezeşte pe a noastră pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”, îl descria Tudor Vianu pe Ştefan Luchian, unul dintre cei mai talentați pictori din istoria artei românești. Născut pe 1 februarie 1868 la Ștefănești, un târg de la marginea județului Botoșani, Ștefan Luchian a fost un om înaintea timpului său, cu o viziune plastică care, la fel ca și în cazul lui Van Gogh de exemplu, a fost apreciată abia după moartea sa tragică. Acest genial „poet plastic al florilor” a avut o viață de film și o soartă pe care poate nu ar fi meritat-o dar pe care a dus-o cu cea mai mare demnitate.

Fiul maiorului Luchian, bunul prieten al lui Alexandrui Ioan Cuza

Ștefan Luchian s-a născut în județul Botoșani dar avea origini gălățene și ialomițene. Mai precis, tatăl său Dumitru Luchian, născut în anul 1826, provenea din familia serdarului Vasile Luchian, un boier important din zona Galațiului, președinte ale Eforiei orașului. Mama sa, Elena Chiriacescu, era tot din familie boierească, fiind copila moșierului Iamandi Chiriacescu de la Perieți, Ialomița. Dumitru Luchian era maior și comandant al Batalionului 3 Grăniceri, fiind bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza . Dumitru Luchian a ajuns, cu familia, în interes de serviciu la Ștefănești, un important târg de graniță cu Imperiul Țarist. Târgul era dominat de comerțul evreiesc, împresurat de frumoasele moșii boierești până către Guranda și Durnești. Într-o casă, astăzi dispărută, de pe ulița mare a Ștefăneștiului, se năștea la 1 februarie 1868. Copilărește în Ștefănești până la vârsta de 5 ani, după care se mută împreună cu familia la București.

În anul 1873, ajunge într-o casă cumpărată de familia Chiriacescu, pe strada Popa Soare 15, în mahalaua Mântuleasa. Ștefan Luchian a avut o copilărie fericită, lipsită de griji materiale, familiile părinților fiind suficiente de bogate pentru a nu duce lipsă de nimic în București. De mic, Ștefan Luchian avea o atracție deosebită pentru desen dar și un talent ieșit din comun în domeniul artelor plastice. Era și un elev foarte silitor. Cel care avea să-i sesiseze potențialul uriașe era celebrul pictor Nicolae Grigorescu. „ În sfârşit, am şi eu un succesor!”, a exlamat acesta în fața unei lucrări a tânărului Luchian.

În ciuda dorinței părinților săi de a urma o școală militară la fel ca tatăl său, Ștefan Luchian ajunge elev al Școlii Națioanale de Arte Frumoase, din București. Mai apoi, absolvind cu brio, este trimis de familie la Academia de Arte Frumose din „Munchen”. În 1890 se întoarce în țară și expune pentru prima dată la „Cercul artistic”, impresionând audiența. În anul următor pleacă și studiază impresionismul la reputata Academie de Arte Julien, din Paris. Abia acolo, spun specialiștii, Ștefan Luchian va deveni un pictor cu stil propriu.

Frumosul boem al Bucureștilor, de la cafenelele artiștilor la „bătăile cu flori”

Întors de la Paris, Ștefan Luchian era un tânăr frumos, elegant și plin de bani. Moștenise o avere frumoasă și trăia pe picior mare în high-life. Evident în aceea zonă boemă și artistică a high-life-ului. Nu trăia din pictură. Deși lucrările sale erau deosebite cu influențe din partea lui Manet dar și cu o amprentă personală unică, cu tehnici moderne, nemaivăzute în epocă, mai ales în felul cum așeza culorile, Luchian era puțin înțeles de contemporani, ca de altfel toți marii artiști. Era de altfel un rebel și prefera să o rupă cu academicismul, așa cum mărturisea de multe ori.

„ Vrem să rupem cu trecutul și să ne declarăm independenți. Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor... Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă! În fața artei oficiale, noi suntem arta independentă!”.

Nu suferea din aceată cauză și trăia din plin, spun contemporanii. Bătea canelele, fiind un client fidel al cafenelei Fialkovsky, locul de întâlnire al artiştilor plastici. Participa la evenimente mondene, curse cu biciclete dar și la celebrele „bătăi cu flori„ de la șosea. Acestea din urmă erau organizate în fiecare pe 10 mai și constau în buchete de flori aruncate în trăsurile care treceau de la Arcul de Triumf. Ducea o viață boemă și mondenă, dar elegantă, plină de gust. Trăia pe picior mare în casa lui de lux de pe Bulevardul Kiseleff. „De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan", scrie Laura Cocea, ”Lorica” cum o alinta pictorul pe nepoata sa, persoana cea mai apropiată pictorului. Totodată frecventa cercul poetului Alexandru Macedonski și era renumit pentru discuțiile pline pline de aplomb.

Sărăcia, suferința și explozia geniului

Fără să producă mare lucru, dar trăind boierește, Ștefan Luchia s-a trezit că averea familiei s-a cam risipit. A încercat să vândă tablouri. În 1896 este refuzat la salonul oficial de pictură din București și este nevoit, alături de alți avantgardiști ai artelor plastice, să-și deschidă propriul salon de pictură din București , numit „Expoziția artiștilor independenți”. Deși avea publicul său, tot nu reușea să vândă suficiente tablouri. Luchian, la 31 de ani, a ajuns în pragul sărăciei. Urmau să vină și alte lovituri. Familia primarului din Alexandria, de a cărui fiică, Cecilia Vasilescu, se îndrăgostise, au refuzat să-i dea fata. Poate ar fi fugit împreună, fiindcă se iubeau enorm. Dar marele pictor nu a mai apucat. A fost lovit de o boală cumplită. Era vorba de scleroză multiplă, o moștenire genetică, de familie.

Această boală făcea ca sistemul imunitar să atace propriul sistem nervos, ducând la pierderi de vedere, paralizie și în cele din urmă deces. În 1902, Ștefan Luchian a fost pentru prima dată internat în spital. Avea dureri cumplite și nu mai putea merge. Medicii din aceea perioadă erau depășiți de situație și nu reușeau să-i aline suferința.

„Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare", scria pictorul, din Spitalul Pantelimon,în 1902, prietenului său Constantin Mille. Ștefan Luchian era disperat că nu mai putea lucra și nu se mai putea plimba pentru a se putea inspira din natură. Într-un singur an, boala a avansat atât de rapid, că pictorul a rămas imobilizat la pat.

„După o criză de dureri îşi întorcea capul de la perete şi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă", mărturisea Laura Cocea în jurnalul său. Odată cu boala a erupt și cea mai doză de geniu a lui Ștefan Luchian. Specialiștii spun că lucrările din perioada în care Luchian se lupta cu durerile și moartea, au fost cele mai bune. În ciuda paralizei, pictorul lucra până la epuizare.

Pentru că nu putea ieși din casă, picta peisaje din memorie sau cerea apropiaților să-i aducă flori. În momentul în care nu-și mai putea îndoi degetele, Ștefan Luchian a cerut pictorului Traian Cornescu, soțul nepoatei sale Laurea Cocea, să-i lege pensula de încheietura mâinii. Avea dureri cumplite, era aproape orb, dar lucra cu îndârjire, cu pensula legată de braț, într-un efort divin al creației. Celebrul pictor Nicolae Tonitza a izbucnit în lacrimi văzând modul cum maestrul crea în mijlocul suferinței.

„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, preciza Tonitza.

Ștefan Luchian a murit în noapte din 27 spre 28 iunie 1916, în casa lui din București. Pe șevalet se afla încă ultima lui schiță, un chip de femeie. Geniul lui Luchian a lăsat 28 de lucrări de mare valoare. Dintre acestea 11 peisaje, opt tablouri cu flori, cinci portrete și patru compoziții.