„Viața bate filmul“ este o zicală dovedită din plin de povestea de viață a Silviei Marcu, profesor la universități importante din SUA și cercetător-academician în Spania. Românca a parcurs lungul drum de la imigrantul sărman, dispus să facă muncă necalificată fără acte, la o somitate în însoritul Madrid, dar și peste Atlantic.

Silvia Marcu (60 de ani) a ales Spania la începutul anilor ’90, iar pentru asta a lăsat în urmă tot ce putea să-i fie mai drag. Însă situația din România acelor ani, o țară mult mai cenușie decât azi, ce părea complet lipsită de speranță, a fost un imbold serios.

„Terminasem facultatea la Iași și căutam un ideal. Am lăsat în urmă durere și sărăcie, dar și toată viață mea frumoasă din studenție. Familia. Părinții. Surorile. Și iubirea. Inflația creștea din ce în ce mai mult și salariul de profesoară nu îmi ajungea până la final de lună. Am ales drumul străinătății ca mai toți pionierii migrației, după căderea Zidului din Berlin și a dictaturii din România. Inițial, am vrut să plec în Franța, dar destinul m-a adus la Madrid, în Spania, unde locuiesc de atunci. Am scris un roman despre aceste evenimente și despre perioada dictaturii, a vieții de studentă și a perioadei de migrație. Se numește «Las Fronteras de Júpiter», dar nu este tradusă în limba română, din nefericire“, spune Silvia pentru „Weekend Adevărul“.

Pasărea Phoenix

Își amintește și azi prima zi din Spania, pe 7 noiembrie 1992, și sentimentul de tristețe profundă care i-a urmat peste tot pe românii obligați să caute o viață mai bună în alte zări. „Senzația a fost extrem de impactantă. Unică aș putea spune. Eram îmbrăcată în negru, mă simțeam enorm de singură. O tânără tristă. Ca o fugitivă cu o umbră alături. Nefericită. Dar am descoperit un Madrid însorit, cu un cer albastru, o lume nouă, colorată. Nu conștientizam nimic, eram tânără – și când ești tânăr, te lansezi în viață. Trăiești în fiecare zi, de fapt trăiești clipa, te adaptezi. Sau încerci. Eu am acceptat imediat condiția mea umană. Când pierzi ceva, când pierzi pe cineva, singurul lucru care îți mai rămâne este să renaști din propria cenușă, ca pasărea Phoenix. Accepți, aștepți să se deschidă o fereastră... să vezi lumina la finalul tunelului... Și în timp, de-a lungul așteptării mele, am reușit să schimb negrul inițial cu albul“, mărturisește Silvia Marcu.

Deși nu știa inițial limba spaniolă, s-a descurcat. A dat dovadă de ambiție, adaptabilitatea specifică românului, și a reușit să ajungă departe. Asta nu înseamnă că parcursul i-a fost lin și lipsit de eforturi.

„Ca majoritatea românilor, am început de jos, dar muncind cu demnitate: îngrijind doamne în vârstă, având grijă de copii. Într-o zi, o doamnă ai cărei copii îi îngrijeam mi-a spus: «Te văd interesată de limba noastră, nu ai vrea să faci un curs de limbă la o universitate spaniolă? Fratele meu este rector». Am acceptat imediat și mi-au dat o bursă. Cred că destinul mi-a întins o mână de aur în acele momente. Eu limba o vorbeam deja, în trei luni am învățat-o, astfel încât am ales materii de literatură, istoria artei în Muzeul Prado – a fost o experiență minunată! De la acea universitate mi-au recomandat să fac un doctorat la Universitea Complutense din Madrid, cea mai renumită din țară. Și în 1997 am început doctoratul. A fost fulgurantă experiența, pentru că, deși mi-a fost greu, era singurul meu reper, singură mea dorință: să realizez o teză de doctorat despre România: să fac cunoscută România în Spania. De fapt, acesta a fost și este scopul meu ca cercetător în Spania, și în momentul de față. Am susținut teza în doar trei ani, cu o calificare maximă. Și acum spun: ce zi frumoasă aceea! Perfectă!“, rememorează românca.

Supraviețuirea ca stil de viață

Anii de început au fost însă dificili. România era considerată un fel de țară paria, iar românii nu aveau dreptul să treacă granițele cu ușurință și să muncească cu forme legale în țările Uniunii Europene. O realitate greu de imaginat azi, când milioane de conaționali muncesc peste hotare, iar circulația e liberă.

„Frontierele erau închise, nu aveam niciun drept, am luat-o de la zero. De aceea, acum, tinerii nu se pot plânge. Ei circulă și aleg. Eu, generația mea, cea din anii ’90, am fost nevoiți să luptăm să ne câștigăm orice drept în această țară, în Europa, în lume. Nimeni nu îți făcea contract de muncă, a trebuit să omologhez titlul de licențiată în Geografie obținut în România, să studiez Geografia Spaniei și să dau un examen pentru a convalida titlul. Procesul a durat în jur de trei ani. În afara faptului că trebuia să schimb documentul de rezidență în fiecare an… și verile nu puteam să mă întorc acasă, în țară – timp de patru ani nu am putut să mă întorc. Cât a mai suferit mama! Perspectivele mi s-au deschis abia după ce am susținut teza de doctorat, când mi-am lansat zborul, cu un master la Școala Diplomatică din Madrid, o bursă câștigată printr-un concurs extrem de dificil la Alianța Nord-Atlantică, NATO, pentru doctori tineri… Dar chiar așa fiind, nu a fost simplu. Am plecat în Statele Unite ale Americii un an, am lucrat pentru Ministerul de Externe și de Interne din Spania ca traducător simultan“, își amintește profesoara.

Ambiția ei i-a impresionat pe profesorii și colegii de la facultate. „Și acum consider că m-a salvat experiența din copilărie și studenție, adică perseverența, munca asiduă de zi cu zi, dorința de a mă perfecționa, de a mă autodepăși. Nu aveam nimic de demonstrat nimănui, o făceam pentru mine. La început pentru a supraviețui, și pe urmă ca pe o normă de viață. Muncă! Aici cred că educația din țară m-a ajutat enorm. Colegii de la doctorat spuneau: «Eu vreau să fiu ca Silvia, să pot să lucrez repede ca ea». Nici acum nu știu la ce se refereau. Era și a rămas stilul meu: să încep și să duc lucrurile pînă la bun sfârșit. Cu etică, valori, onoare, răbdare și bun-simț“.

„Frontiera simbolică“

Chiar dacă Spania a devenit patria sa adoptivă și i-a ajuns la inimă, a trăit și momente mai neplăcute și a făcut cunoștință cu naționalismul și cu xenofobia spaniolilor. „M-am lovit de foarte multe prejudecăți. Cred că fiecare spaniol în parte – cu foarte puține excepții – pe care l-am cunoscut «m-a lovit» în cei 32 de ani de când locuiesc aici. Aproape în fiecare zi primeam, și chiar şi acum, primesc câte o «lovitură», o dezamăgire mai bine zis. Fără să mă simt victimă, trebuie să recunosc că da, există multă stigmatizare, xenofobie, mai ales când obții un loc de muncă, conform studiilor tale, și îi depășești pe spanioli la nivel intelectual. Am fost multă vreme «la rumana» (românca), cea care creează competențe, deși am un nume la nivel mondial, creat în timp. Când eram tânără, mă durea și mă afecta, acum m-am obișnuit. Fără durere. Chiar mă amuză. Cei care suferă sunt probabil chiar ei. Eu numesc această realitate, științific vorbind, «frontieră simbolic㻓.

Cu totul altfel stau lucrurile în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean, ea a fost de fiecare dată excelent primită, iar faptul că era româncă nu a contat. „Mărturisesc că, de câte ori merg în SUA, la Washington D.C., mă simt liberă, bine primită. De la început a fost așa: și când mergeam ca cetățean român înainte de 2008, și acum, ca cetățean spaniol. Mă tratează cu respect și admirație! Fără invidie. Acolo da, sunt inclusivi. De aceea spun mereu: integrarea? care integrare? Nu există. Este o utopie. Fiecare persoană străină în Spania se simte cum se simte, are percepțiile sale. Eu sunt aici o supraviețuitoare, care a învățat să spună «nu», atunci cînd simte să spună că «nu». Ce senzație extraordinară! De libertate! Mi-am schimbat cetățenia, sunt cetățean spaniol din 2008. Dar acest lucru este secundar. Sunt spaniolă în documente… Identitatea mea este patria mea: România“, a mărturisit românca.

Profesor emerit pe ruta Spania-SUA

Silvia Marcu este și profesor în Statele Unite ale Americii, la universități importante, dar și la Madrid. Asta după ce anterior a câștigat burse NATO în SUA. Evident, cel mai bine se simte peste Atlantic, iar studenții de acolo continuă să o impresioneze.

„Din 2000 sunt profesoară la universități SUA (GW. Washington, American University și Georgetown University) și la Universitatea Carlos III din Madrid. Studenții mei au fost și sunt minunați, îmi aduc mereu un aer nou, îmi limpezesc orizontul cînd intră în birou, sau eu mă simt liberă cînd întru la ei în aulă. Sunt seva, sunt viitorul! Îmi împodobesc viața și mereu le voi rămâne recunoscătoare pentru modul în care învață, răspund, dezbat, își pregătesc dizertaţiile în detaliu. Vin din toată lumea, dar cu studenții americani am un sentiment aparte, ei știu să păstreze o relație, au amintiri, sunt prezenți pe rețelele mele sociale, scriu după mult timp, vin să mă viziteze la birou când trec prin Spania. Mulți au ajuns să ocupe locuri importante la instituțiile internaționale. Sunt mândră de ei! Acum îmi desfășor activitatea la Consiliul Superior de Cercetări Științifice (Consejo Superior de Investigaciones Científicas) la Institutul de Economie, Geografie și Demografíe, ca cercetător titular. Din 2005 am avut diferite burse aici, la CSIC (ar fi echivalentul Academiei de Științe din România). Am fost cercetător «Ramón y Cajal» (cea mai importantă bursă oferită de statul spaniol cercetătorilor) și în 2005 am obținut postul de cercetător titular la această Instituție, CSIC. Până acum am publicat opt cărți de autor, mai bine de 100 de articole științifice cotate la nivel internațional în cele mai prestigioase reviste de geografie umană din lume. Am 24 de ani de cercetare postdoctorală“, mai spune profesoara.

În prezent, Silvia Marcu lucrează la trei proiecte importante. Acestea se referă în special la mobilitate și migrare. Proiectele ei sunt finanțate de statul spaniol și de Uniunea Europeană. „În prezent derulez două proiecte importante: «Noi forme de mobilitate a tinerilor români și spanioli în timpul post-pandemie: precaritate, reziliență și revenire», proiect în care, fără să compar, studiez situația tineretului din aceste două țări și modul lor de a face față vremurilor pe care le trăiește societatea globală, distanțată, solitară, rece, care funcționează într-o rețea, fără ca oamenii să se cunoască de fapt între ei, și dorința lor de a fi agenți de schimbare ai societății. Este un proiect al Ministerului de Cercetare și Inovare din Spania cofinanțat cu fonduri UE. Mă pasionează acest proiect! Al doilea e «Contextul geopolitic, mișcarea umană și consecințele economice ale războiului din Ucraina: implicații pentru Spania», finanțat de Spania și UE. În cadrul acestuia am reușit să invit, cu fondurile obținute, mai bine de 100.000 de euro, o cercetătoare din Jarkov, să lucreze cu mine la CSIC, am salvat-o din situația în care trăia în țara sa. Mă simt onorată că am reușit să obțin acest proiect. Pe viitor vreau să solicit un proiect despre revenirea în țară a «pionierilor migrației» în momentul pensionarii... Deja îl schițez“, adaugă ea.

Admiterea cu „dosarul“, ambiguă și nedreaptă

Dacă ar fi să compare sistemul de educație din România cu cel spaniol, ajunge la o concluzie surprinzătoare pentru mulți. În opinia sa, România este peste Spania, la acest capitol: „Credeți-mă, eu mereu am considerat sistemul de învățământ din țară noastră mai bun decât cel din străinătate. De fapt, străinătatea este un miraj, o atracție, un curcubeu. Baza mea a fost școala din România. Bine, ulterior am călătorit prin toată lumea, am avut burse, am învățat stilul predării spaniol, american, rusesc. Dar eu consider că școala românească a avut, pe vremea mea cel puțin, o calitate excepțională!“.

Există și unele diferențe între cele două sisteme, iar Silvia Marcu evidențiază câteva. „Aici se pune baza pe dezbatere. Toată lumea este invitată să ia cuvântul, ceea ce mi se pare perfect, dar cred că trebuie să ai o bază de cunoaștere. Nu spun să înveți pe de rost, cum învățăm noi, manuale întregi pentru a intra la facultate cu 25 pe loc, dar e bine totuși să înveți pentru a putea gândi și dezbate... Să ai o bază de cunoștințe solide înainte de a lua cuvântul. Acum se aplică, înainte se dădeau examente grele. Valorează enorm faptul că am avut șansă să dau examene în regim de extremă competență, și nu să aplic pur și simplu un dosar, și să aștept «să fiu acceptată». Este ambiguu și nedrept. Multe persoane cu capacitate pot rămâne în afară de exemplu pentru că nu făcut voluntariat… Absurd sistem“, susține profesoara.

Navetistă pe termen nedefinit

Deși este academician în Spania, profesor universitar și cercetător de top în Statele Unite și Spania, Silvia Marcu nu își uită originile. În timp ce unii dintre conaționalii săi disprețuiesc spiritul românesc, patriotismul și iubirea de țară pe care le consideră exclusiv atribute ale adepților de extremă dreapta, Silvia Marcu a decis să se întoarcă în țara sa, în locul pe care îl consideră acasă. Evident, ea nu face politică, nu are simpatii față de partidele radicale, iar în munca ei vorbește mereu despre beneficiile integrării europene, fără însă a-și da la o parte identitatea românească.

„Da, voi reveni în țară, cel puțin așa cred în aceste momente. Deși voi continua să fac naveta între cele două țări, fiind cetățean spaniol, cu drepturi aici, ca pensionară. Sora mea, medic primar la Spitalul de Urgențe din Galați, Anda Ionescu Marcu, o turistă desăvârșită, îndrăgostită de Spania, desigur va dori să mă însoțească... Cred că lucrurile vor sta bine, de ce nu?“, mai spune Silvia Marcu.