Regizor, scenarist, producător de film și pictor, Jean Negulesco este singurul român deţinător al unei stele pe aleea „Walk of Fame“ și ale cărui filme au primit patru Oscaruri. Ca să își poată plăti studiile la Paris – loc unde s-a împrietenit cu Constantin Brâncuși –, olteanul a spălat vase și a fost dansator. Ajuns la Hollywood datorită soției americane, el a realizat peste 60 de pelicule de succes, avându-i ca protagonişti, printre alţii, pe Marilyn Monroe, Cary Grant, Greta Garbo, Sophia Loren, Fred Astaire, Lauren Bacall şi Joan Crawford. De asemenea, primul film „Titanic“ cu sunet, din 1953, îi poartă semnătura.

Deși este considerat unul dintre cei mai de succes regizori din Hollywoodul anilor ’40-’50, Jean Negulesco (1900-1993) continuă să fie aproape total necunoscut în România. Născut odată cu secolul trecut, în familia înstăritului negustor craiovean Gheorghiţă Negulescu, viitorul mare regizor a părăsit România încă de la vârsta de 20 de ani, iniţial pentru a urma studii de economie şi administraţie, după ce activase, în anii Primului Război Mondial, ca voluntar al Crucii Roşii, în calitate de membru al Ligii Naţionale a Cercetaşilor.

La Iași, unde s-a aflat un timp, în perioada interbelică, tânărul Ion Negulescu a ascultat într-o seară un recital susținut de George Enescu pentru cei înrolați. I-a schițat atunci portretul pe care compozitorul l-a cumpărat ulterior, Enescu fiind atât de încântat încât i-a oferit o sumă importantă, echivalentul a trei cai bunicei.

Reîntors împreună cu familia la Craiova, Gheorghiţă Negulescu decide să-i amenajeze fiului său un mic atelier de pictură în proximitatea casei părintești, punându-i însă condiția să nu neglijeze nici învățătura. În toamna lui 1919, Ion Negulescu primește o bursă de studiu la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, spre supărarea tatălui, care dorea să-l pregătească pentru a prelua afacerile familiei. Negustorul a decis să-și trimită fiul la Paris, pentru a deveni student la științe economice, însă tânărul Ion s-a înscris în schimb la Școala de arte „Académie Julian“, determinându-l pe tată să nu-i mai trimită consistenta alocaţie lunară, convins că în acest fel îl va face să renunțe la visurile artistice. Nu a reușit, fiindcă Ion a început să facă tot felul de munci pentru a se întreține, inclusiv spălatul vaselor în restaurantul „Chartier“ de pe Boul’Mich. A fost perioada când a avut șansa să-l cunoască pe sculptorul Constantin Brâncuși și să descopere artiști precum Pablo Picasso, Tristan Tzara şi René Clair, cel care tocmai debutase ca actor în filmul „Le Lys de la vie“ („Crinul vieţii“), o ecranizare a unui basm scris de Regina Maria a României. Din acest film se mai păstrează, în arhiva franceză, câteva sute de metri.

La Brâncuși acasă: „Friptură cu varză acră, castraveţi şi şampanie“

În cartea sa de memorii, „Drum printre stele“, Jean Negulesco a evocat anii de prietenie cu marele artist român: „Constantin Brâncuşi era un înţelept frumos, cu un chip de zeu încadrat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun, cu ochi albaştri, mici şi scânteietori. Folosea un limbaj plin de culoare. Te aflai în prezenţa unui ţăran român isteţ. Atelierul său din Impasse Ronsin dădea direct într-o curte nepietruită, cu vederea spre alte ateliere îngrămădite. O uşă veche îl proteja de lumea din afară. Brâncuşi era originar din aceeaşi regiune a României ca şi mine, el din Târgu-Jiu, spre nord, eu din Craiova, spre centru. Era cea mai bună carte de vizită pe care i-o puteam prezenta. (...) M-a poftit la prânz şi a servit vestita sa friptură pregătită într-un cuptor imaginat de el însuşi, cu varză acră, castraveţi şi şampanie. Mi-a vorbit de sosirea sa la Paris, la 28 de ani, după absolvirea şcolilor de artă din Bucureşti şi München, călătorind o bună bucată de drum pe jos. Într-un atelier gol, şi-a făcut mobila singur şi a lucrat acolo – un ţăran român în mijlocul rafinamentului strălucit al Parisului. De jur-împrejurul atelierului se aflau începute sculpturi de ghips – unele abandonate definitiv, altele urmând a fi reluate mai târziu –, forme de ghips, butuci de lemn, ciopliţi sau întregi, şi lespezi de marmură, una dintre ele susţinând un vas micuţ cu un buchet de flori ofilite. Pereţii albi erau acoperiţi de un aranjament dezordonat al uneltelor sale de sculptură. Ne-am întâlnit mai multe zile în şir, cu ceasuri întregi de ascultare, de întrebări şi de amintiri cu el şi cu unii dintre prietenii lui. Modigliani, Erik Satie, Tristan Tzara şi Man Ray au fost dintre cei pe care i-am întâlnit. Într-o după-amiază, el, Tzara şi Man Ray ciopleau o bâtă dintr-o creangă solidă şi încolăcită, o bâtă asemănătoare cu acelea pe care Brâncuşi obişnuia să le cioplească în copilărie. Aşa cum o făcuseră şi strămoşi de-ai săi – bâte şi fluiere ciobăneşti. A început să plouă şi micuţa curte din spatele atelierului s-a transformat într-o băltoacă. Cei trei maeştri şi-au suflecat pantalonii şi, cântând cântece deocheate, s-au jucat în noroi ca nişte puştani. Mai târziu, i-am zis: «Nene Constantin, nu înţeleg cum nişte oameni maturi se pot juca în noroi, ca puştii». A zâmbit şi, rezemându-se cu spatele de soba caldă, zise: «Iancule, când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. Să nu uiţi asta niciodată!» N-am uitat-o niciodată“.

De pe Rivieră pe Coastă

În vara lui 1922, Negulescu a revenit în ţară, unde a semnat scenografia unui spectacol teatral, la Craiova, şi a deschis prima sa expoziţie personală de pictură, la Ateneul Român. Revenit ulterior la Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi, după ce a reuşit să-i vândă un tablou cineastului american Rex Ingram, a plecat cu banii câştigaţi pe Riviera Franceză, la Cagnes-sur-Mer, pentru a se trata. Serile şi le petrecea la celebrul Hotel „Negresco“ din Nisa, unde îşi câştiga pâinea ca dansator profesionist.

S-a căsătorit cu o americancă bogată şi divorţată din Chicago, Winifred Hayers Havlicek, care i-a oferit, ca dar de nuntă, o expoziţie în celebra galerie pariziană „Campagne Première“. Soţii Negulescu s-au stabilit apoi peste Ocean, la New York şi ulterior la Washington. A intervenit însă divorţul, iar Ion a ajuns pe ţărmul Oceanului Pacific, în California. Acolo, succesul nu s-a lăsat aşteptat. După ce marea Greta Garbo a acceptat să-i pozeze, între cei doi înfiripându-se şi o mică idilă, Negulescu hotărăşte să renunţe la pictură şi să se dedice filmului. Cei 19.000 de dolari câştigaţi din vânzarea ultimei expoziţii personale îi pune la bătaie pentru debutul în cinema ca regizor şi producător independent, cu un film de autor, „Three and a Day“: o zi din viața a trei oameni – un pictor, o balerină și un fermier, care erau, în ordine, Misha Auer, Katya Sergava, John Rox. A ieşit atât de slab încât nu a putut fi lansat niciodată. Totuşi, această păţanie i-a deschis porţile studiourilor. A lucrat în diferite echipe de filmare, ca asistent de regie – din acel moment a semnat doar Jean Negulesco –, până când, după ani de muncă, a reușit să ajungă regizor.

Printre regizorii americani al căror regizor secund a fost, în anii ’30, se numără Franck Tuttle, Donovan Pedelty, Norman Taurog, Stephen Roberts, Frank Borzage, Harlan Thompson, Michael Curtiz, William Nigh. Sub bagheta lui Frank Borzage a realizat, în 1932, „A Farewell to Arms“ („Adio, arme“), ecranizarea romanului semi-autobiografic al lui Ernest Hemingway, cu Helen Hayes, Gary Cooper şi Mary Forbes, care a câştigat două premii Oscar. Apoi, în colaborare cu Harlan Thompson va realiza, în 1934, filmul „Kiss and Make-Up“, o comedie care s-a bucurat, de asemenea, de aprecierea publicului.

12 nominalizări dintr-un foc

După ce şi-a încheiat conturile cu Paramount, a ajuns la Warner Bros, acolo unde a debutat ca regizor de lungmetraj. Deşi propusese un remake după „Maltese Falcon“ („Şoimul maltez“), i se oferă un alt scenariu, „Singapore Woman“, un film din 1941 cu Brenda Marshall, David Bruce şi Virginia Field. Tot la Warner Bros va realiza, în 1944, alte două mari filme ale sale: „The Mask of Dimitrios“ și „The Conspirators“, primul cu Sydney Greenstreet, Zachary Scott, Faye Emerson, Peter Lorre, George Tobias, Victor Francen, al doilea cu Hedy Lamarr, Paul Henreid și, din nou, Sydney Greenstreet, Peter Lorre, Victor Francen.

Din 1946 datează „Nobody Lives Forever“, cu John Garfield, Geraldine Fitzgerald, Walter Brennan, „Three Strangers“, cu interpreții favoriți ai regizorului Sydney Greenstreet, Peter Lorre, Geraldine Fitzgerald într-o povestire a lui John Huston. În 1947, Jean Negulesco realiza, cu Ida Lupino și Dane Clark, „Deep Valley“, o melodramă după un roman de Dan Totheroh.

În 1948 au fost realizate două dintre cele mai importante filme ale lui Jean Negulesco: „Johnny Belinda“ – cu Jane Wyman, Lew Ayress, Charles Bickford, Agnes Moorehead, care a adunat 12 nominalizări la premiile Oscar, inclusiv pentru regie, iar Jane Wyman a şi câştigat statueta – și „Road House“, cu Ida Lupino, Cornel Wilde, Celeste Holm, Richard Widmark.

„Visul împlinit al oricărui bărbat“

Însă probabil cel mai cunoscut dintre filmele lui este comedia romantică „How to Marry a Millionaire“, realizat la 20th Century Fox şi apărut în 1953, cu Betty Grable, Marilyn Monroe, Lauren Bacall, William Powell, David Wayne, Rory Calhoun şi Cameron Mitchell în rolurile principale. Premiera filmului, care a reprezentat un succes comercial de proporţii, a coincis şi cu debutul formidabilei campanii publicitare care a transformat-o ulterior pe Marilyn Monroe în sex-simbolul Statelor Unite ale Americii. „Marilyn Monroe este visul împlinit al oricărui bărbat din lumea largă. Este femeia cu care visezi și trebuie să-ți înșeli nevasta. Mort să fii, să nu te înnebunească!“ este complimentul pe care îl făcea Jean Negulesco, într-o declarație de presă, actriței sale preferate. Marilyn i-a fost recomandată lui Negulesco de către bunul său prieten de la revista „Life“, John Florea, iar pe perioada filmărilor Jean și diva blondă ar fi avut şi o idilă amoroasă.

Negulesco a continuat să regizeze filme până în anul 1970, când a scos pe piaţă pelicula „Hello-Goodbye“, cu Michael Crawford, Geneviève Gilles şi Ira von Fürstenberg în distribuţie, iar ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Spania, la Marbella, acolo unde îşi achiziţionase o proprietate.

Ruth „Dusty“ Anderson, marea sa dragoste

Jean Negulesco a întâlnit-o în 1945 pe superba Ruth „Dusty“ Anderson (1918-2007), fotomodel de succes la „Harry Conover Modeling Agency“ și actriță de ocazie. Ea se afla în plin divorț, după întoarcerea soțului din război, în timp de Negulesco era unul dintre cei mai râvniți burlaci de la Hollywood. Deși Ruth i-a refuzat inițial avansurile, având în vedere și reputația de playboy a românului, cei doi au devenit în scurt timp de nedespărțit, iar în 1946 s-au și căsătorit. Din nefericire, cei doi n-au putut avea copii, însă au adoptat două fetițe, Gabrielle și Christine, preluate dintr-un orfelinat din Stuttgart care adăpostea copii abandonați, rezultaţi din legături ilegitime ale ofiţerilor din bazele militare americane cu tinere nemţoaice. În ciuda numeroaselor escapade amoroase ale lui Jean, cuplul a rezistat, iar „Dusty“, care renunțase definitiv la actorie în favoarea mariajului, a devenit la rându-i o pictoriță apreciată.

În vizită la daci

Puţini sunt astăzi cei care mai ştiu că Jean Negulesco a revenit în România în decursul anului 1968, vizitând studiourile de la Buftea şi având numeroase întâlniri cu cineaştii autohtoni. A corespondat ani de zile cu academicianul Mihnea Gheorghiu şi cu fiica acestuia, criticul Manuela Cernat, care i-a şi tradus volumul de „amintiri europene și hollywoodiene“, pe care l-a intitulat „Drum printre stele“, dedicându-i de asemenea o monografie, „Jean Negulescu – Un român la Hollywood“. Cu ocazia vizitei, Negulesco ar fi fost de acord să regizeze o coproducţie româno-americană, un remake după „Masca lui Dimitrios“, însă proiectul nu s-a mai materializat.

Într-un interviu acordat revistei „Cinema“, în 1968, mărturisea că a vizionat la Buftea și câteva bobine din „Dacii“ și „Columna“ , fiind plăcut impresionat. „Nu mă pot pronunţa asupa filmelor în ansamblul lor, dar ceea ce am văzut mi s-a părut bine realizat ca construcţie şi ca mişcare. Scenele de luptă, îndeosebi. Se simte însă pe alocuri lipsa unor buni tehnicieni de platou. Rolul lor este imens. După câte mi-am putut da seama în cadrul vizitei, echipamentul tehnic de la Buftea este excelent, îndeosebi instalaţiile de sunet. Sunteţi mai bine puşi la punct, în unele privinţe, decât suntem noi la Hollywood. Doar studiourile lui Dino de Laurentiis, în Italia, sunt atât de modern echipate ca ale dumneavoastră“, sublinia Negulesco.

„În cinematografie, lucrurile sunt mult mai complicate decât în celelalte arte. Între intenţie şi realizare se interpune tehnica, se interpun actorii. Un detaliu, intensitatea luminii sau modul cum cade lumina pe faţa interpretului pot dezvălui realmente profunzimi psihologice sau, invers, să anuleze orice efort. Regia de film înseamnă o încordare continuă, o confruntare continuă şi o continuă preocupare de a te depăşi, de a stăpâni deplin tainele acestei maşinării complicate – cinematograful“, mărturisea, de asemenea, cineastul.

Cinematograful din Craiova care-i purta numele, închis definitiv

În 1990, Uniunea Cineaştilor l-a primit în rândurile sale ca membru onorific, pe viaţă, iar în 1992 a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române. Mihnea Gheorghiu, preşedintele Uniunii Cineaştilor, craiovean la rându-i, a înfiinţat şi Fundaţia Internaţională „Jean Negulescu“ cu scopul valorificării, prin toate mijloacele posibile, a modelului şi operei marelui cineast. La Craiova, în oraşul natal, a fost înfiinţată o filială unică a fundaţiei, s-a montat o placă pe casa în care s-a născut regizorul, i s-a dat numele unui cinematograf, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare post-mortem şi i s-a dat numele unei străzi. Numai că în anii următori multe dintre iniţiativele filialei unice s-au risipit. „Placa de pe casă a fost dată jos, pentru că între timp casa a fost cumpărată de către cineva. Legile ţării au permis ca acea casă să fie achiziţionată de o persoană fizică. Noi am făcut acea placă cu bani din buzunar, nu am beneficiat la vremea respectivă de subvenţie din partea cuiva“, şi-a amintit regizorul Gheorghe Obrocea, animatorul Fundaţiei Internaţionale „Jean Negulescu“. De asemenea, cinematograful „Jean Negulescu“ nu mai funcționează astăzi, clădirea fiind retrocedată între timp, iar în patrimoniul Arhivei Naționale de Filme există doar câteva pelicule regizate de către legendarul cineast.